Sfârşitul lumii subpământene

2/28/2007 09:22:00 AM 4 Comments


Printre glasurile lor snoabe şi pline de substanţă ce se evaporă la prima gură de aer, se desluşeşte smoala picurând pe tabla rece a raţiunii.
Se uită de sus, nu de la acelaşi nivel, iar şalul negru îl strânge cu putere în jurul taliei până se înlănţuie cu propria lesă. Prinde stiloul între degetele ei fine şi frumos mirositoare, iar fumul dens şi omogen pluteşte din gura ei adâncă. Buzele ce cochetează cu adevărul şi genele-i de fluture negru, reprezintă demonul maturităţii care încearcă la infinit să pară ce nu este. Vrea să pară ce nu este... eu ştiu.
Colierele de minciuni le ţine la gât şi printre dinţi, cu limba despicată, şuieră cuvintele la care ar trebui să ne-nchinăm. Se uită cu ochii întredeschişi la cel ce pe rug se-nalţă şi încrucişează palmele pe masă având unghiile înfipte în carnea verde, putredă, ce zăcea aşteptând.
Domnişoara oftează plictisită şi plescăie sictirită cu guma lipită de papile şi nările sângerând de indignare la vederea muritorilor. În spatele ei se zăresc siluete de umbre trecute, înecate în lacrimi de mărgăritar, pure... mă gândesc că poate... nu erau atât de vinovaţi şi nu meritau o soartă atât de damnată.
Domnişoara îşi încrucişează picioarele sub masă, iar când se ridică de pe scaun, fusta atârnă graţios de la pulpă în jos, mulată fiind pe fundul ei perfect şi bombat. Pomeţii i se încleştează într-o grimasă şi dinţii ei albi ascund aparatul dentar proptit pe dinăuntru, legat de firele gingiei din cerul gurii. Trebuie să fie perfectă. Arcuieşte sprâncenele pentru a părea mai frumoasă. Îi este frică de bărbaţii ce văd prin suflet, deşi nu sunt mulţi. Frica ei nu are prioritate, puterea da, însă nu apucă să se apere cel de la execuţie, căci... l-a prins şi acum grimasa e un rânjet de satisfacţie. Coboară. Îşi dă părul după ureche, apoi îşi linge buza de jos cu poftă şi mai urcă o treaptă pe scara de unde ne privea. Îi simt gândurile săţioase, de ură macabră şi îmi dau seama că este o persoană care nu s-a gândit niciodată la sinucidere pentru că se iubeşte prea mult. E întotdeauna cumpătată, întotdeauna calmă, echilibrată, îşi face exerciţiile dimineaţa în Herăstrău şi seara în casă, sare coarda stând pe loc. Nu, nu se aude la vecinii din apartamentul de jos pentru că gladiolele ei suave şi corpul ei subţirel sunt silenţioase, sunt tăcute, au secrete.
A ieşit la vânat şi o privesc din spate. Merge calculat, un singur pas pe o dală de piatră. Ajunge la nişte scări, cele de la TNB. I se rupe tocul şi aud un glas suav :
“ Futu-ţi rasa mă’tii ! ”
Se uită în jur cu pupilele dilatate în disperare.
E prea târziu, te-am văzut.


Ora de muzică

2/27/2007 04:27:00 AM 3 Comments


Suntem plini de lacrimile îngerilor. De ce? A plouat de a rupt aseară şi, se spune că atunci când plouă, picăturile de apă sunt lacrimile îngerilor şi a celor ce au căzut în păcat. Observând toate acestea am plecat la şcoala cea de toate zilele, a doua casă a mea.
În ultima vreme am vrut să profit de timpul meu liber mai mult... da... şi ce înţeleg eu prin asta? Să alergi în fiecare zi să ajungi la timp la şcoală şi apoi să-i înjuri pe ăştia de la RATB că stau la cafea şi nu se sinchisesc să vină, să bage viteză ca să ajungi la timp.
Asta-s eu, ce pot face? Să mă scol mai devreme : mi-e lene, să renunţ la pieptănare : prea puţin! Aşa că prefer să fug ca nebuna după tramvai sau după 146 şi să mă împroşc cu noroi din picioare până-n cap(că invers nu e valabil).
Una dintre problemele care mă frământă la fel de mult este faptul că îmi plac la nebunie cărţile. Toate cărţile le-aş lua, le-aş începe, dar niciodata nu le-aş termina. De ce? Pentru că viaţa trece pe lângă mine ca un autobuz şi nu am timp să îmi trag sufletul, dar să mai citesc? Nooo....Doamne fereşte!
Să revin la ideea mea de bază. Cum spuneam, am ajuns la şcoala (nu ştiu cum am făcut, dar am ajuns exact la timp, la limită ce-i drept ,dar ce mai contează! ) şi la ore totul a mers bine. Totul a fost mediocru, ca şi viaţa mea de altfel. La ora de muzică, totuşi, pe când scriam (pentru a nu ştiu câta oară) numele lui Bach în caietul meu cu file albe, cu stiloul meu (vechi şi mediocru la rândul său), mi se înceţoaşeaza vederea. M-am speriat, normal! Nu e prea plăcut. Am zis că e din cauza oboselii şi am continuat să scriu numele marilor muzicieni.
Găsesc apoi o foaie pe care erau scrise nişte cuvinte fără noimă. Ce Dumnezeu? Cuvintele "foame","nenorocire" îmi apăreau în faţă şi îmi recunoăteam scrisul fără însă să îmi aduc aminte când şi în ce context le-am scris. "Eeee... sigur e vreo încercare de traducere a vreunui text latinesc, mereu nu au nici un sens!" mi-am zis, încercând să mă liniştesc. Nu reuşeam! Cu toate astea, nu îmi puteam desprinde ochii de pe foaia cu acele cuvinte. Am dat-o la o parte şi am continuat să scriu:
"Sebastian Bach s-a născut în..."
OK ! Aceleaşi cuvinte pe care le-am auzit de la Bâscă în clasa a VIII-a... iar mi se puse o ceaţă nebunesc de deasă, nu ştiam ce mi se întampla. Eram obosită, aveam ochii împăienjeniţi, şi steluţe...şi steluţe...steluţe apăreau...şi apăreau...şi apăreau în ochii mei. Încep şi eu precum Cărtărescu "erau steluţe în genele ei".
Bun... după asta totul se clarifică într-un mod ciudat şi neaşteptat. Eram în clasă, cu obisnuiţii colegi pe lângă mine, cu profesoara ce trecuse la Mozart, cu tabla albă de cretă, cu panourile de pe pereţi cu inimi şi ficaţi şi toate celelalte.
Am tras o sperietură grozavă în ce priveşte steluţele deoarece de foarte multe ori ele sunt semnele unor migrene insuportabile. M-am uitat în palmă, apoi la stilou, apoi la părul colegei din faţă şi am văzut ca steluţele dispăruseră.
Ora s-a terminat. Clasa era incredibil de tacută şi toţi se pregăteau ca şi mine să se duca în casele bine încălzite şi să-şi mănânce cina. M-am dus la cuier, mi-am luat haina şi am văzut că eşarfa îmi lipsea din buzunar. Am căutat-o ca disperata prin ghiozdan ca apoi să îmi dau seama că în tot acest timp era la gâtul meu,deşi nu o simţisem.În cazul acesta nu era "călare pe măgar şi unde-o fi măgarul?" pentru că pur şi simplu nu am simţit-o şi mi-am dat seama că este la gâtul meu deoarece s-a încălzit în mod ciudat ca şi când ar fi fost o pătură electrică.
Mi-am pus ghiozdanul pe umărul stâng, am traversat clasa goală şi am ieşit pe coridor.
Băi, frate! Al dracu' coridor ce gol era! M-am speriat pentru a-nu -stiu-câta-oară noaptea aia şi am continuat să traversez holul grăbită crezând că toţi au plecat fără mine. Am ajuns la scări şi am avut surpriza neplacută să văd un gard viu. Pardon! Permiteţi-mi să mă corectez! O mare de garduri vii. Părea a fi un labirint, dar, parcă nu era. Gardul viu avea aproximativ trei metri şi în nici un caz nu putea fi escaladat. Un gând nenorocit mi-a trecut prin minte. Aveam să-mi petrec noaptea acolo, într-o scoala părăsită!
Labirintul era luminat, nu era întuneric. Fruntea mă durea îngrozitor şi am început să mă întreb dacă mi-a dat cineva cu o tigaie în faţă. Nu voiam în nici un caz să mă aventurez prin gardul acela aşa că m-am întors pe coridor şi am vrut să intru în clasă de unde am venit,dar uşa dispăruse.Pe nici o parte nu mai era nici o uşă, nici o cameră.
Am revenit în faţa labirintului şi am simţit că trebuie să intru în el. Simţeam că nu mai aveam altă scăpare şi că nici o altă uşă nu mă ducea acolo unde voiam.
Am intrat în labirint. Am mers o vreme în zig-zag, în neştire, parcă aş fi fost în transă. Apoi am găsit un drum drept, l-am urmat şi în stânga mea era un alt drum pe care se desluşea umbra unei persoane.
Bilbo... da! Bilbo Baggins din "Hobbit" se îndrepta spre mine. Nu-mi venea să cred! Eu nu puteam vorbi şi el trecea pur şi simplu pe lângă mine ignorând semnele mele disperate. Unul dintre cele mai importante şi cunoscute personaje trecea pe langă mine. PE LÂNGĂ MINE! Pe lângă mediocra de mine! Am trecut de Bilbo, dezamagită, uimită şi naucită.
Am mers în continuare prin labirint, am mers din nou în zig-zag şi apoi am dat iar de un drum drept. Se repeta, numai că de această dată drumul apăru în partea dreapta. Şi de această dată se desluşea o siluetă pe care însă nu am recunoscut-o din prima.
Nu, nu era Harry Potter! Era un adolescent cu ochelari ce semăna cu cineva, însă nu îmi dădeam seama cu cine. Se îndrepta spre mine şi nu făceam altceva decât să-l privesc străduindu-ma să îmi amintesc unde îl mai văzusem. Se apropie de mine şi îmi şopti "Sunt miop!" Nu înţelesesem nimic. Am trecut de el şi mi-am continuat drumul. Din nou am ajuns să merg în zig-zag prin labirint şi din nou am ajuns pe drumul drept. Însă de astă dată nu apăru nici un drum în stânga sau în dreapta. În faţă îmi apăru o persoană înaltă, cu un chip palid, ce scria de zor. Nu l-am recunoscut. După el a mai venit o persoană. O fată grasuţă, blondă şi draguţă. Pe ea am recunoscut-o... era personajul Helenei Fielding.
După asta mi-am continuat drumul şi am zărit o uşă drept în faţă. Era o uşă cu numarul 18... Am intrat şi am văzut băiatul de mai devreme, cu ochelari, iar de dedesubt scria: "Mircea Eliade în Italia"
Aud un ţârâit, ce-o fi?


Amintiri

2/26/2007 09:10:00 AM 3 Comments


Amintiri străine
Fumate de timpul din stilou,
Scurse din clepsidra de pe birou,
Privesc agale către tine,
Suflet pierdut în roua
Dimineţii mate.

Amintiri străine
Doar din ceaţă deasă ,
Netăiată de perdeaua morţii,
Făcută praf de argint,
Strivită de a ta putere
Ce mereu curge prin venele tale albastre.

Amintirile îmi sfâşie trupul
Şi îmi sângerează pieptul,
Îmbibând cămaşa ta,
Culegându-ţi buzele reci,
Strivindu-le de ale mele mâini pe veci
Şi totul încă nu e în zadar.


Asta înseamnă nemurire, să trăieşti dupa moarte prin amintiri

2/25/2007 02:10:00 PM 5 Comments



                              T. Arghezi

“ Nu-ţi voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
   Decât un nume adunat pe-o carte”

“Poezia e însăşi viaţa”


Femeie, aşa te văd

2/24/2007 12:06:00 AM 2 Comments



Se-nalţă săgeţi otrăvite
De la coarde rupte, ascuţite
Prin mâini ce glăsuie rănite.

Femeile-s trupuri de viori.
Femeile-s şerpi ce se-ncolăcesc adeseori
Pe braţele stâlpilor de piatră.
Femeile-s iluzii ale frumuseţii
Căci frumuseţile sunt fluturi
Ce mor pe rând între amurguri.
Isterice culori ce ţipă-n
Suple tonuri cu-o aripă.
Sunt naivi şi proşti cei ce dau crezare,
Buzelor sticloase sorbind din ceşti
Poţiuni de înfrumuseţare,
Miresme şi fotografii ameţitoare,
Au voci absurd de suave
Ce duc la scrâşneli jilave.
Brute în corp de primăvară
Picuri dureroase cad din nou în călimară


Artişti cu ghiozdane portocalii

2/22/2007 08:41:00 AM 5 Comments


Azi, 22 februarie 2007, a avut loc premierea concursului de creaţie “Nicolae Labiş” ce s-a desfăşurat la primăria sectorului 2.
9.30 – Intră bibliotecara în clasă.
- La 11.45 să fiţi la primărie pentru concursul ăla cu Labiş.
- Ce concurs? Întreb surprinsă. Aaaaaaah, da da. Da’ de ce să mergem? A câştigat vreuna dintre noi ceva?
- Mă, eu nu ştiu, a sunat acum şi am aflat pe ultima sută de metri...
- Ah, ok... *Uuhhhh scap de latină \:D/ *
9.45
- Cristianaaa, la 11.20 am plecat la primărie.
- Poftim? De ce?
- Păi cică e premiere la concursul ăla cu Labiş... cu poeziile.
- Uuuhhh... pe bune? Am câştigat ceva?
- Habar n-am da’ scăpăm de latină...
10.55
“Ah, de n-am face nici economie...”
11.20
Pe drum.
- Ptiu, ce bine că am scăpat şi de economie...
- Da mă... Am nişte emoţii... Zice Cris, mergând alături.
- Ah c’mon... n-ai de ce să ai emoţii... nici măcar nu ştim dacă am câştigat ceva...
- Da, ştiu, da’ nuş... mă simt ciudat...
- Stai măi liniştită...
11.30
La intrarea în primărie, un grup de eleve (mai mici decât noi) erau cu o profesoară lângă ele.
- Nu vă supăraţi, sunteţi pentru concursul “Nicolae Labiş” ? întreb eu.
- Da, nu a început încă.
- Ah, ok. Putem să ne “lipim” de grupul vostru?
- Da, desigur.
11.45
Intră pe uşă profesoara de română împreuna cu un mic grup de elevi şi cu profesoara de desen.
- Doamnă profesoară, bună ziua! Nu ştiam că veniţi...
- Am aflat pe ultima sută. Aţi oprit şi voi nişte locuri?
- Da... adică nu, s-au ocupat acum câteva minute înainte să intraţi dvs.
- Măi eu nu pot să intru aici... nu mai e nici un loc lângă voi?
- Staţi să văd...
Mă duc, văd un loc liber şi o întreb pe fetişcana din faţă:
- Stă cineva aici?
- Nu.
Îi fac semn profesoarei să vină.
12.30
Se aude în microfon :
- P. Cristiana, menţiune pentru “creaţie literară”.
- Yuhuuuu... bine Criiiisssss....
După ce îşi ia colega mea premiul, se aude în microfon :
- Alexandra Ghiţă, premiul III la secţiunea “creaţie literară – poezie”.

Cam atât, acum o să povestesc cu vorbele mele.
O plăcere deosebită mi-a făcut prezenţa doamnei Margareta Labiş, sora poetului, care a contribuit considerabil la acest program ( ca să zic aşa) şi care a înmânat premiile şi a felicitat pe fiecare.
Vreau să îi mulţumesc din suflet doamnei Ş. Maria, profesoara mea de limba română şi îndrumătoarea mea, ce mă susţine de fiecare dată şi mă încurajează să merg mai departe când vede că ezit. Sunt singurele ore la care vin cu drag pentru că prezenţa şi umorul dvs. dau viaţă poeţilor demult trecuţi în eternitate şi operele/istoriile prind substanţă şi se materializează în faţa ochilor noştri în fiecare marţi şi miercuri.
Crisule, ţi-am zis şi în parc, când învăţau ăia să numere în boxe...eşti una dintre puţinele persoane cu care voiam să împărtăşesc momentul şi îţi mulţumesc că mi-ai fost alături, felicitări încă o dată, mult succes în continuare ! Să nu te prind că te laşi vreodată bătută...
Şi nu în ultimul rând vreau să mulţumesc primăriei sectorului 2 care a găzduit evenimentul şi (ca să fiu rea *Muhahhaha*) care a avut bunăvoinţa să nu pună diacritice diplomelor (astfel încât eu am fost Alexandra Ghita) şi să nu consulte pe cineva de specialitate când s-a scris pe diplome “Premiul Y al primăriei sectorului 2 la concursul.... se acordă.. “. Ah, şi să nu uităm că pe Cristiana au botezat-o Cristina,( cum am putea uita), iar în boxele din faţa parcului se auzea ambiţios “Unuuuuu.... doi trei patru” | “Probă probă” | “Unu...” | “Doi trei” | “Unu doi trei patru patru patru” | “Da’ se aude foarte bine, unuuu doi” | Cred că au învăţat până la urmă să numere, dar şi-au pierdut cumpătul pentru că se auzeau nişte scârţaieli îngrozitoare la sfârşit, sigur începuse să dea cu microfonul de pământ.
Toţi câştigătorii au primit (printre altele) ghiozdane portocalii (şi roşii parcă) aşa că dacă vedeţi vreun puşti pe stradă cu unul să ştiţi că există o posibilitate mai mare ca respectivul să fie un artist în devenire sau chiar unul “ajuns”.
“Căutând... cărările spre zările luminii”


Ce văd eu, nu vezi tu

2/21/2007 01:21:00 PM 1 Comments


Încep a vedea viermi în farfurie,
Să fie realitate sau doar reverie?
Ei mişună vertiginos
În farfurie,
De sus în jos
Rumegă şi sapă într-un os.
Se desfăt cu a lor mândrie
Viermii ce îi văd în farfurie.
Pe străzi când ies
Doi ochi goi se uită la mine cu uimire.
Eu m-ascund de-a lor privire
Şi intru-n prima ceainărie,
Mă uit în faţă, pe masa albăstrie.
Mă întorc revoltată, plină de furie
Şi zăresc aceiaşi viermi în farfurie.


Banii, ochii noştri nu ai dracului

2/20/2007 12:51:00 PM 2 Comments


       De ceva timp am observat că omul nu mai este demult om, cel puţin nu in forma sa “brută”. Suntem duşmanii noştri deoarece zilele în care trăim şi caracterul care se modelează ia forma unei banconote tot mai mult pe zi ce trece. Nu deschidem ochii să vedem că în jurul nostru e mai mult, suntem superficiali şi nu dăm la o parte uleiul de deasupra apei, pentru a vedea în adâncime. Când un om te ajută să te ridici când eşti la pământ, este imposibil să nu-ţi treacă prin minte întrebarea „ O face din proprie iniţiativă sau urmăreşte ceva?” Într-adevar, sunt vremuri grele, iar corupţia a trecut limitele bunului simţ, însă maltratarea propriului suflet e cel mai mare păcat.
       Dumnezeu ne-a lăsat un dar când ne-a creat, acela numit „iubire”, de ce să nu profităm de bunul ce ni se dă? De ce să ne schingiuim şi dilatăm sentimentele nobile cum ar fi: onoarea, generozitatea, bunăstarea şi bunăvoinţa şi aşa mai departe? Într-adevar, avem şi modul liber de a gândi şi de a alege ce e bine sau rău, dar de ce să alegi partea care are mai puţin de oferit?


Alergia

2/18/2007 10:03:00 AM 0 Comments


Capela era goală, iar o linişte de înmormântare se aşternea peste tot oraşul. Încăperea era plină de flori şi un coşciug alb stătea în mijloc având capacul desfăcut. Înăuntrul său cadavrul omului numai mort nu părea.
Era o persoană publică şi, se înţelege, trebuia să arate bine chiar dacă nu mai era cald.
Încetul cu încetul capela se umplu, fiecare exprimându-şi regretele în felul lor.
-Au făcut o treabă minunată. Ai zice că doarme... Of! Ticălos nenorocit... m-a lăsat cu facturile neplătite. Snirf! zise un bărbat destul de chipeş ce plecă îndurerat.
-Ştiu, ştiu... ascultă, voiam să te intreb ceva...
Cei doi erau fraţii răposatului şi se ocupaseră cu aranjamentele pentru înmormântare. Pe drum, într-o maşină neagră, sumbră, soţia îndoliată cu una dintre prietenele ei, discutau.
-Nu pot să cred că a murit, zise aceasta cu cel mai uimit glas uman.
-Ştiai, nu era o noutate. Pur şi simplu eşti ghinionistă.
-Să ştii că sunt! E al treilea soţ şi ultimul!
Se lăsă o linişte nefirească în maşină, apoi începură să vorbească din nou... mai încet însă.
-Mi-a fost mila de el, săracul! A suferit mult...
-Aaaa...daca eram în locul lui îmi zburam creierii decât să trec prin durerile alea cumplite...spuse văduva cu o voce firească şi nepăsătoare.
-Cine s-a ocupat de înmormântare?
-Eeee...."cine?"...Idiotul ala de frate-sau! Fir'ar capul ala tâmpit să-i fie....Doamne! N-am văzut atâta prostie în capul unui om...
-De ce vorbeşti aşa?
-A... asta ar fi în stare să comande cordon bleu pentru priveghi, cheltuie banii altora în prostie.
-Pai... înseamnă că eşti falită. Începu să râdă uşor.
-Ehe... mi-am făcut calculele, nu te îngrijora.
-Îmi pare bine că te gândeşti şi la asta.
Femeia îşi suflă nasul zgomotos şi apoi scoase o mică cutiuţă din geantă.
-Ce faci ? Ai înnebunit? ţipă femeia disperată.
-Ce ai, frate?
-DOAMNE! FEMEIE! Aia e pudrieră, nu?
-Da, şi?
-Nu ştii că sunt alergică la machiaj?
-Aşa? Nu ştiam, mă! Păi, uite ce cearcăne am! Trebuie să le maschez.
-Bine, dar nu te apropia de mine prea mult.
Pe când se studia în oglindă, în celălalt colţ al maşinii, femeia intrebă:
-Dar,cum se manifestă?
-Ce?
-Alergia!
-Aaa...strănut ca nebuna şi apoi leşin. Depinde de machiaj, de fapt. Ori leşin direct, ori încep cu strănuturile.
-Ce... neobisnuit!
-Ştiu! Hapciu!
-Sănătate!
-Dă-te mai încolo, pentru numele lui Dumnezeu! snirf!
Ajunseră în capelă şi luminile lumânărilor dădeau un aer sumbru şi mortuar.
-Uh! Ce plină e capela!
-Ehe... om important soţul meu!
-Fostul soţ!
-Mă rog...
După ce toată lumea îşi exprimă condoleanţele văduva se apropie de coşciug:
-Uite ce frumos e! Nu arăta rău deloc, probabil a murit împăcat.
Se aplecă să-l sărute şi simţi pielea rece şi ridată pe buzele ei. Îl privi, apoi văzu negru în faţa ochilor.
Căzu pe coşciug, iar într-o fracţiune de secundă alunecă pe masă cu cadavrul lăţit peste ea.
Toţi ţipară disperaţi şi se repeziră să scoată femeia de sub coşciug. Era un calvar de nedescris, iar dacă cineva ar fi intrat în capelă în momentul acela ar fi zis că cei de faţă iau parte la un ritual de înviere a morţilor.
Au reuşit într-un sfârşit să dea la o parte cadavrul de pe femeie şi au fost foarte surprinşi să vadă că ea era leşinată. Se auzeau nesfârşite şoapte de la cei de acolo.
-Săraca, nu a mai suportat durerea!
"Machiajul" şopti prietena din masină, cu care era mai devreme.
Aduseră o cană cu apă şi i-o aruncară femeii peste faţă pentru a se trezi. Deschise ochii alarmată şi zise:
-Cu ce m-aţi trezit?
-Cu apă. Răspunse fostul ei cumnat. Ce ai paţit?
-Sunt alergică la trei lucuri esenţiale. Zise ea mecanic simţindu-se o anume oboseală în glasul său.
-Care sunt astea? Eu nu ştiam de nici o alergie....
-Machiaj... ai machiat mortul fără să îmi spui, dobitocule!
-A...da...
-Of! Prostia omenească! Ajuta-mă să mă ridic! Ce penibil!
Se ridică după care căscă mare ochii şi zise:
-Băi prostilor, eu sunt alergică şi la aaa.....
Leşină din nou pe spate şi în capelă se lăsă o linişte ce prevestea furtuna.


Învăţământ şi educaţie?

2/17/2007 11:28:00 PM 3 Comments


Mi s-a spus să scriu un articol despre învăţământ şi educaţie şi nu prea am habar ce va cuprinde însă voi încerca să nu vă plictisesc pe parcursul acestei foi.Aş putea foarte bine să scot de pe internet pagini intregi de pe www.edu.ro şi gata însă prefer să fac ceva original fără copy/paste-uri.
Niciodată nu am ştiut cine e Ministrul Educatiei şi poate că unii dintre voi o să ziceţi că e inadmisibil sau o să treceţi cu vederea pentru că la rândul vostru nu vă interesează sau pur şi simplu nu aţi reţinut.Domn’le dacă o să fie vreun Ministru care se va implica cât trebuie,pe care chiar îl va preocupa învăţământul românesc atunci are tot respectul meu însoţit de ţinerea minte a numelui său şi nu numai.Chiar acum mă holbez la un paragraf de pe siteul menţionat mai sus care zice aşa : “Anul 2006 va fi, pentru educaţie, un an al proiectelor, un an hotărâtor, pentru că va arăta, înainte de integrarea în Uniunea Europeană, capacitatea noastră de a atrage fonduri pe baza proiectelor.” Păi cum să nu domn’le… fiecare an a fost aşa dacă nu ma înşel,de fiecare data promisiuni şi promisiuni…vorbe şi vorbe şi numai atât.Mai mult?Răspuns:Da’ de unde dom’le bani? Pai cum de unde…?Ia să vedem,dacă aţi renunţa dumneavoastră la maşinile de lux şi la telefoanele pe care le schimbaţi de la o zi la alta (probabil pentru că nu vă convin pixelii la camera foto încorporată sau mai ştiu eu ce alt motiv)s-ar gasi “resurse” pentru a cumpăra aparatură în laboratoare?
Apoi mai zice aşa : “Învăţământul românesc are nevoie de acest lucru, are nevoie de banii alocaţi de Guvern, dar trebuie să dovedim că avem capacitatea de a-i obţine. Întreaga strategie pentru anul 2006, precum şi pentru perioada 2006 - 2008 a Ministerului Educaţiei şi Cercetării este orientată spre îndeplinirea criteriilor de integrare a României în Uniunea Europeană, spre satisfacerea cerinţelor de calitate şi competitivitate europene.” Şi acum descopăr că am nişte nedumeriri în ce priveşte cuvintele acestea…zi nene , explică pentru proşti ce înţelegi dumneata prin “Capacitatea de a-i obţine”…Să fie profesorii frumos îmbrăcaţi ca să dea bine? Să predea bine? Să se ridice la standardele europene?Cum,dacă banii care necesită această trecere la “european” lipsesc?
Se pare că mai nou,dumnealor din Guvern au ca scop “satisfacerea cerinţelor de calitate şi competitivitate europene” şi în nici un caz îmbunătăţirea condiţiilor în care elevii îşi desfăşoară activitaţile sau mărirea salariilor cadrelor didactice.Şi ne mai mirăm de ce iese lumea în stradă să facă grevă…păi pentru că nu aţi îndeplinit criteriile de integrare a României în UE,nu?
Veste veste, oameni buni! Nu se mai dă sportul la bacalaureat!Pfoai…tragedie…mama nene,ne pun aştia să învăţăm la o materie în plus…ce ne facem?ce ne facem? Staţi liniştiţi,nu disperaţi!A doua zi pe prima pagina a ziarelor sau mesajele offline de pe messenger vă vor împânzi ochii cu vestea “S-a reintrodus Educaţia fizică la bac!”Urrraaaaaaa!
Ptiu,dacă se schimbă vreodată situaţia asta vă rog să îmi daţi un Bip ca să aflu numele binefăcătorilor.
Acum,judecând la rece…profesor fiind,eşti conştient de salariu,de ce trebuie să faci…totul ţine de abilităţile tale de pedagog şi de faptul că VREI TU să faci această meserie.Profesorii nu stau pentru salarii…adică,hai să fim serioşi...De asemenea voiam să menţionez că… dacă vrei să înveţi,o faci oriunde,atâta timp cât condiţiile sunt acceptabile.Dacă vrei o şcoală din care elevii să iasă cu fruntea sus şi cu un anumit grad de cunoştinţe trebuie să ştii şi cum să o conduci,care sunt oamenii capabili să predea şi ce e mai bun pentru unitatea de învăţământ pe care o conduci.După cum scrie şi pe siteul liceului nostru : “Nu zidurile fac o instituţie,ci sufletul din ea”. Aşa că domnule Ministru actual,trecut sau viitor…puteţi să vă păstraţi BMW-urile,telefoanele şi salariile mari,nu ne mai scoateţi ochii cu promisiuni sau motive clişeizate că tot noi rămânem mai bogaţi prin cunostinţele transmise mai departe din generaţie în generaţii de către cadrele didactice care abia au salariul minim pe economie.



Crini trecuţi

2/17/2007 01:00:00 AM 0 Comments



Particule de praf
Neclintite de pe pozele
În rame rumegate de timp
Putrede-amintiri de sticlă ocrotite
Cadavrele sufletelor mistuite
De focul feminin.
Meleaguri bântuite
De portrete si cuvinte
Poteci bătute de ploi, de cântece,
De palme reci şi pântece,
Iubite căni din care sorbit-am
Cenuşa vremurilor socotite
Calculate sentimente nesimţite,
Ca in final, să fie ce?
Doar uitate,
Uitate voit sau senilitate.



Nu inteleg...

2/16/2007 07:10:00 AM 1 Comments

In memoria dl.Lucian Bucur.


Durerea imi sfasie trupul si simt cum ploaia imi cade pe fata...nu mai suport linistea asta apasatoare.Rutina imi da peste cap viata si nu mai sunt in stare sa vad scopul nostru pe pamant.De ce traim?De ce invatam ,acumulam cunostinte?Ca sa murim de infarct ca am tusit prea tare sau ca ne-a enervat cineva..ca sa murim ca mustele..calcati de masini sau precum florile ofilite de timp .De ce?Cand am fost creati ,scopul nostru nu cred ca a fost prea bine definit.Avem prea multe tristeti..prea putine lucruri ne aduc fericirea mult sperata si asteptata...traim ca sa murim ..are sens?Are rost sa traim ?Are sens sa invatam?Teoretic da..practic, totul se duce dracu' odata ce intri in cosciug.
Viata asta..oricat de mult ti-ai dori sa fie frumoasa,zambitoare(si mai sunt si zile din astea) intotdeauna iti va da in cap si te va dobori zicandu-ti "Na!Fir'al al dracu' de om credeai ca o sa ajungi aproape de fericire ...??NA!uite aici fericire..sa te vad acum".Unii zic : "Da..asta e!Life is a bitch!Nu ai ce-i face ..trebuie sa te ridici si sa mergi cu fruntea inainte" Bun!Clisee cliseizate..si de ce te-ai ridica?Nu ai putea ramane la pamant?Ca tot acolo ajungi in final.Altii zic "Lasa draga...o sa vina si la noi vreme frumoasa cand soarele ne va zambi"Si replica mea e urmatoarea "Cand dracu' mai vine?Ca de fiecare data cand isi arata pentru cateva secunde o raza ,vin norii si o acopera repede ca sa nu iti fie prea bine."
In trecut am crezut ca viata merita traita pentru sentimente precum dragostea,sau mutumirea de sine,dar acum stau si ma gandesc ... nu le mai vad scopul,nu le mai vad frumusetea..unde e?Ca pana la urma ajungem tot acolo...Soarta noastra e trista si la fiecare moarte, pasarile Phoenix ne plang cu toate ca noi nu le auzim...e si normal daca stai sa te gandesti ca ele ar putea aduce bucurie sau pace in sufletele noastre.Isi flutura aripile si plang pentru noi,pentru fiecare suflet in parte....si noi..fiinte murdare...muritori de rand, incapabili sa gaseasca frumusetea ,ce facem?Le impuscam in ma'sa de treaba..la gratar cu ele...ca nu sunt decat o parte de viata pura...hai sa o manjim si pe asta cu ale noastre cutite pline de sange si pacate...Muritori nenorociti de viata si de soarta..cum sa vezi sau sa crezi in frumusete ,adevar,pace sau liberate cand in jurul tau e numai ura,razbunare minciuna si tradare?Cum?Are cineva o solutie?Are cineva un raspuns la intrebarile astea inutile?Si tacerea e un raspuns...
Suflete generoase si umile celor din jur sunt luate in locuri mai bune...in locuri pure,langa ingeri.Ar trebui sa ne bucuram ,nu sa ii plangem caci aceia sunt cei binecuvantati.Nu ne vine sa credem cand pierdem pe cineva drag si mai mult, ne gandim cat timp am irosit pe certuri prostesti si puerile...in loc sa iubim cat putem, noi mai mult ne luam la bataie si facem din lumea asta un adevarat camp de batalie.In concluzie,sfatul meu este acela ca...desi suntem cum suntem nu ar trebui sa uitam sa iubim,nu ar trebui sa uitam de unde am venit, sa nu uitam sa profitam de timp pentru ca nu poti stii niciodata cand cel de langa tine poate fi chemat in locul acela mai bun...si cum te poate lasa in urma,singur...in cusca vietii.


-Intr-o luna trista din 2006, cand pe cer a cazut o stea... -

Intr-o dimineata innoptata...

2/15/2007 06:02:00 AM 0 Comments


Luna infipta in mantia cerului simtea ca i se sfarsea timpul si apleca ochii resemnata asupra orasului.Era intuneric cand plecam de acasa,strazile pustii,becurile aprinse...sau nu. Frigul intra prin urechi,nas,gura,ochi contribuia la inghetarea creierului meu.Era o senzatie frumoasa, nu mai puteam gandi, stiam ca trebuie doar sa imi misc picioarele ca sa ma pot deplasa. Cand ajungeam pe soseaua principala,zaream decoratiile de pe stalpi ramase de la Craciun. Adeseori, pe drum, inchideam ochii incercand sa nu las lacrimile sa se prelinga pentru ca stiam ca se vor transforma in bobite de gheata ce imi vor atrofia muschii fetei. “E al dracu’ de frig” mormaiam printre dintii ce clantaneau cu maiestrie. Aveam impresia ca sunt un robot insa, in masina, dupa ce ma decongelam, urcam scarile din institutie si simteam cum in cutia mea craniana se lovea de pereti o chestie murata ce zicea cu amortire in glas “I’m stoned” .

Valentine... up yours, dude!

2/14/2007 06:33:00 AM 5 Comments


Nu sunt suparata si guess what! Nici frustrata.. muhahahahha... azi m-am trezit devreme, ca ieri.. ca alaltaieri.. si ploua, asa as fi vrut sa mai doorm.. nu pot sa va exprim in cuvinte sentimentul de suprema supunere in fata somnului ce ma cuprinsese pe la 6, but a man’s gotta do what a man’s gotta do. So... e ziua indragostitilor, nu? And why should I care? Am incercat sa raspund de nenumarate ori insa nu am gasit nici un raspuns concret asa ca am hotarat : azi o sa fie doar o zi normala. Pe 13.. ieri incepusem si eu sa ma enervez, sa am spume, sa ma oftic, sa ma supar, sa dau cu jucariile de pamant ca vad ca e la moda... si acum, daca te uiti in lista mea de mess jumate ori are la status „love you” si alte siroposenii care te fac sa te rastesti la pantofi ori au „Suparata” (sigur e la feminin ca numai fetele/fomeile astea sunt sensibiloase asa) ori „Fuck off” si alte variante care duc la aceeasi chestie. Eh, eu m-am lecuit ieri... who cares man.. adica nu, pe bune WHO CARES???? Is not the end of the world... sunt altele mai importante da’ cand n-ai de ce sa iti faci griji iti gasesti alte nimicuri de care sa te plangi si pe care sa le injuri. Azi cred ca am vazut 20 de cupluri... ah, chiar mai putin decat in alte zile :)) e ingrijorator... si pana la urma, dupa cum zic si alti *intelepti* si *oameni adulti care sunt caliti si trecuti prin viata* nici macar nu e sarbatoarea noastra (oare trebuia sa pun in ghilimele ca citat??? :)) ) asha ca de ce sa imi bat eu capul??? Ieri... cred ca a fost vina lui Eminescu ca intrasem in starea aia cliseizata de suparare tipic femeiasca, pentru ca i-am citit poeziile in drum spre casa. Mda.. n-am putut sa ma abtin, mai ales ca aveam si un volum mic si ingrijit de la biblioteca... asta e... dar azi toate picaturile de ploaie imi surad gingas si zic „Pentru tine am venit, nu esti singura”.
-------- „I’m gonna do things my way... my way or the high waaay \:D/ ” -----


Inspirat din "Mean girls" si din realitate...

2/13/2007 09:56:00 AM 2 Comments


Da-mi curaj sa scriu aceste randuri si sa spun lumii prin cue am trecut.Da-le curaj sa ma citeasca caci slujba mea nu e usoara.”Curaj!” strig si imi incep ceea ce vrea sa fie un roman sau poate doar o povestire.
Nu va exagerez,stau pe intuneric si scriu,nu am bec..adica am dar daca il aprind ma cearta parintii ca stau pana tarziu asa ca ma chiorasc la becul de pe strada,astfel multi ar zice “Iti strici ochii”,dar nu mi-am facut un obicei in a scrie pe intuneric asa ca “slabe sanse sa chiorasc”.
E o noapte fosnitoare,se simt spiritele agitate si afara totul e calm insa doar de suprafata.Citeam mai devreme manuscrisele lui Bacovia si Pitut.Ma holbam la scrisul usor (sau poate mai mult) ilizibil si ma intrebam “Oare o sa ajung si eu piesa de colectie?”Adevarul e ca sunt destul de sceptica in ce priveste subiectul asta.Am atatea idei de pus pe hartie incat nici nu stiu cum sa incep,dar in lupta pentru gasirea unei solutii le uit pe toate.Intotdeauna ma gandeam la un cip sau ceva de genul care sa iti memoreze toate gandurile,toate ideile si cand vrei sa le scoti din cutie Pac! si gata...ah,ce de ajutor mi-ar fi.Alteori ma gandeam sa ma tarasc cu un creion si un caiet/carnet dupa mine mereu da’ pe drum si in transporturi ce tabla mea fac?Deci nu merge.
Oricum ar fi,cert e ca vreau sa ajung cineva,sa fiu recunoscuta si apreciata la adevarata valoare dar in primul rand nu stiu daca o sa termin ce mi-am propus.Exista sanse sa uit ce am inceput,sa continuu da’ prost si plictisitor si astfel sa abandonez tot ce scriu aici, sa nu fie vreodata citit de o masa mare de oameni sau sa fiu pana la urma publicata.In cazul in care sunt publicata pot fi sanse sa nu fiu citita,daca nu sunt citita sunt uitata...sau ma rog,nedescoperita.Apoi mai e si ultima optiune care are cele mai putine procente si anume sa scriu,sa termin,sa public si sa mai fiu si citita.Eh?Ar fi ceva... si sa ma vezi dupa aia precum Becali cum platesc factura la lumina unui intreg popor ca sa nu se ajunga la razboi.
Nu stiu ce va fi mica mea lucrare ,poate se considera ca nu e nimic pana la urma,asta ar fi tare.Oricum unul dintre subiectele pe care vreau sa le abordez este superficialitatea.
Presupun ca toti am avut micile noastre “plastice” in liceu sau generala dar nu despre cum arata vreau sa vorbim, ci despre modul in care actioneaza.
Cand vorbim despre ele primul lucru pe care ar trebui sa il stim este ca au un lider.Asta parca imi aduce aminte de cartea dupa care s-a facut filmul “Mean girls” in care acest lider era numit “the queen bee” (“regina albina”),eu insa o sa ii zic simplu si romaneste “curca”,dar va fi mai greu de evitat cacofoniile.
“Curca” noastra asadar nu va fi genul ala de proasta careia nu ii merg rotitele,va fi doar genul de persoana care are idei fixe implantate in constient sau inconstient si care nu vrea sa intoarca capul.Acest tip de persoana are ca trasatura urmatoarele : ingamfata,vicleana,desteapta,frumoasa,malefica,incapatanata si bineinteles populara.Astea sunt doar cateva dintre ele caci lista poate continua destul de mult.
In generala m-am luptat cu astfel de specimene avand in vedere ca superioritatea cu care ma tratau si parul din nas pe care il vedeam de fiecare data cand treceau cu el pe sus erau mereu prezente.
Nu eram usa de biserica si recunosc ca uneori aveam tendinta sa le imprumut unele trasaturi negative mentionate mai sus insa probabil datorita educatiei nu am pastrat,nu am furat ci doar imprumutat pentru o perioada scurta de timp.
Snoabele care ii tineau mereu trena aveau insa doua alte trasaturi in plus,prostia si gradul de credibilitate.Intrau in clasa toate o data,curca era prima apoi gastele dupa ea.Era regula,daca se impiedica vreuna-n spate nu mai avea dreptul sa fie in grupul lor de pasari domestice.Subiectul se aseza gratios pe banca,isi punea picior peste picior si incepea sa le comande sclavelor “Da-mi si mie un pix,vai ce draguta esti,mersi”.Fluturand din gene frecvent,ma intrebam la un moment dat cat antrenament are de face fata “cerintelor”.Vocea pitigaiata si miorlaita era in ochii celorlalte “ dulce ca mierea si pura ca laptele”.Venea cu cele mai scumpe si frumoase lucruri care mie insa,la vremea respectiva,mi se pareau de prost gust.
Aveam o oarecare repulsie fatza de ele cand treceau pe langa mine si lasau in urma un parfum dulceag de iti intorcea stomacul pe dos si pe afara.
Ma scarbea modul in care ieseau in curtea scolii in pauze,fumau cu o gloata de baieti pe langa ele,acestia mancand fumul scos de pe buzele lor unse excesiv cu gloss.Hipnotizati intrau la ore si incepeau sa vorbeasca despre ele,iar tot universul se invartea in jurul lor. Se intorceau la ore,isi scoteau litrii de parfum,il imprastiau ca sa nu puta a tigari si tot asa in fiecare pauza.In putinele dati in care nu fumau,le vedeai prin baie sau pe la colturile scolii cum isi luau limbile in gura cu tipi diferiti de la o zi la alta.
Le-am acordat mult timp si le-am studiat de-a lungul vremii ca sa trag in final niste concluzii.
In ultimul an pe care l-am petrecut in clasa aia s-a intamplat sa raman fara bani atat incat nu aveam cu ce sa ma intorc acasa.Intamplarea facu sa ma intalnesc cu aceste “individe”,fiind intr-o situatie disperata mi-am calcat pe inima si le-am rugat sa ma imprumute cu banii de care aveam nevoie.Surprinzator este ca au fost mai mult decat disponibile sa ma ajute.De atunci parca mi-am scos ochiul subiectiv si am descoperit ca “pasarile domestice” erau niste fete obisnuite (ca sa nu zic banale),”gloata de baieti” se transformase in “trei baieti” si “litrii de parfum” erau de fapt un strop.La una dintre orele de romana ni s-a dat voie sa vorbim liber despre un subiect.Le-am provocat atunci la o discutie si am vazut ca aveau o cultura chiar dezvoltata.
Nu toate se dovesdesc a fi asa,asta a fost un caz la o mie insa m-a facut sa scriu aceste randuri si sa realizez ca judec,si eu ca si ceialalti,prea repede si ca oamenii sunt fiinte complexe carora trebuie sa le acorzi mai mult de 4 ani de observatie ca sa ii cunosti in totalitate.
Aici nu este vorba despre superficialitatea lor cu care ne tratau, ci despre superficialitatea mea si felul meu de a vedea lucrurile.Surprind si acum anumite actiuni ale mele pe care nu credeam ca le voi face vreodata.Analizandu-le pe ele m-am cunoscut pe mine.




Am fost la cafenea

2/13/2007 07:13:00 AM 1 Comments


"Bon,bon,bon...tres bien!"
Asta îmi răsuna în minte după această întâmplare.De când am intrat într-un anume colectiv îmi tot sună în urechi ideea asta de "cafenea".Una -două "Hai la cafenea", una -două "Hai la cârrciuma!"Dintre aceste două activităţi am ales cafeneaua deşi nu eram o fană.Uite cum în două fraze am folosit de trei ori acest cuvant...din câte ştiu nu are sinonim aşa că vă rog să îmi scuzaţi repetiţiile.
Într-o miercuri oarecare am plecat în drum spre bibliotecă să caut despre "vise" pentru psihologie şi am dat de un local interesant.Bineînţeles , era o cafenea.Eu nu beau de obicei acel lichid negru ,amar care te face să te bâţâi şi la unu noaptea , dar mi-am zis "give it a shot!"
Am intrat şi la fiecare masă era câte o persoană .Nu am văzut nici una la care sa fie două.Chestia asta m-a neliniştit .Era ceva dubios.Mi-am comandat până la urmă o ciocolată caldă (că aveau şi din asta) şi am luat loc la una dintre mese.Toţi erau visători,cu privirea pierdută fără să se uite la alţii sau altele din jur.Era o linişte nefirească ,dar se mai auzea din când în când câte o lingurinţă lovită de marginea ceştii sau respiraţia profundă a persoanelor mai în vârstă.
M-am ridicat supărată de la locul meu ,cu cana în mână şi caietul şi pixul în braţe.M-am aşezat faţă în faţă cu o persoană de vârsta mea .Era din Argeş...de la ea am plecat către o altă destinaţie.Am ajuns la un medic care m-a ajutat mult apoi de la ea la un tip super-inteligent din Timişoara şi de acolo în Germania şi tot aşa.
Mi-am notat în caiet toate numele,datele de naştere şi profesiile.Fiecare cu povestea sa.Unii consilieri,alţii avocaţi,alţii fotografi şi uite aşa am cunoscut şi eu oamenii.După cum spuneam : fiecare cu povestea lui , fiecare cu păreri diferite,vârste diferite,domenii diferite,feţe diferite şi altele.Toţi mi-au pus cu litere şi cuvinte proprii întrebări şi mi-au răspuns la rândul lor.M-au ajutat să îmi formez o părere despre oameni în general,despre întrebari tipice cum ar fi:"Cine eşti?"(cea mai grea) sau "Câţi ani ai?".Unii dintre ei mi-au dat o bună bucată din sufletul lor prin melodii fredonate transmiţându-mi sentimentele lor.
Am experimentat multe prin comunicare cu oameni din toate colţurile ţării.Ce poate fi mai minunat de atât?Ce poate fi mai interesant decât poveştile,experienţele sau cunoştinţele lor?
Unii zic "Bine,mă!Vorbeşti toată ziua,te doare fundul de la statul pe scaun,dar nu te plictiseşti, în mă'sa de treabă?Toată ziua...toată ziua..." .Ei bine,nu te plictiseşti.Fiecare e frumos în felul său , fiecare are un lucru cu care să se mândrească.O limbă străină cunoscută ,o carte groasă citită din scoarţă în scoarţă ş.a.m.d.Eu una nu mă plictisesc să văd frumosul din oameni oricât de mult mi-ar lua şi oricât de mult ar trebui să dau pe biletele de tramvai.
Cunoscându-i pe ei ,mă cunosc şi pe mine şi observ cum plec mai repede de la masa unora din cauze pe care nici eu nu le cunosc.Văd cum reacţionez în anumite situaţii dificile şi ce fac când mi se cere ajutorul.
Fiecare e unic în felul sau şi ..damn it!we forget to see this fact.Distanţa nu este decât o piedică în a vorbi cu oamenii faţă în faţă,dar nu este o piedică în a-i cunoaşte.Şi întrebarea mea este următoarea : "De ce unii nu văd asta?"Şi îmi răspund mie însămi:"Pentru că fiecare e unic".Unora le place piureul ,altora clătitele şi mai e o categorie cu pizza."De ce oamenii cu pizza nu îi acceptă pe cei cu piureul sau invers?"Şi tot eu îmi răspund : "Pentru că trăim într-o lume superficială,pentru că le pasă cum araţi (unora) şi pentru că te judecă fir'ar a dracu' de treaba!"În cafenea însă ,am întâlnit oameni de treaba şi mi-am adus aminte ce scria pe siteul liceului meu "Nu zidurile fac o instituţie ,ci sufletul din ea".Şi eu zic aşa : nu vă schimbaţi pentru ceilalţi,rămaneţi cum sunteţi.Aceleaşi opinii să aveţi şi peste 50 de ani că poate o altă nebună ca mine se poate aşeza la masa voastră , gata să vă audă povestea.
Într-o zi,pe când veneam de la munte l-am întrebat pe tata cât costă să vezi toată Romania şi el mi-a răspuns cu nepăsare "Vreo ...douăzeci de milioane".Ei bine am o contrazicere la acest raspuns : nu ai nevoie decât de 20 de mii de lei vechi pentru o ciocolată caldă şi de timp.

"Bon,bon...tres bien mes amis!"


O călătorie…ca în România,frate!

2/12/2007 02:05:00 PM 0 Comments

Ei bine,subiectul pe care o sa îl tratez pe parcursul povestirii mele este transportul în comun. Sâmbătă am stabilit cu un amic să ne întâlnim la o bere,că de…n-am mai mers şi noi demult la o baută.

Plec pe la patru după-amiaza de acasă şi ajung bineînteles în staţia de maxi taxi (întârziasem şi am zis că o să ajung mai repede cu ăsta şi nu cu RATBul).M-am urcat eu …nu-ştiu-ce,puţin cam aglomerat,dar hai că nu e tocmai Anglia, de ce să comentez asupra acestui fapt.

Şi mergem noi…mergem…şi se tot urcă lumea şi se urcă,fraţilor ăsta e momentul să vă zic că era insuportabil de aglomerat.Femei cu copii în braţe…se cedează locuri,pungi,sarsanale…cărucioare,covoare… de toate!!!Zici că erai în piaţă nu într-un nenorocit de maxi taxi!Mă duc şi eu mai în spate ca tot omul civilizat,ca să trag o gură de oxigen că mai era din greseala un geam deschis pe acolo.În sfârşit…şoferul zici că era de la pompe funebre,mergea cu treij’ de km/h ,ce să mai? Un rai…Dacă aveam un moment impresia că totul nu poate fi mai rău,m-am înşelat amarnic…Pe scaunele din spate ( lângă care eram şi eu plasată) vreo trei-patru indivizi dau drumul la muzica,şi ce muzică…Din aia “belea mancaţi’as” (manelele cele de toate zilele of course) şi se auzea aşa de bine şi de tare încât nu puteam să pricep la ce Doamne iartă-mă ascultă…Am vazut telefonul în mâna unuia dintre ei şi mi-am zis “Tu-ţi tehnologia mă’tii.”,bineînţeles că întrecea până şi radioul şoferului ( cu populare ) ,de-asta eram şi aşa de uimită.Oh well…asta e ,am mers noi juma’ de drum aşa cu porci,oi şi printre ei, oameni,cu muzica “divină” în timpane şi mirosul aglomeraţiei –parfumuri care mai de care mai speciale-.

La un moment dat ,dragii şi iubiţii mei manelari se ridică de pe scaun ca să coboare în staţie….pune şoferu’ frână…Jap!Ghiulu’ de bara metalică…”Opreşte şefule şi aici!”

Într-un sfârşit infinit am ajuns şi eu la locul întâlnirii …Ţrrr,telefonul.

“Da?”

”Vezi că întârzii.”

Ok,nu-i nimic,aştept aici că am şi bancuţa asta pe care pot să mă desfăt cu scurta carte pe care o aveam la mine din întâmplare.Mă aşez,mă fac comodă şi vine o ţigancă la mine :

“Hai mancaţi-aş să hîţi ghîcesc.”

“Nu bre,lasă că nu cred eu în d-astea”

“Haida fato,chă n-am ce îi da lu’ hăsta micu’ să mănânce,două mii de lei nu mai mult”

“Stai aşa să văd dacă am mărunt”

Scot eu două monede de 10 bani şi îi zic: “Ia şi lasă-mă în pace.”

La care ţiganca : “Păi pentru banii aştia hîţi ghîcesc, fă fato.”

“Da’ nu vreau să îmi ghiceşti.”

“Sigur?”

“DA!!”

În câte procese o fi fost de a învaţat să fie aşa perseverentă…Apoi totul a mers bine până la întoarcere când m-am hotărât să iau tramvaiul.Pe la …cât să fi fost ceasul? Cam nouă-zece ceva de genul am urcat ca tot omul,m-am aşezat pe scaun că era liber, cu excepţia unui batrân care citea o carte şi câteva persoane prin jur.Mă…ăsta arăta destul de normal,adică nu i-am luat seama în mod special şi m-am aşezat în faţa lui.Bun,îmi deschid cartea şi încep să citesc.La un moment dat simt cum mă bate cineva pe umar şi totul a decurs asa:

Moşu’ : Ce citiţi?

Eu: Uumm….este o carte , “Bridget Jones-La limita raţiunii”.Şi îi arăt coperta.

Moşu’ se chiorăşte puţin,apoi îmi arată ce citeşte şi el .Era o carte franţuzeasca,dracu’ auzise de autorul ala,în fine…am zis că o fi omu’ pasionat de cărţi .După asta mă întorc la loc.Iar simt cum mă bate cineva pe umăr , tot bătrânul.

Moşu’ : E în franceză cartea.

Eu : Da,am văzut.A mea e englezească.(Începusem chiar să devin suspicioasă)

Moşu’ : Da,dar ştii că franceză e mai erotică…

Mă uitam puţin ciudat şi încercam să procesez ce încearcă să insinueze.Îi zic

“Da…mă rog,fiecare cu ce ştie,eu nu cunosc foarte bine limba franceză.”

La care moşul :”Hai să îţi arăt ceva.” şi scoate din pungă un număr din “Playboy”.Eu m-am ridicat şi i-am zis: “Stiţi,chiar nu mă interesează.” şi am coborât imediat că eram chiar în staţie.La faza asta rămăsesem chiar şocată dacă aş putea zice aşa…în fine,mare ţi-e gradina Doamne şi mulţi au sărit gardul în curtea spitalului noua,asta e …Mai aveam juma’ de drum şi mi-am zis …”Tramvaiul oricum vine greu aşa că risc iar cu maxi. “

A venit…toate bune şi frumoase,era aproape gol deci n-aveam nici o treaba ,eram acolo cufundată în cartea mea .La un moment dat opreşte şoferul să mai ia pe cineva…eh,acum nu ştiu dacă o să mă credeţi dar erau chiar iubiţii mei manelişti de la dus,cu acelaşi telefon,cu aceeaşi melodie … Fir’ar mama dracu’ că nu le-a căzut bateria tot drumul.

Dragii mei,vă doresc din suflet numai bine,să nu aveţi parte de asemenea experiente şi…să vă dea Dumnezeu posibilitatea să aveţi maşina proprie şi permis de conducere.



Hai noroc!