Proverb chinezesc (3)

3/31/2007 11:53:00 AM 0 Comments


Când ştii că aripile îţi sunt scurte nu zbura prea sus sau prea departe.

Azi mi-am uitat cerceii acasa [Proverb chinezesc (2)]

3/30/2007 03:16:00 AM 0 Comments


Azi mi-am uitat cerceii acasa. Semn rau. A si fost. O zi plina de cacat... nu stiu daca sunt toate asa, dar azi a fost cu siguranta muuult mai speciala. M-am retras de la revista scolii.
Nu vreau sa mai stiu nimic de ea, NIMIC!!!!!!! !!!!!!!!!
Am castigat destule rahaturi de pe urma ei. Aseara la 23.15 exact, cand sa adorm, mi-am adus aminte ca mai am niste articole de corectat. M-am ridicat. Am deschis calculatorul, am corectat. A mers repede din fericire.

NU MAI VREAU NIMIC DE LA NIMENI... si ca sa fie clar, eu nu ma mai ocup cu nici un corectat cu nimic. Am avut parte de surprize. Neplacute. Shit does happen to me so don't worry.
Azi, cine m-a vazut in parcul Obor, la targul cu vechituri (cica vechituri... my assss!!! un milion un rahat de ceas,
totul se discuta in milioane 8-| God... ) stie...


Si credeti ca daca o sa vina cineva sa ma omoare cu bataia, o sa ma supar? Noah, da-i tata... da-i bine, macar de imi faci un serviciu sa ma omori...

Pentru azi am un super-proverb chinezesc : "Cine ştie să-şi oblojească rana este pe jumătate vindecat."


Proverb chinezesc (1)

3/29/2007 11:49:00 AM 0 Comments


M-am gandit ca in fiecare zi, timp de o saptamana, sa pun cate un
proverb chinezesc care mi se pare potrivit starii mele sufletesti sau potrivit lucrurilor ce mi se
 intampla/s-au intamplat/ se vor intampla. Conform lor voi incerca sa intocmesc un eseu in timp  pentru fiecare situatie, pentru fiecare 
maxima in parte... sper doar sa ma tin de cuvant :D.

Azi : "Se iartă totul celui care nu-şi iartă nimic."

 

Faţă de străin

3/20/2007 10:15:00 AM 0 Comments


Iubită fiinţă,
Ce mi-a dat viaţă bătând din palme,
Iubite tată,
Ce prin viaţă treci fără cugetare,
Tu, ce te tocmeşti cu Moartea,
Zăreşti cum îţi sclipesc ochii dureros de aprigi ?
Cum îţi tremură pupilele de furie,
Cum perdeaua nebuniei îţi acoperă gura,
Şi mâinile-ţi sunt încleştate
Pe paharul cu otravă moale ?
Şi gâtul tău negru, de ceară caldă
Se sugrumă-n sunete ascuţite.
Amintirile se dilată într-o exprimare puerilă,
“Nu mai ştiu nimic”
Dispari, dragul meu,
Nu te văd decât acum.
Eşti o sticlă ciobită
Stai pe o masă cu două picioare
Cu eticheta din stânga de încercări scobită
Şi trei scaune fără spătare, înalte,
Se uită la sticlă, scaunele...



Ignorance is bliss !!!!!

3/16/2007 09:17:00 AM 0 Comments


Am zis si repet zicala asta la nesfarsit, dar vad ca nu intra... nu-mi intra in cap domn'e, ce sa ii faci... Asta e felul meu de a fi, sa dau ce primesc... sunt generoasa... cum sunt si ceilalti cu mine  :) Sa vedeti cand vine vorba de chestii nasoale... de obicei sta asa treaba : imi dai raceala, iti dau gripa [cel putin incerc asa :( ], ce zici? Do we have a deal? ;;)

p.s. asta a fost un post personal, nu un text literar =)) =)) =))

Provoacă-mă

3/14/2007 12:14:00 PM 0 Comments


Când eram muguri căutam comori ascunse de o floare.
Plângeam când nu le găseam,
dar am învăţat că acele comori nu erau decât lucruri fără valoare.
Am devenit flori şi am văzut că fructele contează,
că ce simt ele e sacru, că ce simt e important.
Stăteam în lădiţe diferite,
mergeam să ne vândă.
Toţi ajungem acolo.
Priveam din spatele daciei cum liniile negre de pe geam îmi tăiau orizontul
şi copacii pe o parte şi alta treceau cursiv de-a lungul drumului.
Pieliţă cu pieliţă,
sub cuţitul timpului ne uzam şi minutele muşcau lacom din noi,
noi... neajutoraţi... noi, resemnaţi.
Ce zâmbet frumos avea copacul meu...
Ce tânăr şi frumos era...
Ne iubea şi pe cracile sale atârnam zi şi noapte,
ne ţinea cu drag,
ne iubea fără măsură.
Şi eu ca ceilalţi speram că voi atârna mereu,
că nu voi lovi niciodată pământul negru şi aspru, dar...
Uneori îi îngreunam sarcina,
ne legănam jucăuş pe crengile sale, dar nu se supăra
deşi durerea nu era tocmai uşor suportabilă
ne strângea cu putere şi nu ne lăsa să cădem
nici măcar când venea iarna
şi viscolul îi tăia faţa cu lamele de vânt şi nea.


Drogurile, lacătul meu

3/12/2007 10:00:00 AM 1 Comments


Îngerii să îmi vegheze cugetările cât o să fiu în viaţă.... îngerii stau în cer, dar iată că a coborât unul pe pământ.
Era noroi mult pe stradă şi mă stropeam adeseori pe piciorul drept, cel stâng era curat. Nu aveam nevoie de motive ca să cred că e un semn...era doar noroi. Două ore dormite într-o noapte te fac să nu fii om a doua zi, iar deasupra pământului pe care mergi, să ajungi să pluteşti. Mi-e teamă de ce am devenit şi de ce gândesc, mă răsfrâng asupra gurilor de eşapament pe care le inspir, iar viaţa mi se îneacă într-o pungă cu bronz. Punga de speranţe şi bronzul cu fulgerele luminii de la 6 dimineaţa sunt cheile de la uşi.
Stau pe fotoliu şi mă uit în gol.... nimic nu se întâmplă. Pupilele mi se rotesc în jurul camerei, limba se înnoadă în nouă iar mâinile îmi sunt pline de furnici ce mişuna şi caută carne proaspătă. Mă întind pe jos. Mă uit în sus. Tavan. Vreau să iubesc, dar ştiu că nu există nimeni ce merită, ştiu că sunt prea bun pentru oricine... unii mă cred arogant, poate că sunt, dar mai bine să am o părere bună despre mine decât să mă subestimez şi să dau în depresii penibile. Unde sunt zilele alea ... zilele alea... care mă lăsau să încalec căluşeii fără să se gândească lumea la ceva obscen. Se certau rău.... ţipete... farfurii sparte... piticii din creierul meu protestau cele întâmplate şi începeau să danseze rumba. Zile ce miroseau a tinereţe.... trec precum o pungă de plastic de la Cora ce se fâlfâie în zbor şoptindu-mi la ureche “Trage iubitule, trage bine”. Pe carnet tai încă o zi ca la închisoare...o zi pe care n-am găsit-o.

Tocmai îmi înfipsesem o doză de reverie când văd ceva înalt. Semăna cu o persoană însa... întunecat, cu chip palid, era un înger.
- Eşti înger?
- Da.
- Am murit?
- Nu.
- Atunci ce vrei?
- Să îţi arăt ceva.
- Nu vreau.
- Ştii că există.
- Cine?
- Ea.
- Care Ea?
- Dacă nu mă laşi să îţi arăt...
- Lasă-mă.
- Vei veni...

Clipocitul apei se auzea ca şi cum ar fi fost aproape, dar ţipetele frunzelor ce se împingeau una în cealaltă pe cracă, erau desupra. Eram la mine pe canapea, în mijlocul unei şosele şi maşinile ca farduri stridente treceau prin mine lăsând în urmă ceaţă. Pieptul îmi era scobit de o durere surdă, urechile erau neutre ca Romania în război, iar pleoapele mi-o luaseră razna clipind de 10 ori mai repede. Ţineau lacrimile să nu îmi curgă. Erau albastre şi poate mă speriam. În dreapta stătea îngerul, iar în stânga aveam o biserică înaltă, de lemn, cu două turle ce se pierdeau în norii denşi ce îşi stabiliseră tabără acolo.

- Ce facem?
- Priveşte.
- Ce?
- Atent.
- ....
- Ce vezi?
- Ce p.... să vad?
- Eşti nervos.
- Da.
- Bine, ce vezi?
- Văd o biserică ce dreacu’ mă f... atâta?
- Asta e tot ce vezi?
- Da.
- Ia mai uită-te.
- Da’ nu vreau.
- Nu fi încăpăţânat.
- Nu sunt, numai că nu vreau.
- Trebuie.
- Da’ de ce ?
- Hai!
- Unde?
- Uită-te!
- Păi mă uit,da’ nu văd decât o biserică.
- Te uiţi prea sus.
- Eh, şi?
- Coboară.
- Până?
- Hai...
- Nu vreau.
- De ce? Ţi-e teamă?
- Mie?
- Da.
- De ce să îmi fie teamă?
- Păi, atunci de ce nu te uiţi?
- Că nu vreau.
- Păi, de ce nu vrei?
- De-aia.
- “De-aia” nu e un răspuns.
- Eh, na.
- Eh, nu. Uită-te că nu scapi de mine.
- Hai, nu mă mai freca, ştiu că e de la doză.
- Ce e ?
- Tu.
- Nu.
- Nu ce?
- Nu sunt de la doză, sunt adevărat.
- Mhm,bine.
- Atunci dacă e de la o simplă doza, de ce ţi-e frică?
- De ce să îmi fie frică?
- Sa te uiţi.
- Nu mi-e frică.
- Atunci uită-te.

Am coborât ochii în sfârşit. Era un trotuar.

- Eh, şi acum ce?
- Uită-te.
- M-am uitat.
- Aşteaptă.
- Cât?
- Nu mai pune atâtea întrebări.
- De ce?
- ....
- Bine.

“Dacă aş muri s-ar plânge după mine... da’ dacă e mai rău acolo decât aici? Dar dacă îmi fac pomeni şi alte rahaturi pe care le urăsc... sau dacă pedeapsa mea ar fi să stau cu propriu-mi cadavru şi să suport propria înmormântare. Dacă ar fi aşa înseamnă că multe suflete plâng şi nu din cauză că au murit ci din cauză că le-au produs o aşa mare suferinţă celor din jur.... şi cheltuieli... oofff... ”

“Când mă duc acasă mă apuc să scriu... merg pe drumul rece şi calc pe dalele de piatră arse de timp... da... ce idei bune da’ n-am cum să le scriu aici şi când ajung acasă o să le uit.”
- Au!
- A durut?
- Da.
- E bine.
- Ce a fost asta?
- Au fost gânduri..
- Ce gânduri? Ale cui?
- Uită-te.

Mă uit pe trotuar şi văd o siluetă neagră ce se mişca încet în paşi de dans.

-Pot să mă apropii?
-Hai.

Ne-am apropiat, dar nu îi puteam zări chipul.
-Nu pot să o văd.
-Ştiu.
-Da’ de ce ?
-Păi.... pentru că nu ai voie.
-De ce ?
-O să vezi.
-Dar vreau să ştiu.
-Şi eu vreau să pot simţi gustul mâncării, dar nu se mai poate, aşa că taci şi nu te mai plânge. Urmăreşte-o.

“Ah... ce frig e.”

-Da’ noi de ce o auzim?
-Nu o auzi.
-Nu?
-Nu.
-Atunci?
-E ceea ce gândeste..
-Glumeşti.
-Nu.
-Nu mi se pare corect.
- Ştiu, dar... vezi tu... înainte să se nască, Dumnezeu a întrebat-o ce şi-ar dori pe pământ. Şi ea a răspuns asta.
-Asta, ce?
-Că undeva... cândva să i se poată citi gândurile.
-Păi, poate se referea la publicarea unei cărţi.
-Păi, da... la asta se şi referea, însă cu Dumnezeu nu vorbeşti în versuri.
-Adică trebuia să zică la sensul propriu, nu?
-Corect.
-Am înţeles, dar ea ştie că o urmărim?
-Nu.
-Păi.... a făcut alegerea, deci ar trebui să ştie.
-Nu , nimeni nu ştie ce alegeri face înainte să se nască.
-Păi, şi... toată lumea trebuie să zică ce vrea?
-Da.
-Şi eu ce-am ales?
-Nu pot să îţi zic.
-Te rog.
-Nu, dar o să afli, îţi promit.
-Bine.. o să am răbdare atunci.
-Uită-te mai departe.

“ Merg cam încet... ah, da’ cui îi pasă, oricum ajung devreme acasă. Cineeee, cinee are un pistol... Eu, eu... cineee, cineee are un glonţ ? Nimeni ....nimeni....”

-Vrea să moară?
-Nu, glumeşte.
-Sigur?
-Da, crede-mă că ultimul lucru pe care îl vrea e să moară. O să vezi...
-Cum o cheamă?
-Monica.
-Hm...
-Ce?
-Nimic. Mă aşteptam la alt nume.
-Cum ar fi?
-Eh, nu mai contează.
-Bine.
-Şi spui că nu eşti doză?
-Nu.
-Deci trebuie să cred în tine.
-Da.
-Bine, atunci o să cred.
-Trebuie să plecăm acum.
-Vreau să văd sau să aud ce mai gândeşte.
-Nu .

Ceaţa se risipi, iar biserica se dilată într-o cană maro, în care era cafea proaspată din care ieşeau aburi denşi. Siluete multiple se împrăştiau din cană şi începeau a dansa vals.
“Monica...”, i-am zis numele amorţit.
Tavanul mucegăit mă privea cum dorm, iar pereţii roşii mă înconjurau precum nişte inamici în război, cu suliţe şi scuturi îndreptate spre mine. O durere acută îmi împungea tâmplele, iar gâtul îmi era uscat.
Am visat...

M-am ridicat şi am mers puţin prin cameră. Totul era la fel, deşi mă aşteptam să arate diferit, nu ştiu în ce sens, dar.. dacă tot ce se întâmplase era adevărat trebuia să fie diferit! M-am dus în bucătărie, am turnat apă într-un pahar şi l-am dat pe gât. Am tuşit şi am vomat simţind cum picuri de transpiraţie apar pe fruntea mea pătată de gândurile negre ce le-am avut de-a lungul vremii.
Era 3 dimineaţa, copacii nemişcaţi priveau la mine în dormitor, iar mantia neagră de catifea pictată cu stele, învelea oraşul în somn. Eu însă eram cel ce făcea excepţie de la regulă. Stăteam pe scaun cu nările secate de mirosul aspru de vise din apartamentul unde îmi petreceam zilele. Ies pe stradă... luminile de la cazinouri se jucau agale, iar târfele de la colţurile străzii strigau “Fă... dreacu’ dă şi mie rujul ăla roşu ca să fiu frumoasă pentru clienţi”. Mă uit interesat de o damă mai... “cuminte” ca să zic... şi văd una ce părea chiar mai serioasă decât celelalte. Mă duc la ea şi o întreb :
-Cât e ora?
-3.15, îmi zice uitându-se la ceas.
-Îţi baţi joc de mine?
-Nu .
-Inteligentă mişcare.
-Poftim?
-Cât ceri pe oră? Întreb absolut plictisit.
-Nu sunt curvă, acolo e colţul, asta e o staţie de autobuz.
-Aha.
-...
-Şi?
-Şi ce?
-Vrei să vii pe la mine?
-De ce să vin?
-Păi... ca să jucăm cărţi. Ştii să joci?
-Tu vorbeşti serios?
-Da.
-Bine.

Am mers cu ea. Stătea departe de mine. Nu am înţeles de ce. Am ajuns în apartament.

-Fă-te comodă.
-Ştiu.
-Cum adică?
-Ştiu că trebuie să mă fac comodă.
-Ah, bine.

Se aşază pe canapea şi mă întreabă cercetând împrejur :

-Te droghezi?
-Da.
-Şi acum ai ceva ?
-Nu mai am, încerc să mă las...
-Nu reuşeşti, să ştii.
-Ştiu...
-Ce vrei să jucăm?
-Poker, ştii?
-Ştiu.
-Hai.

M-am aşezat pe canapea turceşte, lângă ea, şi încep să împart cărţile.

- Tu ce căutai în staţie?
- Da’ tu ce căutai pe stradă?
- Eu încercam să scap de singurătate.
- Te înţeleg.
- Şi eu pe mine .
- Hahaha... eşti amuzant.
- Da?
- Da.
- E bine.
- Eu mă duceam la prietenul meu.
- Eh, şi de ce ai venit cu mine? Nu ţi-a fost frică?
- De ce să îmi fie?
- Păi, dacă eram ucigaş sau mai ştiu eu ce altceva?
- Eh... n-am nimic de pierdut.

Am jucat cu ea cărti, am băut şi am vorbit toată noaptea. Dimineaţa m-am trezit şi trupul ei suav, alb, cald şi gol stătea întins lângă mine, dându-mi o senzaţie de caldură şi dragoste. Îmi sprijin mâna pe pernă şi întreb :
- Ce faci ?

Ea se întoarce somnoroasă şi îmi zice :

-Dormeam.

O sărut pe obraz şi îi zic “L-ai sunat?” Îmi răspunde şi zice:
“Nu am făcut nimic, nu?”
“Nu... doar am privit.”

Am luat micul dejun împreună şi a plecat. Rămăsesem fără mâncare în casă, aşa că m-am dus la magazin să mă aprovizionez. Am ajuns la supermarket, am luat un coş şi am început să strâng marfă de pe rafturi fără să îmi dau seama că rămăsesem fără bani. Nu era multă lume, era chiar pustiu însă pe unul dintre coridoare zăresc aceeaşi siluetă ca cea din visul cu biserica. Clipesc de câteva ori bine ca să mă asigur că nu e o viziune şi fug spre Ea. Îşi îndreaptă faţa spre mine şi mă opresc subit.

- E totul în imaginaţia mea, ştiu, e de la doza de aseară....
“Oare mă vede?”
- Gândurile ei.. din nou?
Mă uitam insistent şi nu ştiam la cine se referă, dacă la mine sau la altcineva. Chipul ei nu se zărea pentru că purta o glugă neagră pe cap şi niciodată nu puteam să îmi dau seama de nimic. O urmăresc şi o văd că ajunge în zona cu cărţi începând să răsfoiască un volum de poezii. Îşi dă gluga jos, însă înfăţişarea îi rămâne tot în negură... Mă duc lângă ea şi mă uit peste umărul ei la cartea pe care o ţine în mână şi încep să citesc...

“Fantezie, fantezie...când suntem numai noi singurei
Ce adesea mă porţi pe lacuri...”

...şi pe mare şi prin crânguri.
Unde ai văzut vre’ odata aste ţări necunoscute?” completez eu.
Muşchii feţei mele nu mai răspundeau, iar ochii pironiţi la spatele fetei începură să îmi dea cuţite. Ea merse mai departe însă şi eu în spatele ei... Căldura pe care o emana era una nepământească şi în urmă lăsă un parfum ce-mi astupă respiraţia cu sentimente nefamiliare mie. Se aşază la una dintre mesele de lectură şi eu lângă ea.

-Mă auzi?

Nici un răspuns. Începe să citească din nou din carte.

“Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet...”

...este singura-mi podoabă.

Se uită la preţ. 40 de lei.
- Cam scump, zicem amandoi în acelaşi timp.
- Aşa e, zice o a treia persoană de lângă mine.
-Ce cauţi aici? întreb eu .
-Păi... văd că ai cam luat-o pe arătură, nu ai voie să o vezi fără să fiu cu tine.
- Nu ştiam... a fost o simplă întâmplare.
- Eh... se mai întâmplă.Ce-a făcut?
-Păi... se uita pe la cărţi şi... am observat că uneori ne completăm gândurile ori le avem identice.... Ceea ce e destul de înfricoşător.
- He he... e firesc.
- Da ?
- Da, poţi sta liniştit. Hai încoace...
- Nu, vreau să mai stau.
- De ce?
- Nu ştiu.
- Ei bine, atâta timp cât nu ai argumente, nu poţi sta.
- Bine, unde mergem?
- Acasă.

Toamna îşi punea amprenta pe bietul meu mod de a gândi, nu ştiam dacă să dau crezare vorbelor îngerului... nu ştiam dacă e adevărat el sau eu şi nu ştiam dacă totul e din cauza lipsei dozei obişnuite. În bloc, mirosul de ghenă mă silea să urc în grabă scările şi să deschid uşa atât de repede încât ai fi putut crede că mă urmăreşte cineva ca în filmele poliţiste. Am trântit cheile pe masă şi m-am aruncat pe pat începând să mă gândesc la Monica. Se aud nişte plânsete de copil mic, se aud din sufragerie. Mă ridic încet şi ciulesc urechile... din nou, aceleaşi sunete. Merg să văd ce se întâmplă şi pe jos zăresc un copil mic, mov din cap până în picioare... Monica stătea lângă el.
-Monica, strig eu.
Îşi ridică privirea şi ochii ei roşii se diluară într-un albastru abisal, apoi un verde crud şi spre sfârşit un mov luminos. Îşi dădu paltonul jos şi trupul ei era învelit de mii de şerpi.Luă copilul de jos şi îl băga în pântec, apoi se apropie de mine şi mă sărută. I-am simţit gustul de carne cruda şi am vomat.
O doua zi după asta m-am trezit pe podea şi fiorii reci ai realitaţii mă făceau să iau prime guri de aer ce dureau.
“N-avea cum să fie adevărat... nu era ea.”
Rămăsesem fără apă.
Îngerul apăru lângă mine.
- Am văzut-o pe Monica aseară.
- Cum?
- Da.
- Nu... era ea.
- Era... ştiu.
- Nu era ea, nu ai voie să îi vezi chipul. Adică nu îl vei vedea prea curând.
- De ce?
- Aşa trebuie.
- Nu.
- Îţi garantez.
- Atunci ce era?
- Probabil de la dezintoxicare.
M-am uitat în ochii lui albi, fără pupile şi am început să îmi leg şireturile.
- Unde mergi? mă întreabă.
- Mă duc la casa de schimb, că mi-a trimis bătrânul numai euro.
- Am înţeles.
- Da’ tu de ce ai venit?
- Voiam să îţi zic că de acum înainte când vrei să o vezi, să mă strigi.
- Cum să te strig?
- Cum se strigă.
- Uou! nu ştiam, mă refeream dacă ai vreun nume sau strig pur şi simplu “Îngeruleeee”, zic eu ironic.
- Exact.
- Ce patetic o să fie, mormăi eu.
-Ai zis ceva?
- Nu, nu.
- Bun, deci acum dacă vrei să o vezi, mă strigi. Dacă o vezi.... să ştii că e rodul minţii tale, altceva n-are ce să fie. Ne-am înţeles?
- Da.
- Bun.
“Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale
Când ei soseau alături pe cai încremeniţi
Cu genele lăsate pe ochi împăinjiniţi... “

- Nu din nou.

“Mă gândesc la cum ar fi să ai un copil... Nu, n-aş vrea. Urăsc copiii. Dar dacă aş înfia... dar dacă ... “
“ Cum să se numească ce scriu..... Hmmmm...”
“Dragoste de sex....”
- Sună prostesc...
“Da’ suna cam prostesc...”
“Poate altfel.... ceva care să atragă...”
- Ca să citească lumea...
“Fire de aţă...”
- Ce titlu mai e şi asta? O avea vreo legatură cu subiectul...
“Mda.. dar n-are legatură cu subiectul... Ia să vedem altceva...Paşi de zăpadă... nu.... altceva... Sticla mov.... nu.... eu n-aş citi dacă aş vedea undeva titlul ăsta...”
- Contează mai puţin titlul....
“Contează destul de mult titlul... poate... Pupile de sticla... nu... adică... nu sună rău...”
- E destul de bunicel...eu aş citi.
“Nu cred că trebuie să aibă legatură neapărat... Există iubire....pppffff ce patetic sună... Hmmmm.... Lanţurile de rugină.... eh... lasă că găsesc eu unul.”
- Dar unde poate fi, că nu o văd...
Vorbele îngerului îmi sunară în ureche precum un clinchet de clopot, “de acum înainte când vrei să o vezi, să mă strigi” şi începusem să mă întreb cum de o aud, cum de îi cuget gândirile.... Multe întrebări îmi perturbau existenţa în momentele astea şi mii de senzaţii pe care drogurile nu mi le oferiseră le simţeam în minutele cele mai neaşteptate. Pe timpul zilei vedeam şi auzeam multe la mine în apartament şi pe stradă, în magazin... pe unde eram mă apucau crizele, lipsa drogurilor spunându-şi cuvântul. Trecuseră şase luni de când mă lăsasem şi simţeam foarte mult dorinţa de a mai lua ceva... mi-era dor de reverie şi de chipul cu ochi injectaţi din oglindă. Aveam multe la care să mă gândesc... partide de poker cu femei frumoase sau scene din filme în care eu eram personajul principal şi aveam o “My lady” faină... Oh da, femeile... fiinţe frumoase... dacă stai să te uiţi... fiecare e frumoasă.... dar Ea...
Niciodată nu fusesem îndrăgostit deşi le avusesem. Nu cred nici acum că există acel sentiment numit “iubire”... cred că sunt bazaconii.... şi culmea e că mulţi şi-au pierdut vremea căutând-o sau tratând-o în cărti. E doar o imaginaţie, dorinţa de a avea ceva neexplicat... dorinţa de a te iubi mai mult decât poţi tu însuţi şi să nu fii învinovăţit pentru asta... nu iubesc şi nu voi iubi.
- Îngerule.
- Da?
- Eşti aici?
- Da.
- Vreau să o vad...
- Bine, hai.
Am mers să o vedem... era 21.00 şi Monica stătea pe scaun, în autobuz şi citea o carte.
- Eminescu.... îi place.
- Da... adoră poeziile lui.
M-am apropiat de ea şi i-am simţit parfumul ce mă ameţi complet şi mă făcu să nu mai reactionez la ţipetele disperate ale îngerului.
- Vreau să îi văd chipul.
- Nuuuuuuu... nu ai voie !
- Dar vreau sa îi văd chipul... În momentul ăla i-am atins mâna şi ea a întors capul.
- Prostule, nuu !
- Dar de ce? Zic eu ştiind exact ce am de făcut.
Ţipetele a mii de suflete îmi treceau prin timpan... prin creier... prin ochi... prin gură... prin mâini şi prin fiecare particică a corpului. Simţeam cum mă dezintegrez şi mă prăbuşesc în bucaţele de carne vie....
În parcul acela, luminiţele de la căluşei şi chioşcurile cu vată de zahăr şi acadele se dizolvau în sute de culori. Toate duceau la Ea. Îngerul apăru lângă mine.
- Dacă eşti prost.
- Ce?
- Eşti prost.
- Ştiu.
- Mda... ştii că eşti mort, nu?
- Pe bune?
- Da.
- Cum naibii am murit?
- Te-ai supradozat.
- Nu are cum, îmi mergea bine.
- Ba te înşeli.
- Ba nu, nu se poate, o mai pot vedea măcar? O pot vedea? Spune-mi !
- O singură dată.
- De ce o singură dată? Vreau mai mult.
- Nu. Ai murit. Înţelege. Ea e încă în viaţă.
- Bine, arată-mi-o.
- Acum?
- Da.
- Fie.
Am revenit în autobuz. Eram în spatele ei şi m-am apropiat. Chipul ei era indescriptibil de frumos. Ochii ei pierduţi în gol spărgeau întunericul nopţii pe care îl privea şi masca de catifea albă ce o purta se rupea bucată cu bucată. Îmi părea rău. O pierdusem, pierdusem chiar speranţa de a mai fii cu ea... pierdusem tot.
- E suficient.
- Nu, trebuie să mai stau.
- Nu, nu ai voie, asta a fost tot, trebuie să îi dai drumul.
- Nu.
- Nu fi încăpăţânat.
Am lăsat-o. Totul a pierit în întuneric, stăteam pe gol... stăteam în gol, în aer sau în pământ. Nu ştiam unde sunt, era doar o mare de întuneric de aceea nu îndrazneam să păşesc, iar îngerul era lângă mine.
- Nu mai pot să mă întorc, nu?
- Nu.
- Dar nu înţeleg.
- Ce nu înţelegi?
- De ce eu? De ce ea? De ce toate astea?
- Păi... ţi-am spus, ea...
- Da, da ... ştiu ce a zis la naştere. Dar de ce eu?
- Pentru că... a fost din cauza ... din cauza dorinţei tale de la naştere.
- Care a fost aia?
- A fost... ţi-ai dorit să nu te îndrăgosteşti niciodată decât atunci când vei întâlni o fată fără chip. Probabil ştiai că nu există.... vorbeai şi tu la figurat... mulţi fac greşeala asta.
- O fată fără chip?
- Da. Monica nu are chip.
- Dar cum? Ca l-am văzut... am văzut-o.
- Nu, ai văzut ce ai vrut. Ai văzut prin suflet.
- N-are sens.
- Ba da, vrei să vezi cum arată adevărat?
- Da.
- Bine, uite.
Atunci am văzut-o. Avea faţa arsă însă ochii îi erau la fel de luminoşi şi goi.
- Dar cum?
- Cum ce?
- Ce a paţit?
- Eh... mi-e greu să îţi zic. În copilărie i-a murit tatăl şi... durerea i-a sfâşiat raţiunea, astfel a luat o lumânare din cele de lângă coşciug şi şi-a dat foc.
- Am înţeles.
- Alte nelămuriri?
- Ce se întâmplă cu ea? Reuşeşte să îşi scrie cartea, îi dă un titlu potrivit?
- Nu îţi pot spune.
- Dar cu mine ce se va întâmpla?
- Vei vedea... deocamdată aşteptăm.
- Dar...
- Ce?
- Nu mi-ai zis niciodată numele tău.
- Numele meu?
- Da.
- Numele meu este Lucifer.



p.s. alineatele s-au scos automat de la blogposting...

G. Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu

3/09/2007 01:45:00 PM 0 Comments


"Viaţa de grup a scriitorilor este stăpânită de maliţie, de amor propriu, dar acestea sunt, în acea lume, sentimente labile şi superficiale, care nu rareori sunt o reacţiune a personalităţii împotriva unei prea mari afinităţi. "



Poză de Florin Constantinescu, www.crosslight.ro


O ştampilă corectă

3/07/2007 11:41:00 AM 3 Comments


Copil fiind,
Cu lacrimi de metal plângeam.
Vorbeam în tăcere
Pentru că adeseori strigau
Taci din gură !
Era pleonasm,
Le ziceam,
Dar copil fiind
Nu mă ascultau.
Am găsit pe cineva.
Vorbea, gândea,
Era mereu acolo.
Însă copil fiind
Nu am văzut
Că era tot un “eu”
Ce plângea cu lacrimi de argint.


Am realizat cine mă sfârşeşte

3/05/2007 02:19:00 PM 0 Comments


Gândacii negrii,
Bâzâie scârbos.
Vara, seara, prin cameră
Căutând o lacrimă de apă dulce
Sau... căutându-mă pe mine.
Pe sub cearşafuri,
Pe sub speranţe şi iluzii,
Mă ascund de ele
Respir gemând lipită de pături.
E cald,
E secetă,
Mă caută ei.. ele
Dar le simt, au intrat.
Sunt aici, se caţără
Pe fruntea mea
Îmi intră în ochi şi în gură
Intră în mine
Mă zbat să scap
Mă străduiesc, dar e prea târziu
Sunt în mine
Îmi mănâncă organele.
Aici îmi e “the end” –ul.
Aici îmi este sfârşitul,
În propriile obsesii.


Totul calculat

3/05/2007 05:05:00 AM 2 Comments

Printre râsetele foii
Goale, ce se închină
Sub creionul alb,
Se zăreşte o lacrimă absorbită,
Un soare pueril, inocent,
Şi o lună matură, mândră.
Vorbesc între ei,
Îşi împart tainele scurte
Nu se întrerup.
Se respectă.
Poartă o discuţie.
Una aprinsă,
Întărită de stele aruncate
Pe cer în haos,
Fără nici o logică.
Carul mic nu există.
Nici centura lui Orion.
Totul e în crescendo,
Nimic nu are un anume scop
Totul se mişcă, mişună pe cărări.
Adulmecă sensul
Dar
Sensul nu există.
Adulmecă în gol.


M-am întors singură

3/04/2007 01:50:00 PM 0 Comments


Povestindu-ţi o mica istorioară a unei persoane mi-am adus aminte de un bilet de tramvai.
Era galben cu roşu însă nu asta e important, ci mai degrabă ce s-a întâmplat atunci. O fată de vreo 23 de ani, cu visuri măreţe şi speranţe ca orice om, se duce într-o zi la casa de bilete, cumpără unul şi se întoarce în staţie. Este inutil sa vă povestesc cum nu taxa biletul ci doar îl ţinea strâns în mână fiind atentă să nu fie controlori. Zile la rând... poate chiar luni, de fiecare dată când urca în vreun mijloc de transport al RATB-ului degetele ei erau încleştate pe bucaţica de hârtie.
Acuma, na, e nevorisimil să vă spun că nu au fost controlori de-a lungul atâtor luni şi deci într-o zi fata l-a taxat. Şi-a cumpărat bineînţeles a doua zi alt bilet însă a uitat să îl arunce pe cel anterior.
Primul bilet : Sunt trist... sunt amărât... sunt găurit... nu o să îi ia mult timp până să mă arunce.
El oftă adânc având în ochi o privire tristă şi pierdută.
Cel ( cea ) nou : Stai... poate o să te păstreze.
Primul bilet : Pentru ce? nu mai sunt bun de nimic, uită-te la mine.
Cel ( cea) nou : Păi... lasă că o să te ţin eu lipit de mine şi nu o să te arunce.
Primul bilet : Îţi mulţumesc însă... eu m-am obişnuit cu căldura mâinii ei, sunt obişnuit cu atingerile ei, nu vreau să plec din buzunarul ăsta niciodată.
Cel(cea) nou : Roagă-te să uite de tine.
Primul bilet: Dar...
Cel ( cea) nou : Roagă-te!
Primul bilet : Bine, aşa voi face.
După zece minute în care se rugă cu lacrimi în ochi, mâna fetei îl atinse şi îl scoase din buzunar.
Fata zise enervată : Ah,la dracu' ! şi îi dădu drumu' înapoi în buzunar luându-l pe cel nou. După o vreme îl pune înapoi şi cei doi începură din nou să vorbească.
Primul bilet : Ce s-a întamplat?
Cel ( cea ) nou : Nu erau...
Primul bilet : O sa mă arunce...
Cel ( cea ) nou : Aşa se pare...
Primul bilet : Ştiam... oricum nu mai sunt de nici un folos şi fără ea viaţa mea nu are nici un rost, o să dorm puţin, sper că nu te superi...
Cel ( cea ) nou : Nu, dormi, îţi va face bine.
Încercând să termin mai repede de povestit vă spun că fata l-a aruncat la gunoi, însă a realizat că a greşit pentru că ziua următoare a mers cu acelaşi tramvai ca prima oară
şi biletul încă îi era de folos .
Suntem cum suntem : uzaţi, neuzaţi, bătuţi de anii grei ai vieţii, cu toate astea întotdeauna vom lipsi cuiva.Realizăm prea târziu că nu am profitat de ce aveam până atunci. Iar biletul cel nou eram eu ... m-am întors singură.


Iluzie

3/04/2007 07:24:00 AM 1 Comments


Stǎteam într-o searǎ
Pe canapea, la lumânare
Vǎ scriam cu mirare
Despre acest apus superb de soare.
Inima-mi pulsa
Sângele nebuniei ce îmi fierbea
În venele înnegrite de timp
În nisipul sugrumat de sticlǎ
Durerea era cea care ma seca
Şi apusul un nod în gât îmi aducea
Cǎci furtuna o vedeam cum se apropie
Soarele voia să mi-l acopere.
Totul se opri.
Disperare,nebunie,plǎcere,desfǎtare.
Era o lume scoasǎ din ordinar,
Era o comoara şi un prea mare dar
Sǎ vǎd ceva atât de rar
Şi niciodatǎ pierdut în amintire
Pânǎ când m-am trezit din strânsoare…
Apusul minunat….era miraj,
Cǎci nu era decât o umbrelǎ de soare
Reflectatǎ în geamul de la garaj .


Criticilor mei de Mihai Eminescu

3/02/2007 03:31:00 PM 1 Comments


Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

Scripetele zilei de azi

3/01/2007 11:54:00 PM 2 Comments


Azi am fost într-un magazin
Cu bijuterii şi adorabile kitsch-uri plin,
Zorzoane care mai de care,colorate,
Puse-n vitrină legal,nu furate,
Erau tot felul de bentiţe
Ce-ţi prind părul în moarte fundiţe,
Mărgele de toate tipurile,fine
Strălucind şi semănând cu nişte pupile
Şi mirosul crud de mort
În care ard lumânările parfumate cu efort,
Se risipeşte fără ursit ,
Deschid încet uşa,am ieşit....