Sunt ceea ce gândesc

Vineri dimineaţa, după ce am fost la emag să îmi iau scula de netbook, am zis să dau o fugă şi pe la SigmaNet să îmi ridic premiul. Nu mai ştiu dacă v-am zis, dar am participat pe Twitter un concurs foarte simplu şi am câştigat o cască handsfree prin Bluetooth (şi nu, nu sunt plătită să fac reclamă, am douăj de vizitatori pe zi).

În orice caz, am ajuns la Eroilor cu metroul şi am luat-o pe jos pe Ştirbei Vodă. Eh şi mergând eu cu scula în pungă, mulţumită nevoie mare, cobor capu' din nori şi văd în faţa mea un om al străzii. Acel om al străzii se uita în jos şi din gură îi curgea o mare-mare bală (singularul cuvântului "bale"). Acel "om al străzii" s-a transformat în fraza "aurolac la orizont!". Şi acest aurolac se holba la ceva jos. Erau nişte jucării pe care după bălire le-a luat şi le-a pus în buzunar. Am băgat eu viteză la mers, gândind paranoică că o să mă urmărească. Paranoia sau nu, pe trecerea de pietoni m-am trezit că strigă aurolacu' după mine cu punga la gură. Moment în care am belit ochii şi am mărit pasul mai mult.

Aaaaaaaaaaa... get away from meeeeeeeee

Am traversat de două ori intersecţia şi nu prea ştiam pe ce parte să o iau... o iau înainte, dar nu sunt sigură aşa că mă întorc să mă uit în urmă şi să întreb pe cineva. Aurolacul se apucase să traverseze după mine. Futui! Am întrebat repede pe cineva şi am luat-o înainte la ghicea pentru că persoana nu a ştiut să mă îndrume. Am găsit SigmaNet repede după asta, am luat premiul (am gândit: Wow! Ăştia chiar s-au ţinut de cuvânt) şi precaută, am păşit înapoi spre metrou...

În locul în care aurolacul şi-a lăsat balele ca firmituri de Hansel şi Gretel, zăcea o jucărie, un pitic de grădină în miniatură. Din fericire, nici urmă de aurolac. Piticul era de-a dreptul "creepy"... până la urmă, aşa pitic-aşa stăpân! Mă întreb ce vedea aurolacul în piticul ăla, dar bine că nu mai era prin preajmă să aflu. Pfiu!

Şi la metrou... în decurs de câteva zile, am fost întrebată aproape de 6 ori în ce direcţie e staţia cutare sau cutare... Bine că la metrou am învăţat binişor să mă orientez şi am putut să îi îndrum corect şi pe ceilalţi fără să mă abţin la a mă întreba dacă cineva mi-a lipit pe spate în glumă o hârtie pe care scrie "Birou de informaţii Metrorex". După ce am ajuns acasă mi-am reamintit faza cu aurolacul şi mi s-a părut amuzantă... eu fugind pe trecerea de pietoni de un arolac ameţit care probabil mă vedea ori Dumnezeu ori un cartof prăjit. Emoţionant.