Parcul Carol din Bucureşti

3/31/2009 12:00:00 PM 2 Comments

Duminica trecută (adică acum două zile) am fost în parcul Carol. Vestitul Parc Carol din Bucureşti. Este într-adevăr un loc minunat, păcat însă că e populat. Cred că am şi avut puţin ghinion, dar a fost în primul rând foarte aglomerat şi în al doilea rând, plin de cocalari. Mulţi copii cu părinţii... fiecare aveau ori role, skate, trotinetă sau bicicletă. E bine, pe mine nu mă prea scotea mama în parc când eram tânără... Admirativ că părinţii îşi mai aduc aminte şi de copii. Mie în general nu îmi plac copiii şi niciodată nu o să îmi placă, ăsta a fost primul motiv pentru care am fost reticentă acestei ieşiri. Nu m-am simţit prea bine nici fizic (cum nu mă simt nici acum), am avut o durere de cap care m-a tot sâcâit... şi iar nu am putut să gust priveliştile pe care mi le oferea parcul. A fost o fază nostimă tare... Una dintre prietenele mele e obsedată să îmi facă poze pentru că ştie că mă enervează foarte mult şi la un moment dat, când mă tot stresa ea cu bliţul, trec doi pe bicicletă şi strigă:

- Hiaute bă, poze dă hai faiv... hăhâhăhâ...

Bineînţeles după ce trec cei doi, îmi ridic sprânceana şi bufnesc în râs când văd dragonul dă haur de pe bluza unuia dintre ei... Haualeeeeeu...


Cine e acolo? Tu eşti Chip?


Unii oameni sunt chiar ambiţioşi, păcat că nu în scopurile potrivite...

O să mai revin cu impresii după ce mai dau o tură pe acolo şi voi avea poate mai mult noroc să prind oameni normali... Noapti bună...

Întrebare de jurnalist

3/30/2009 09:09:00 AM 0 Comments

De ceva vreme am prostul obicei să urmaresc ştirile şi de fiecare dată pic pe Protv. Foarte mulţi fac mişto de ştirile acestui post deoarece sunt foarte macabre şi se axează mult pe "bârfă", pe infotainment. Aşa şi mă rog, eu doar ascult ştirile, nu le urmăresc şi vizual de multe ori. În seara asta am realizat de ce jurnaliştii de la postul ăsta suck. Se dă ştirea: unu' Popovici a făcut nu ştiu ce infracţiune, nici n-am fost prea atentă de fapt, în orice caz... el mergea pe stradă repede... şi jurnaliştii după el. Clişeicul cadru cu "subiectul" acaparat de microfoane. La un moment dat, unul din cei cu microfoane pune o întrebare. Acu' credeţi-mă că nu ştiu de la ce televiziune era... dar bănuiesc că era de-al proteviştilor. Reporteru' întreabă:

- Domnule... sunteţi un tip rău?
La care bărbatul din imagine răspunde:
- Nu, de ce? Par un tip rău? scuba diving articles

Acum... jurnalistul meu, spune-mi... ce răspuns credeai că vei căpăta? Nu ştiu la ce te aşteptai tu, da' mie tare mi-ar fi plăcut să îţi răspundă:

- Da, coaie, sunt al dracu' de rău... şi da, io am făcut infracţiunea de care mă acuză ăştia da' uite că nu vreau să recunosc că sunt şucar ce pizda mă'sii... scuba diving in egypt

Pfff şi tot pe protv am mai văzut una mişto la ştiri (cred că am mai scris despre asta dar nu mai găsesc postarea).

- Domnule, ţineţi cu Steaua?
- Nu, ţin cu Dinamo.
- Deci sunteţi stelist?

No comment.

Tu ai stins lumina?

3/28/2009 11:02:00 PM 0 Comments

Nu sunt genul Eco. Nu alerg o staţie de tramvai până la coşurile pe curlori şi pe materiale în care să îmi arunc ambalajul, nu îmi duc ziarele la reciclat, nu plantez copaci. Cu toate astea, am bunul simţ să nu arunc gunoiul pe jos, să nu calc pe iarbă sau flori în spaţiile special amenajate (calc pe iarbă unde nu am de ales, cum ar fi... în pădurewinking smileys) şi folosesc becuri ECOnomice. Iniţiativa Eart hour, mi s-a părut interesantă. Doar stingând becul din cameră am simţit şi eu că pot face ceva pentru lumea asta. Am economisit o oră de energie. De fapt... mai mult de o oră având în vedere că nu am aprins becul deloc până la ora 22.30, când a trebuit să îmi fac patul. A fost chiar mişto, bine că mi s-a părut exagerat ce am văzut în filmuleţele de pe Youtube, cu cei care aprindeau lumânări, chiar nu poţi rezista o oră fără lumină?

Această campanie a pornit din Sydney, în 2007. Mai multe detalii în filmuleţ. Tu ai stins lumina aseară?


Un pas înainte şi treizeci înapoi

3/25/2009 11:37:00 AM 2 Comments

La începutul vremurilor de messenger, ajunsesem ahtiată după programul ăsta. Vorbeam zi şi noapte cu oameni, nu conta dacă îi cunoşteam sau nu. Îmi amintesc că stăteam până dimineaţa şi îmi împărtăşeam ideile cu cine nimeream. Eram obsedată, ăsta e cuvântul. Făcusem o obsesie. Dacă nu eram logată simţeam că înnebunesc, mă plimbam prin camera ca un leu în cuşcă, iar când revenea conexiunea eram în culmea fericirii. Slavă Domnului că atunci intram în vacanţa de vară şi nu aveam şcoală pe cap. Cu siguranţă nu m-ar mai fi interesante temele, lecţiile etc. Mă pişam pe toate atâta timp cât puteam sta de vorbă cu oamenii mei :)).

După obsesie, a venit o perioadă de domolire în care îmi canalizam atenţia asupra unor oameni doar cu anumite scopuri (a se citi: cunoşteam pe viu oamenii cu care vorbeam) M-am lăsat şi de asta în timp şi am ajuns la reacţia firească, aceea de a nu îmi mai păsa dacă sunt conectată sau nu decât pentru persoanele cu care vreau sa vorbesc gen: prieteni, familie. Prieteni mi-am făcut şi cu ajutorul acestui program, da şi am început să învăţ lucruri utile despre oameni în general. Am învăţat despre diferenţele dintre mediile de comunicare, cum este perceput un mesaj transmis într-un mediu rece şi unul cald. Sunt o grămadă de lucruri pe care le-am observat pe cont propriu, lucruri legate de comunicare. Totodată am observat că am şi o înclinaţie spre domeniul ăsta şi am început să mă interesez mai mult de el. Cum percepem lucrurile, cum reacţionăm în contexte diferite, dar pe aceleaşi subiecte. Cu toate că nu am notat nicăieri ce am văzut, le am în minte şi încerc să le păstrez acolo şi să le împărtăşesc cu ceilalţi când am prilejul. Îmi pare rău de faptul că mulţi nu au trecut prin ce am trecut eu şi nu vor să înţeleagă ce le explic. Aş îndrăzni să spun că sunt concluzii care ar trebui să intereseze pe toată lumea din moment ce toţi folosim programul ăsta, dar se pare că nu este aşa.

Una dintre concluziile cele mai importante pe care le am asupra acestui subiect este că tinde să aibă o influenţă negativă asupra reacţiilor dintre oameni şi într-o mai mică măsură, una pozitivă. Messengerul aduce oamenii aproape, aşa este, se pot lega relaţii (pe care la un moment dat trebuie să le transpui şi în real din punctul meu de vedere, fie că sunt între oameni pe care îi cunoşti personal dinainte, fie că nu) şi se poate comunica mai facil. Şi într-o mai mare măsură, acest canal de transmitere a informaţiei poate strica relaţii. De ce se întâmplă lucrul ăsta? Simplu. Îţi pui întrebarea: ce îmi oferă realitatea? Răspunsul este: realitatea îţi ofera un ton al vocii, îţi oferă comunicare nonverbală - prin gesturi, priviri etc.- îţi oferă o persoană reală ce nu poate stăpâni tot ce transmite sau dimpotrivă care poate stăpâni tot ce transmite.

De exemplu: un tată şi un fiu au o discuţie pe peronul de la metrou. Tatăl îl întreabă pe cel tânăr: te-ai apucat de fumat? El nu o să spună adevărul, însă sunt şanse mari ca ceea ce comunică nonverbal să fie adevărul. Poate pleca privirea vinovat, poate deveni irascibil, iritat etc. Aceasta e realitatea.
Un tată şi un fiu au aceeaşi discuţie pe messenger... Tatăl întreabă: auzi, tu te-ai apucat de fumat?jumping smileys El răspunde: nu, Doamne fereştesick smileys ce? crezi că am înnebunit?innocent smileys Tatăl are mai multe şanse să îl creadă în contextul acesta, decât în cel al realităţii.

Din lipsa "umanităţii" -ca să spun aşa- se răcesc relaţiile, foarte mulţi oameni se ceartă dacă vorbesc cu ajutorul acestui intermediu. A nu avea persoana în faţă reprezintă şi un motiv, mai degrabă un îndemn, pentru a te ascunde, pentru a nu fi tu însuţi. Reacţiile oamenilor pot fi extrem de diferite de la un caz la altul. Eu, de exemplu, dacă reacţionez impulsiv, dacă spun lucruri pe care apoi le regret, o fac pentru că am mai mult curaj (este un curaj fals indus de senzaţia depărtării dintre mine şi cel cu care vorbesc). Dacă nu reacţionez la fel în realitate, nu înseamnă că mă prefac, ci că îmi filtrez mai mult reacţiile. Până la urmă, ideea e simplă: reality means humanity.

Nu îmi scoateţi ochii cu greşelile din text pentru că sunt prea obosită ca să îmi mai pese... noapte bună!

Alanis Morissette

3/24/2009 10:49:00 AM 0 Comments

Scrisesem şi pe Twitter că aceasta este săptămâna Alanis Morissette. Am mai avut zile în care i-am ascultat ultimul album, dar acum încerc să descopăr tot ce înseamnă muzica ei. Am dat pe youtube de o variantă live a melodiei Hand in my pocket, din 1995 şi mi s-a părut fantastică vocea ei. Am mai văzut secvenţe din concerte de-ale ei în care sălile/stadioanele erau pline de oameni, lucru care printre altele m-a făcut să regret că nu m-am dus la concertul ei din România de anul trecut. Este o tipă genială, când e pe scenă se îmbracă asemenea celui mai simplu om şi e foarte naturală. Nu dansează, nu poartă decolteuri ori haine ce mai mult descoperă decât acoperă. Într-un cuvânt... e SIMPLĂ. Şi această simplitate este absolut grozavă la ea.

Melodia "Hand in my pocket" vorbeşte despre schimbările prin care o persoană trece, despre cum vrem să fim percepuţi şi cum suntem în realitate. Inspiră un aer degajat, creează o atmosferă de relaxare totală în care fiecare spune ce îl macină şi îşi recunoaşte slăbiciunile ca mai apoi să se întoarcă acasă hailing a taxi cab. Totodată este şi o melodie optimistă prin care încearcă să scoată în evidenţă câte un bine în fiecare parte negativă, atitudine pe care toţi ar trebui să o avem din punctul meu de vedere.

Sons and Lovers by D.H. Lawrence

3/23/2009 04:15:00 AM 1 Comments

Am terminat ieri faimoasa carte, cu care va tot frec la cap, "Fii si indragostiti" scrisa de D.H.Lawrence. Adica, primul volum... ca's doua. Si am citit editia data la cotidianul pentru ca sunt usoare cartile si micute, bune de purtat la tine. Cartea s-a dat in jurul a 14 februarie, deci mi-a luat aproximativ o luna sa o citesc. Daca eu reusesc sa citesc o carte intr-o luna si NU este J.K.Rowling inseamna unul din doua lucruri: ori este foarte bine scrisa, ori imi petrec mult timp citind-o.

Am innebunit pe multi cu faptul ca m-am regasit extraordinar de mult in ea. Cu simplitatea cuvintelor alese si tabolurile emotionale pe care le creeaza, Lawrence reuseste sa redea atmosfera copilariei sale. Familia Morel este exemplul limpede de familie cu probleme enorme de comunicare, singurele personaje care sunt strans legate fiind Paul Morel si mama sa. Relatia dintre cei doi este una de daruire totala, fiecare isi serveste ca prim fel sufletul celuilalt. Dupa fiecare zi de munca istovitoare, Paul si dna. Morel isi povestesc prin ce au trecut, ce gandesc, ce ii macina, ce iubesc si asa mai departe. Isi impartasesc temerile si emotiile, mama este cea mai buna prietena a fiului si fiul este insasi viata mamei. Cand in viata lui Paul apare o alta figura feminina, gelozia mamei sale capata proportii si intervine in mod indirect intre cei doi. Dragostea dintre Paul si Miriam nu se implineste prin fizic, ci totul este la nivel spiritual. Un razboi de sentimente il cuprinde pe Paul, fiind legat de cele doua femei, incercand sa nu confunde dragostea de mama cu dragostea ce i-o poarta lui Miriam.

Ieri cand am ajuns la ultima pagina a primului volum, nu ma asteptam sa aiba sfarsitul pe care l-a avut. Am crezut ca ar fi mai bine sa fac o pauza, sa ma apuc de alta carte si sa las volumul 2 pe mai tarziu, dar de dimineata, in zbor am apucat volumul si m-am apucat sa il citesc in metrou. Sper sa am mai mult timp pentru el, sa nu o mai lungesc cu atat mai mult cu cat intriga a inceput sa devina mai interesanta.

Ah da si inca ceva. Vorbeam cu sor'mea ieri despre cat de greu este sa scrii un roman. Eu va spun cu mana pe inima ca nu as reusi acest lucru niciodata si asta din cauza faptului ca am foarte multe idei si doar doua maini. Cu siguranta mi-as pierde sirul, as incepe sa aberez si tocmai de-aia ii si admir asa mult pe cei care scriu romane si le scriu si bine. Este un lucru nemaipomenit si mi-ar placea sa pot fi si eu indeajuns de disciplinata pentru a reusi acest lucru.

Hai noroc!

"Dacă vrei să scapi, te scap, făă!"

3/22/2009 09:30:00 AM 0 Comments

Angel Popescu este "ultimul venit" in echipa celor de la Mondenii. Trebuie să recunosc că o perioadă nu prea mi-a mai plăcut emisiunea lor, a fost foarte slabă. Nici la ultima ediţie nu m-am uitat, însă am găsit pe youtube fragmente şi vrăjitoarea Samuela (interpretată de A. Popescu) este absolut bestială. Am râs până n-am mai putut când am viziont scena. Mi-am zis... uite un rol care i se potriveşte bine! Îmi mai place cum îl imită pe Hagi şi Mitică Dragomir. Bravo!

O să îmi iau înjurături pentru ce voi scrie...

3/21/2009 03:55:00 AM 5 Comments

OK, ştiu că nu sunt printre favoriţii voştri şi tocmai de-aia o să îmi permit să scriu despre un subiect ce o să atingă multă lume. Cuplurile. Dacă scriu despre lucrul ăsta, nu înseamnă că sunt frustrată sau alte tembeliciuni, doar mă deranjează unele lucruri foarte mult.

Nu am nimic cu oamenii care se ţin de mână, ori cu cei care se pupă în parc. Pot să se pupe cât or vrea în parc, oricum nu mă obligă nimeni să mă uit la ei ori să stau lângă ei. Nu am nimic cu cei care se îmbrăţişează, care se ciondănesc, tachinează etc. Asta am clarificat.

Sunt însă două lucruri pe care nu pot să le suport la cupluri. Primul reprezintă momentul în care cei doi îndrăgostiţi încep să se limbărească în locuri publice, în locuri strâmte oricum ÎN LOCURI NEPOTRIVITE! Mă deranjează, da, pentru că nu suport sunetul ăla care iese din gurile lor... şi mă enervează când sunt nevoită să îl aud în mijloacele de transport în comun când este o înghesuială nemaipomenită şi sunt practic lipită de oamenii ăia excitaţi de la schimbul de salivă. Pur şi simplu mă dezgustă, este deranjant şi jenant. Mi s-a întâmplat de câteva ori şi iac, deci nu! Nu când e aglomerat frate, mai aşteptaţi fraţilor să se elibereze ca să pot măcar eu să mă mut în alt vagon/loc. Sau încă o chestie, eşti în spatele lor şi brusc se opresc să se pupe fix în mijlocu' drumului.

Al doilea lucru care mă enervează este să stau în prezenţa lor şi să fiu ignorată total. Asta mi se pare şi mai mult, o chestie de bun simţ. Când vorbesc cu tine, te uiţi la mine, nu la prietenul/a pentru că... pur şi simplu nu e politicos. Las-o încolo de treabă că nu o să se evapore de lângă tine dacă îţi muţi privirea spre emiţator o clipă. Am fost o dată pusă în situaţia asta şi m-am simţit penibil. Da' penibil rău pentru că eram în aceeaşi camera cu cei doi şi încercam să port o discuţie cu ei. Nu îşi puteau lua ochii unul de pe altul şi pe lângă asta gângureau şi se alintau şi se pupau... în timp ce eu vorbeam. Deci.. ce? Nici n-am mai avut cuvinte când am observat ignorarea completă din partea lor aşa că am plecat. E penibil, zău...

Distribuitorii de pliante mă stresează

3/20/2009 12:46:00 PM 2 Comments

Mi-a venit acum să scriu despre lucrul care mă enervează... destul de mult. Oamenii plantaţi prin diverse părţi ale oraşului care împart pliante, ziare etc şi care insistă cu ele. Mă simt destul de prost să îi refuz şi mă simt destul de prost să accept şi apoi să îmi bag pliantul în geantă, să uit de el luni de zile ori sa îl arunc la primul coş de gunoi, unde zac alte 20 de pliante. Adică mă întreb dacă ei chiar cred în forma asta de reclamă. Mi se pare mai la îndemână să dai bani unui ziar şi să îţi dea reclama acolo. S-ar putea chiar să fie mai ieftin dacă te gândeşti că trebuie să plăteşti pliantele în sine şi fabricarea lor şi tre' să îl plăteşti şi pe cel care le împarte. Ştiu că nu îi plăteşte cu mult, da' chiar nu e mai comod/ profitabil să o introduci pe o pagină de ziar?

Adrian Ciubotaru şi povestea lui

3/19/2009 10:54:00 AM 0 Comments

Pe Adrian Ciubotaru nu îl cunosc personal, dar am auzit de el ca scriitor şi de pe Twitter, din om în om, am aflat de povestea lui cu editura CURtea veche. Am vrut să scriu mai din timp despre asta, dar nu am găsit timpul necesar pentru a îmi exprima sincerele păreri de rău că a trecut prin calvarul acesta. Nu cred că există cuvinte pentru a exprima acest comportament, nici nu am un adjectiv pe măsura faptelor. Oricum, am fost mulţumită când am văzut câţi oameni îl susţin. Aşa da!

Şi aşa mi-am adus aminte şi eu de propria ogradă. Şi eu aştept de 7 luni să apară antologia Deceiubimbucurestiul. Nu le-am trimis mail şi nici nu i-am sunat, în schimb mi-a plăcut că prin octombrie-noiembrie mă zoreau să semnez contractul cu drepturile de autor şi să le trimit copia după buletin şi ce mai trebuia. De ce atâta grabă dacă vă trebuie peste 7 luni să puneţi pe picioare un amărât de volum? Poate o să încerc să îi contactez zilele astea, dar mai mult nu am de gând să mă stresez pentru că pur şi simplu trebuie aplicat principiul: "dă-i în pulă" care este, cât se poate de "la modă". Mirific, splendid... 7 luni frate, 9 luni mai auzisem de cineva, un an întreg... oare unde o să ajungem cu atâta nesimţire?

Diferentele sociale

3/17/2009 08:00:00 AM 0 Comments

am zis ca nu o sa scriu despre subiectul asta pentru ca probabil o sa fiu incoerenta. ei bine, acum nu mai exista acel "probabil'', exista un "sigur". Sigur o sa fiu incoerenta, asadar puteti decide acum daca veti continua lectura sau nu.

nu stiu daca este un titlu corect, "diferente sociale", dar ma refer la bugetul oamenilor si influenta banilor asupra relatiilor dintre ei. Exista oameni saraci, care nu au o paine sa puna pe masa, exista oameni cu buget mediu care o duc decent, exista persoanele medii-bogate (cele care o duc bine) si exista persoanele bogate care arunca cu bani in stanga si in dreapta fara sa stie ce e cu ei pe lumea asta. Cei saraci inteleg cel mai bine valoarea banului si tot ei au sanse sa simta fericirea mai des (in teorie). Cei cu buget mediu plutesc in deriva, adica stau pe linia de orizont si sufleteste si baneste. O mai iau in jos sau in sus, dar revin la acea linie de plutire. Cei care o duc bine incep sa uite de ceilalti si sa se ia dupa mirosul banului, incep sa capete caracteristici negative, iar cei bogati... ei bine, de multe ori nici nu mai pleaca nasul la cei din jur. Astea sunt niste chestii generale, exista si exceptii of course cu toate ca eu nu le-am intalnit. Intrebarea e asta: se pot lega relatii de prietenie intre cei cu bugeturi de nivele diferite?

Raspunsul meu este clar si simplu: NU!

Si acum vin argumentele: banii, cu toate ca multi dintre voi o sa strambati din nas la afirmatia mea, sunt importanti in orice relatie. Cei cu bani vor in localuri care nu sunt pe bugetul celor de mai jos, cei de mai jos se simt prost, cei cu bani se simt prost samd. Cei cu bani merg in vacanta in strainatate, cei de mai jos nici nu viseaza la asta. Intelegi ideea, per total, cele doua nu se pupa oricat de mult ar incerca cineva. Apare o tensiune intre cele doua parti si lucrurile nu rezista foarte mult. Tocmai de aceea prietenii buni vor rezista numai daca situatia finanaciara le permite. Ajungem la zicala "ochii care nu se vad se uita" si daca nu ai bani sa ii vezi, ii uiti. Nu sustin ca toata lumea e la fel, se mai intampla-rareori ce-i drept- sa mai existe si exceptii, dar in majoritatea cazurilor ce am spus e adevarat :).

Stiu, e un text cam aiurit, da' asa mi-a venit sa il scriu si asa l-am scris. n-are diacritice pentru ca l-am scris in mare parte la serviciu si are greseli pentru ca sunt prea obosita sa il recitesc. cheers :)

De dimineata pe racoare

3/16/2009 11:47:00 PM 0 Comments

Aseara m-am culcat tarziu avand in vedere ca cineva era foarte vorbaret si glumet. Pe de o parte voiam sa mai stau, dar deh, cine s-a trezit azi la 6.30? Io, of course. Am ajuns la birou dupa doua ore, am mers singura si mi-am luat micul dejun tot singura. Sunt singura in birou, incepe sa imi placa singuratatea asta. Mi-am facut un ceai negru cu vanilie la care am adaugat lapte si zahar, a iesit nectar frate. Mi-am mancat senvisurile si mi-am curatat o portocala. All good, urmeaza sa scriu aici ce am facut zilele trecute.

M-am tot tinut sa scriu in fiecare zi, dar de fiecare data am uitat ori am avut treaba.Twitterul incepe sa imi placa din ce in ce mai mult, cu toate ca ma enerveaza cand vine vorba de setari sau altele pentru ca se blocheaza ca prostu si face ca toate alea... dar cred ca numai la mine.

Aveam ceva subiecte de tratat aici, voiam sa scriu despre roblogfest dar nu o voi mai face pentru ca toata lumea a scris despre asta. Voiam sa scriu despre diferentele sociale, dar sunt sigura ca daca ma apuc sa scriu despre asta o sa iasa un articol complet incoerent si de rahat asa ca renunt si la aceasta idee. Si cineva pe twitter imi sugerase sa scriu despre mersul pe jos. Da, merg pe jos in jur de 20-30 de minute. Dimineata e distractiv pentru ca ma intalnesc cu personajele mele (my little gay friend a fost foarte intepat cand m-a vazut...LOL! nu m-am putut abtine sa nu rad) si seara imi iau gura de aer dupa 8-9 ore de calculator si stat jos. Daca aveti o viata sedentara ca mine va recomand, asadar, sa mergeti pe jos cel putin 20 de minute dimineata si seara.. adica ce sa mai, e frumos sa mergi pe jos si atat. Mai ales daca e si vreme frumoasa... cu toate ca atunci o dam in amagire.

Gata, ma duc sa mai surfez putin pe net...
O saptamana frumoasa va urez!

Fi-mea învaţă să dea click

3/14/2009 02:24:00 PM 0 Comments




Fata mea truli' vrea să înveţe să umble la calculator şi eu îi arătam cam cum merg lucrurile, dar când a auzit de şoricel a vrut să îl pape... Bineînţeles când a văzut că nu e de-a adevăratelea a zis "mă piş pă mausu tău" şi a plecat :))

Accident cu o victimă

3/14/2009 07:54:00 AM 1 Comments

Vineri dimineaţa am ajuns la birou pe la 8.40. După ce am luat micul dejun şi am surfat puţin pe valul de internet, când mă pregăteam să mă apuc de lucru, aud nişte fluierături de poliţist disperat şi mă uit să văd ce s-a întâmplat. Exact în faţa ferestrei erau aliniaţi următorii: un bătrân cu capu' spart, ambulanţa, un tip îmbrăcat în piele lângă un scuter şi un logan roşu. Quiz: ce caută loganu' roşu pe linia ce despărţea sensurile?

Bun, accidentul s-a întâmplat aşa: bătrânul a coborât din autobuz şi nu s-a mai dus până la trecere, ci a luat-o la picior pe mijlocul şoselei, scuteristul a dat peste el, iar loganul... Ei bine, loganul roşu era al poliţiei, nu ştiu de ce. A plecat ambulanţa şi poliţia s-a apucat să ia măsurile şi declaraţiile. Între timp pe trotuar era o babă cu turban bej care gesticula şi povestea de zor, era foarte nostimă dacă o urmăreai.

Cam la o juma de oră după accident, un cocălărel cu ochelari de soare se dă jos dintr-un autobuz în staţia de lângă locul cu pricina şi se repede să traverseze printre maşini. Capu' de cretă fluieră la el, îi arată trecerea de pietoni. Ăsta nemulţumit, îşi bagă mâinile în buzunarele şucare şi se duce spre trecere.

După 45 de minute de la accident o femeie care nu prea părea întreagă la minte traversează deodată şi se duce să studieze balta de sânge pe care o lăsase victima în urmă. Am rămas şocată, nu îmi venea să cred... M-a trezit pentru a doua oară fluierul capului de cretă care îi gesticula să plece de acolo.

La 70 de minute după accident nu mai rămăsese decât un poliţist acolo şi lua o declaraţie sau ceva de genul. Stătea cu spatele la şosea încât nu a văzut că la mai puţin de 50 de metri de trecerea de pietoni o maşina a întors pe linie continuă în viteza a treia.

A fost totul ca un film tragic-comic...

Tu cum reacţionezi când primeşti un cadou?

3/11/2009 08:33:00 AM 3 Comments

La 7-8 ani eu îi făceam mamei cadou lucruri banale, de tipul: spălam vasele, îi făceam lănţicuri de hârtie, conuri vopsite, felicitari decupate şi alte tâmpenii. Pentru mine erau lucruri mari, munceam la ele şi puneam suflet în fiecare colţ de hârtie din felicitările alea. Mama îmi mulţumea, se uita la ele, îi spunea lu' tata un "ia uite mă ce a făcut fi'ta" admirativ, apoi lăsa respectivul obiect deoparte şi se lua cu treburile ei. Eram OK cu prima parte a propoziţiei de mai sus (mă umflam în pene), dar cu ultima nu. Credeam aşa că e dat la o parte gestul meu de mare trudă. Îmi mai amintesc că la un moment dat, din marile mele economii i-am luat mamei un bibelou mic de moş Nicolae, lu' tata un pachet de cărţi de joc şi soră-mii un portofel cu oglindă. Of, ce mândră am fost.. mai ştiu şi acum preţurile la două dintre ele (bibeloul fusese vreo 40.000 ROL deh şi portofelul 16.000). Bibeloul l-a pus mama frumos să troneze, dar celelalte două cadouri n-au fost folosite vreodată.

Şi când eram mică, nu îmi plăceau hainele. Pfoai, uram cel mai mult hainele... dacă le primeam eram cel mai nefericit om de pe pământul ăsta... cu atât mai mult cu cât multe nu îmi veneau şi mă băga în depresie imediat. Şi cu toate că nu îmi plăceau hainele şi le spuneam asta DES! ei tot insistau cu ele. Nu înţelegeam de ce îmi tot zicea mama că-s bune că nuştiuce că mie NU IMI PLACEAU! şi mă enervam teribil. Fireşte că ce primeam dădeam mai departe din cauza faptului că eram o persoană dificilă şi la gusturi şi la numere. În orice caz, hainele au început să îmi placă teribil de pe la 15-16 ani încolo şi atunci, cum se întâmplă de obicei, îmi aduceau orice altceva numai haine nu.

Mie toate cadourile îmi plac dacă vin din suflet. Şi un pix dacă îmi dai şi ştiu că l-ai dat cu bunătate, apreciez... Până şi un covrig de la patiserie mă impresionează (că tot am primit când eram în sesiune şi mi-am adus aminte). Aşadar, eu am devenit pe parcurs persoana cea mai practică. Dacă mă cunoşti câtuşi de puţin, ştii că nu o să refuz niciodată: ceasurile, bijuteriile, bluzele de culori închise şi pe mărimea mea, gadgeturile, parfumurile, fardurile etc. E o gamă foarte largă, dar la fiecare ocazie oricum fac listă ca să fie mai uşor celor din jur (chiar s-a dovedit a fi foarte utilă) Ideea e una singură: apreciez din suflet gestul din suflet.

Cu timpul am crescut şi eu, mi-a crescut şi bugetul aşa că am putut face cadourile pe care am dorit să le fac. Cu toate că eu încă am impresia că fac cadouri OK, mi se întâmplă des să primesc contrariul. Replici spuse cu juma' de gură, cadourile lăsate deoparte şi niciodată folosite... Da, recunosc: sunt şi eu puţin paranoia. Adicăăăă... poate ar trebui să mă doară la banană de faptul că nu le place, ori că nu folosesc ei ce le daruiesc, dar... na, nu ştiu, aşa sunt eu. Şi azi am avut parte de o reacţie foarte... exagerată şi puerilă din partea cuiva căruia i-am făcut un cadou. Dar cadoul e ca o bluză, poţi să nu o îmbraci niciodată şi să o laşi în şifonier iar la curăţenie când mai dai de ea să îţi aduci aminte de mine. Ăsta e de fapt lucrul care mă deranjează, că voi nu mai faceţi niciodată curăţenie. Şi referitor la azi... mi-am promis, de acum înainte o să vă dau cadouri numai în plic măcar ştiu că o să vă fie mai de folos şi zâmbetul sincer e garantat.

Sictiritii de prin metrou

3/10/2009 12:12:00 AM 0 Comments

Merg de foarte mult timp cu transportul in comun, asa ca pot spune ca am prins oarecum experienta. Eh, nu pot spune ca lumea a fost intotdeauna draguta si amabila, dar pot spune ca a fost decenta in momentele in care am interactionat cu ea. In orice caz, am mai avut eu parte de episoade si episoade-exceptii de la regula- ca si in dimineata asta de altfel...

Ora 8.30, metroul foarte aglomerat. Ma ridic de pe scaun, 3-4 persoane iau mana de pe bara pentru a imi da voie sa trec... da' unde sa trec daca in fatza mea era o matahala de om care nu intentiona sa se dea la o parte? Ma uit la el, apoi il intreb:

- Coborati?
Se uita asa in sila la mine si imi zice pe un ton sictirit:
- O sa opreasca in statie si o sa iti fac loc...

Pe langa faptul ca m-a tutuit de parca ne-am fi cunoscut de o viata, a folosit si tonul ala de cacat pe el care m-a scarbit total. Cretin. Nu puteti sa vorbiti pe un ton normal? Un: "O sa va fac loc" era suficient. Ce dracu' sunteti frate asa basiti pe voi si asa afectati ca niste femei cu pms? O sa incep sa va impart niste extraveral, ca sa pot sa interactionez cu voi fara sa merg cu punga dupa mine in cazul in care vomit.

La multi ani, femeilor!

3/08/2009 12:35:00 PM 0 Comments

La mulţi ani, fetelor, cu toate că ziua e pe sfârşite. Mai târziu e mai bine decât niciodată aşa că vă doresc multă sănătate şi multă iubire că de restul... avem noi grijă.

Am întâlnit un personaj nou şi m-am luat cu gânduri şi nimicuri pe care le-am scotocit tot timpul. Am văzut un film, Slumdog Millionaire şi chiar a fost bun. Am uitat să îmi spăl bluzele, fireşte... pentru a câta oară săptămâna asta? De fapt, nici nu ştiu dacă aş mai putea spune că am avut un weekend... Tare greu îmi e şi tare îmi lipsesc orele de libertate în care aş fi putut să mă odihnesc, să mă plimb sau să fac orice altceva decât ceea ce îmi este impus. Nu-mi vine să cred că de mâine începe o altă săptămână plictisitoare, în care nu o să se întâmple nimic, în care o să stau şi o să muncesc şi o să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat astea două zile. Cât de mult poate timpul să schimbe un om... Eh, dar să nu o dăm în lăbăreli ieftine mă duc şi eu la culcare că de mâine... ah îmi vine să plâng de ciudă... hai...

Noapte bună.

Lumea mă citează

3/07/2009 12:17:00 PM 0 Comments



Vorbeam cu un amic pe messenger şi cu el îmi place să fiu directă pentru că nu se supără. Chiar nu îl deranjează că vorbesc "de mahala" cu el pentru că ştie că o fac la caterincă. În seara asta i-am zis ce scrie în ghilimele şi i-o plăcut aşa mult că a pus la status... Deh, sunt genială, dă-mă dreacu :)).

7 martie 2009

3/07/2009 09:52:00 AM 0 Comments

Bine am revenit. Am avut cursuri weekendul ăsta şi parcă o căzut ceru' pe mine. Mă simt obosită, dar mulţumită de anumite lucruri. A început să îmi placă faptu' că suntem mai uniţi ca grupă şi asta dacă se întâmplă o dată sper să rămână aşa... mă gândesc că nu e ca la zi, să te saturi de atâta stat împreună pentru că ne întâlnim rar. Materiile au început să îmi placă din ce în ce mai mult (bineînţeles mai puţin una, nu zic care) şi încep să cred din ce în ce mai mult că am făcut o alegere bună cu domeniul pe care mi l-am ales. A fost o zi frumoasă per ansamblu şi îmi amintesc că voiam să scriu despre ceva, dar am uitat despre ce anume... Eh, la naiba... Am uitat de-a binelea! În fine, ce voiam să mai zic... e că săptămâna asta se anunţă a fi una cu Anouk şi Alexandrina Hristov în lista de mp4. O să urmeze să încep a îmi face planuri de bătaie pentru unele teme pe care sunt nerăbdătoare să le fac.

Aseară am văzut Twilight! Finally! Şiiii... a fost slăbuţ, dezamăgitor... cam de pe la jumate s-a mai înseninat, a început să fie mai multa acţiune care ne-a trezit interesul.. că în rest... Lame! Şi cred ca în mare parte a fost foarte slab scenariul! Replici puerile, spuse şi mai pueril... Asta e, să vă uitaţi la film de la jumătate încolo :)) Vă salut!

Deci aveţi curent sau nu?

3/05/2009 12:11:00 PM 0 Comments

Melodiile lui Kate Nash, de care am scris în postarea trecută, au început să mă tulbure. Cred că ar trebui să nu le mai ascult, nu îmi fac bine... dar sunt ca un drog... Aşa că până renunţ mai e timp. Timp... Mult discutata problemă.

În metrou îmi sună telefonu' (se aude ringtone-ul cu king julian din madagascar). E mama, îmi spune că nu avem curent din cauza faptului că s-au rupt nişte fire. Ajungem acasă pe la 18. O pun pe sor'mea să sune la Electrica (o să vă spun şi de ce nu am sunat eu) pe la 18.30. Blabla.. au zis că da, o să vină o echipă şi se va rezolva problema. Eu m-am aşezat în pat, mi-am pus pătura pe cap şi până la 20.30 am moţăit. Sună telefonul, număr necunoscut. (lucru rar asta cu sunatul telefonului... îmi vin în minte două opţiuni, mă emoţionez)

- Alo, da!
- Bună seară, suntem cei de la Electrica. Aţi făcut o plângere, mai este valabilă?
- Da, mai este valabilă.
Pauză de câteva secunde.
- Deci aveţi sau nu curent?
- Nu, nu avem curent, nu v-am spus?
- Păi şi era aşa greu să răspundeţi? Bun, o să vină cineva, la revedere.
- Păi, ar cam trebui...

Închid telefonul şi buimacă rămân pe loc încercând să îmi dau seama dacă am fost eu dobitoacă sau ăla. Mă pun la loc în pat zicându-mi că eram adormită. N-am mai putut să stau liniştită ori să dorm probabil din cauza stării în care mă aflam (o să vă spun) aşa că am vorbit niţel cu sor'mea şi ne-am apucat să jucăm cărţi la lumina unei lanterne. Au venit oamenii pe la... 21 şi în juma de oră au rezolvat-o, au închis curentul de peste tot cât au lucrat apoi pe la 21.40 toată lumea era mulţumită şi iluminată. Sper că aţi observat rapiditatea cu care oamenii s-au mişcat (cu toate că eu zic bine merci că au făcut-o) şi politeţea cu care aceştia au "tratat". Trecând peste asta pentru că nu m-a deranjat incredibil de mult. Better late than never spun mereu. Ajungem la partea cu de ce am lăsat-o pe sor'mea să sune şi m-am ascuns sub o pătură.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă şi vouă ce mi s-a întâmplat mie... Adică să nu am chef să mă ştie nimeni, să nu am chef să vorbesc cu nimeni, o stare de invizibilitate maximă. Dacă puteam să îmi dau ignore de pe lista fiecăruia ar fi fost perfect. Nu intru des în stări de tipul acestora, dar şi când o fac... chiar nu mai vreau să aud de nimeni şi de nimic. Este momentul în care pur şi simplu vreau să dispar, să mă ascund undeva şi să nu mai ştie nimeni de mine pentru că sunt prea obosită să vorbesc, să dau socoteli şi nu doresc decât să fiu lăsată în pace. Acum am ieşit din starea asta, dar... nu am putut să mă abţin să nu scriu despre ea, pentru că poate cuiva i se mai întâmplă şi îmi aduce aminte că nu sunt singura cu piticii de culoarea asta pe creier.

Noapte bună!

p.s. fi-mea nu m-a mai iubit în ultima vreme (probabil pentru că am ţipat la ea şi i-am dat vreo două palme la funduleţ când am prins-o cu motanul ala mono, dar deh... unde dă mama creşte!). Aseară am luat-o cu forţa în braţe să adormim împreună, a stat de-a vrut sau nu. Gniihihihihi... şi în seara asta a venit de bunăvoie, ce ţi-e şi cu copiii ăştia...

Coldplay, Kate Nash şi Corinne Bailey Rae

3/03/2009 09:55:00 AM 0 Comments

Astea sunt numele cel mai des întâlnite pe lista mea de winamp şi pe lista din mp4u'. De la fiecare îmi place foarte mult câte o melodie. De la Coldplay îmi place foarte mult Viva la Vida, Corinne Bailey Rae e mişto cu Put your records on, iar Kate Nash... e mai greu să mă decid aici, îmi place mult We get on şi The Nicest thing. Lunea şi Marţea acestei săptămâni au fost... sadice. Oricum, nu s-a mai întâmplat nimic mişto de care să vă povestesc, sorry... dar vă las cântece să ascultaţi până se întâmplă ceva "de povestit", sper să reuşesc să mă revanşez.



Coldplay - Viva la vida




Corinne Bailey Rae - Put Your Records On




Kate Nash - Nicest thing

1 Martie si surprizele lui

3/01/2009 11:34:00 PM 1 Comments

Ieri a fost 1 martie, prima zi din primavara. A fost senin aici, in Bucuresti, si am avut parte de o zi tare interesanta, ba chiar as putea sa spun frumoasa. Am decis cu Andreea sa mergem din nou la Schimb de carti, pentru ca data trecuta nu am reusit sa ne integram cum trebuie. Oricum, ne placuse in Lucky 13 si am zis ca macar pentru asta merita sa mergem. Am ajuns la Universitate la ora 12.50, ca sa vezi, mai devreme decat trebuia. A fost bine ca am ajuns cu 10 minute mai devreme pentru ca am avut timp sa caut martisoare. A fost foarte aglomerat, n-aveai loc sa arunci nici macar un ac, dar pana la urma am reusit sa gasesc tot ce mi-am propus. Am ajuns in cafenea la 14.30. Era doar Andrei acolo, l-am salutat, apoi ne-am instalat la o masa cu mai multe locuri de asta data ca sa avem ocazia sa intalnim si noi alti oameni. Ne-am luat cate un frappe, apoi am inceput sa vorbim de toti si de toate. De la 15.15 incolo a inceput sa se aglomereze; am dus si eu o carte de asta data dar am uitat sa imi iau una la schimb. Am fost absorbita de conversatiile cu ceilalti... ceilalti, adica... cativa. Andreea, doua tipe de langa mine... Ma rog. Am primit un buchetel de ghiocei de la organizatori si un fir de zambila de la Bogdan.

Pe la 16 si un sfert a venit si o persoana pe care o asteptam cu inima indoita. Trebuia sa iau in considerare si cealalta optiune :P. Am primit o cutie de bomboane delicioase si un martisor tare simpatic... ce sa zic, m-a lasat fara cuvinte gestul. Aaah si de la Andreea... am primit o broscuta care face tzonc si zice ca ma iubeste (unul dintre anii trecuti a fost un magarus care ma iubea... anul asta broscuta, andreea... de unde stii ca vreau sa ma fac
fermiera? :)) glumesc, mie imi plac la nebunie si zic ca a inceput sa fie un fel de traditie) Eh si dupa toate astea, ne-am hotarat sa plecam un picut mai devreme si sa trecem pe la targul de martisoare eco la Laptaria lui Enache. Cand sa ne ridicam, se asaza Bogdan la masa cu berea. N-am putut sa il lasam singurel, asa ca am mai stat putin de vorba despre vrute si nevrute. Simaptic omu'. Eh si am ajuns in Laptarie dupa ce ne-am dat sufletul pe scarile TNB-ului. Destul de putine lururi de vazut, dar rochiile de ziar si carton mi-au placut nespus. Imi dau seama ca e foarte greu sa realizezi martisoare manual si am apreciat munca lor chiar daca hehe :D nu am luat nimic (sorry, n-am primit inca salariul pe luna asta). Si am mers acasa, un drum al naibii de lung ce mi-a permis sa ma puna si pe ganduri in legatura cu unele lucruri. M-am simtit foarte ciudat, asa singura pe ditamai peronul de la unirii... m-am simtit ciudat si singura in metrou. Acum ce sa zic... m-am simtit ciudat pana am adormit. Am vorbit si cu Chubb Chubb putin, OK, putin mai mult... :)) Eh, a fost un pic de fericire in ziua asta de 1 martie. O fericire bine venita, chiar daca a fost scurta... Oricum, vreau sa multumesc echipei Bookblog care a pus pe picioare proiectul asta Schimb de carti. E al naibii de frumos sa vezi oameni care sunt deschisi si vor sa comunice, care sunt pasionati de carti si stiu sa poarte o discutie civilizat. Parca prea m-am saturat de oamenii inchisi in ei, ursuzi, incruntati, care nu sunt in stare sa iti raspunda nici la cea mai simpla intrebare. A fost a breath of fresh air si tare bine mi-a prins. Acu' o sa pun niste poze cu martisoarele eco, m-a intrebat una dintre tipele de acolo daca o sa public pozele undeva si i-am dat adresa de blog. Sper sa ajunga sa le vada :D Si apropo, merci Dee ca ai adus aparatu' foto si ca mi-ai trimis pozele... ai mei au facut doar douaj' de poze la munte, pffff... daca era dupa mine faceam o mie, da' asta e.