Sunt ceea ce gândesc

Am vazut filmul de vreo 2-3 ori. A aparut in 2008, iar rolul principal, detinut de Clint Eastwood, este punctul forte al filmului... cum sa zic, fara el n-am putea vorbi de Gran Torino. Spui Gran Torino, spui Clint Eastwood, cu atat mai mult cu cat tot el a si regizat filmul. Ce pot sa zic despre film? Stau si imi storc creierii sa ii gasesc un punct slab si nu reusesc. Ceva imi spune ca nici n-am sa gasesc ceva negativ de spus.

Filmul incepe cu inmormantarea sotiei lui Walt Kowalski, un fost ofiter din armata trimis in razboi, in Coreea. Moartea sotiei lui a scos aparent tot ce era mai rau din Walt, acesta fiind artagos cu toata lumea, rautacios, sarcastic, fara sa vada vreun bine in ceilalti (cam ca mine asa).... asta pana cand incepe sa ii cunoasca pe vecinii lui asiatici (Hmong people), care se diferentiaza de ceilalti prin inteligenta, bun simt si comportament civilizat, ceva mai rar intalnit la alti tineri.

Sue si Tao sunt sora si frate, iar Walt se ataseaza de ei si intra in viata lor ca un erou, scapandu-i de gastile de cartier care nu ii lasau in pace, una dintre gasti fiind chiar rude cu cei doi. Sfarsitul este impresionant si filmul este croit pe relatia dintre batran si cei 2 tineri asiatici. Observam cum Walt nu reuseste sa gaseasca nici un pod de legatura intre el si propria familie, dar reuseste sa se integreze in familia vecinilor lui si sa ii ajute cu tot ce poate.

Concluzii sunt multe... Clint Eastwood nu ar fi putut face o treaba mai buna, nici ca actor si nici ca regizor. Personajul Walt nu putea fi interpretat de altcineva mai bine decat a facut-o el si lipit de o poveste la fel de buna, filmul devine exceptional, un adevarat must-see! E o adevarata capodopera din punctul meu de vedere. Are foarte multe secvente amuzante, sarcasmul lui Walt fiind ingredientul secret, totodoata este si emotionant, psihologic si inteligent. Are toate calitatile sa va tina lipiti de ecran/monitor pentru aproape 2 ore.

In seara asta ma simt dezamagita. Ma simt debusolata si aproape ca mi-e rau de la stomac pentru ca nu ma pot exterioriza. E frig peste tot, mi-e frig tot timpul si ora 18 a trecut fara ca nimic sa se intample, ceea ce mi-a produs si mai mult greata. Am stat atat de incordata (de frig, de suparare) incat abia am putut sa mananc fara sa nu vars.

Ma zbat in ultimul hal. Ma zbat mental sa reusesc ceva in viata asta, in tara asta, pe Pamantul asta. Ma zbat ca un viermisor intr-un carlig numit... numit cum? Cum sa numesc carligul? Ghinion? Disperare? Sau pur si simplu "Romania"?

Sunt o mie de intrebari care imi trec prin minte: Ce fac? Ce sunt? Unde sunt? Unde o sa ajung? Cat o mai tin asa? De ce nu reusesc? De ce bat pasul pe loc? Cum sa mai fac, ce sa mai fac, cum sa nu exasperez? Cum sa ma abtin sa nu plang de disperare?

Stiu ca suna exagerat, dar nu mai pot... am obosit sa ma zbat, am ramas fara planuri, fara optiuni, nu stiu cum sa ma mai pun pe picioare. Nu am cu cine sa vorbesc, nu stiu cine ar intelege... De ce considerati ca faptul ca-s tanara inseamna asa mult? Credeti ca anii nu o sa treaca si la mine? Credeti ca vreau sa ajung abia la 40 de ani sa castig un salariu decent? Am planuri, vreau sa fac lucruri in viata asta, nu sa bat pasul pe loc asa cum sunt obligata acum si sa pierd timp, un timp pe care nu mi-l da niciunul dintre voi inapoi...

Citeam ieri un cacat de articol in care mari directori dintr-un anumit domeniu se plangeau ca nu mai merg lucrurile ca alta data. De ce ? Iti spun eu de ce... pentru ca nici macar o sansa nu li se acorda oamenilor ca mine, tineri, care vor sa invete, sa se formeze, sa faca ceva in viata asta. Nici macar o amarata de sansa... Toti sunt atat de egoisti... sa nu ajute si pe altii care-s la inceput, sa nu cumva sa le acorde o speranta, o oportunitate, ceva... orice...

Interviuri fara ca nimeni sa sune inapoi, stres, planuri, asteptari. Cat mai trebuie sa astept? De ani de zile astept... astept una, astept alta, in curand o sa astept sa mor si Romania tot n-are sa-si revina. La 60 de ani (daca apuc) cu o pensie de 100 de ron o sa imi spuneti la fel? Lasa ca esti tanara? Sau atunci imi spuneti "daca n-ai vrut sa muncesti"? Care o sa fie atunci? Tre' sa imi fac copii ca sa ma intretina? Pe cont propriu de ce nu pot sa ma descurc? De ce nu pot sa imi asigur o viata linistita prin propria munca? De ce nu merit si eu o sansa? Hmm? Doar am facut tot ce imi sta in puteri si nu inteleg... de ce?

sursa poza: fusedfilm

Cautam in seara asta un film de familie, usurel, dar pentru ca la aceasta categorie, IMDB-ul mi-a sugerat in mare parte animatii, am decis sa ma uit la Splice.

Din start tre sa va spun ca o sa critic filmul integral, asadar o sa dati si de spoilere.

Filmul incepe promitator, cu un el si o ea, amandoi oameni de stiinta. Pun la cale un plan pentru a clona o fiinta umana, dar proiectul nu este aprobat de firma la care lucreaza, asa ca il fac pe cont propriu. Interesant inceputul, un fel de Alien... Creatura incepe sa prinda caracteristici umane, are si inteligenta, rationament si cu toate astea nu invata sa se controleze si scapa de sub control. Fuge, se intoarce... isi scoate aripile la iveala, tepii, o dam si pe un Jeepers Creepers emotional, in fine.

Partea care strica tot filmul e cea legata de sex. Creatura are ADN-ul fetei in sistem si cum-ne-cum omul nostru de stiinta, Clive Nicoli interpretat de Adrien Brody, se indragosteste de creatura (Dren) si face sex cu ea... Acu stiu ca sexu' vinde, da' din punctul meu de vedere a stricat filmul si credeam ca e doar o scapare, ca doar scena aia o sa fie de cacat... pentru ca na, inceputul si prima jumatate fusesere acceptabile. Dar nuuu... au trebuit sa prosteasca tot restul de jumatate si uite asa, la sfarsitul filmului n-am putut sa gandesc decat "Ce porcarie..."

Mare porcarie, oameni buni. Daca astia credeau ca "mama, ce film misto o sa facem, nu au mai vazut astia in viata lor cum un monstru' si-o trage cu un om", s-au inselat. Macar de-ar fi lasat povestea asa cliseica pana la sfarsit, ar fi fost mai OK, dar nu, au facut-o lata.

Cateva cuvinte si informatii:

1. mesajul trebuie postat pe Wall-ul paginii Handmade by Lexis

2. concursul se adreseaza celor care isi pot ridica premiul din Bucuresti

3. Exista 3 premii, pentru locul I, II si III

4. Concursul tine de la ora 13:00, Miercuri 27 octombrie pana la ora 13:00, Joi 28 octombrie. Mesajele postate inainte sau dupa termen nu vor fi luate in considerare.

5. Premiile trebuie ridicate pana marti, 2 noiembrie (inclusiv) altfel se anuleaza si intra in urmatorul concurs

Ce trebuie sa faci?

Sa imi spui cel putin o idee de accesorii, de ex. cercei in floarea soarelui, bratara in forma de pesti fixa pe mana (ideea trebuie un pic detaliata daca nu e suficient de clara), etc. Puteti lasa si tutoriale - linkuri spre Youtube. Vor castiga ideile cele mai creative! Like-urile primite la comentariu vor reprezenta un plus in caz de egalitate.

Premiile sunt:

1. Setul copacul vietii https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrZxV1waJTQE4ORLLKgV2NMb6j5PPz6xNQi4UrcQqQyzwWMd0lcbZooiAtulPytwawIiFZCZh9H4q26f4VIBo3kSz9tQKPO2-q7UhjpWO8Kd9bJjvMjoupw9eQ7h-d3qStexZy_8KQaUSx/s1600/04102010608.jpg

2. Tabloul Quilling, realizat pe un carton A4, subtire, fara rama, exact ca in poza https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj1v4eCgShUgCGo0oSdIWe8WTaozBph6rHqos17vFSq3QGlzxp4jNGp-sMW5adx6TrUMt9vjW6k3egBJu3pX4rZzZ_4Q4XVsL8XxXYfD29AqCfDTnuC-UIuUBy8vdQtJJfx1wIHoM9mtq9h/s1600/IMG_6527.jpg

3. Perechea de cercei flori rosii :)

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMTAEVYI8SXRP-Bmyf9r-QmDona801E30A3thrYH17WZyGzgsI_KEVhkbB0WCE5lw1chbLbe2pD_Ih1BxriAnFfyFNG_Ll7d-e1ArriYpsJz3RD8yyIEAfuOoVOGeMh0QU9O645SkVN9Kk/s1600-h/IMG_4745.jpg

Castigatorii vor fi anuntati in decursul zilei de maine, dupa incheierea concursului, bineinteles....

Bafta tuturor!

update: s-au schimbat datele concursului.... vedeti noutatile aici

Aveam drumuri de facut intr-o zi si am vazut cel mai dragut lucru la un cuplu. Un el si o ea stateau pe randul de scaune din fata mea, in metrou. Ea blonda, cu ten misto/curat (lucru care mi-a atras de fapt atentia), nemachiata si cu ochelari. El statea pe jumatate in bratele ei (nu invers, cum se intampla intotdeauna), cu capul pe umarul ei si ea il pupa pe frunte, usor, apoi pe nas.

Si in mod normal, m-as fi asteptat sa inceapa o limbareala dupa pupatul suav de pe nas, dar nu. Tipa a continuat sa il pupe maternal pe nas si mi s-a parut lucrul cel mai dulce. Adica sincer... cand vezi cupluri, te astepti la : pupat din 10 in 10 secunde, pupat din 5 in 5 secunde, priviri languroase la 2mm unul de altul, tinut in brate de genul lipiti si (partea mea favorita) limbareli aprige fara a tine cont de cei din jur, cu zgomote, cu maini prin locuri "nepermise"... Si uite culmea, cei doi nu s-au pupat deloc, cu siguranta erau de mult timp impreuna. Am incercat sa nu ma holbez, dar nu prea am reusit, bine, nu m-au observat din fericire si daca ma observau sper ca nu gandeau gresit. Eu doar ii admiram... ceea ce nu se intampla foarte des atunci cand vine vorba de cupluri.

Am batut darabana in birou mai devreme, cu pagina de blogger deschisa pe o noua postare. Cum sa incep? Ce sa spun? Am inchis-o si am deschis alta, inainte sa ma culc (la momentul actual), pe notebook si am inceput sa bat darabana langa touchpad. Cum sa incep? Ce sa scriu?

Ce-ar fi sa tac in seara asta pana la urma si sa va uitati la reclama asta pe care am vazut-o azi la un curs foarte misto, sa va minunati si voi de simplitatea... genialitatea ei si poate are sa va faca ziua mai buna. Mie mi-a facut bine sa stiu ca in lume sunt oameni atat de creativi, atat de inspirati si m-a facut sa sper ca o sa fac parte din acea categorie de oameni, ca o sa am si eu un proiect la care lumea sa ramana cu gura deschisa in mod admirativ si sa spuna "wow... genial!"

All in all... here's one Goodgle ad from Superbowl 2010 that I hope you will enjoy as much as I did.

Am reuşit să îmi resuscitez routerul.... futu-i mama lui de router, ce drag mi-e.... !

Hahaaa... ca să vezi... am reuşit.. a doua oară... singură... fără să mă ajute cineva! How's that? I say pretty f-ing smart... and ambitious, ca ai nevoie de ceva ambiţie (si modestie)... muhahahahahaha... I shall rule the Universe with WIFI! singing * cuz i has the wiiii-fi, cuz i has the wiiiii-fi *shaking my bootie*

Mie îmi place la nebunie. Stiu persoane cărora nu le place din cauza faptului că împart spaţiul cu mai mulţi oameni, dintre care mulţi cocalari şi nesimţiţi.

Sunt de acord cu ei într-o oarecare măsură. Dacă mergi probabil seara sau în weekend, dacă e avanpremieră sau pur şi simplu Avatar sau Harry Potter, ai şanse mari să prinzi sala plină. Un sfat din partea mea, ar fi să mergi în mijlocul săptămânii şi în timpul zilei, când sunt 2-3 oameni la 200 de locuri. OK, unii aveţi joburi... sfatul meu e pentru persoanele care au un program flexibil, pentru studenţi şi şomeri sau oameni în concediu. Ştiu că mai sunt şi cei care trebuie musai să stea la birou 8-9 ore fără să se poată învoi, pentru voi n-am o soluţie, sorry.

Deci dacă puteţi merge în timpul săptămânii, în mijlocul zilei, faceţi-o. O să vă schimbaţi părerea în legătură cu mersul la cinematograf şi chiar unele filme merită văzute pe un ecran de câţiva metri înălţime, în întuneric deplin, la căldură, cu un suc şi o pungă cu popcorn lângă voi, într-un scaun comod. Pe lângă asta, întunericul (din sălile goale de cinema) e recomandat pentru giugiuleală. Mie mi se pare cel mai acceptabil loc public unde te-ai puta giugiuli cu cineva fără ca vreo babă nebună să îţi atragă atenţia că rămâi însărcinată de la pupat şi fără să îi dezguşti pe ceilalţi singuratici, dar na...

Fără nici o legătură cu ultimele două propoziţii de mai sus... şi eu plănuiesc o ieşire cu prietenii la un film în curând, dar să vedem... cine e disponibil pe la mijlocul săptămânii viitoare? :)

Duc un curs intensiv cu mine însămi. E un curs de optimism prin care încerc să îmi deschid ochii către lucrurile frumoase pe care le am, să las deoparte depresia care mă încearcă şi tristeţea singurătăţii.

Acum două zile am primit chiar un semn, ştiu că sună ciudat, dar simt că a fost un semn... ştiu că a fost un semn. Un telefon... azi un al doilea. Îţi mulţumesc că exişti, e pentru prima oară când o spun. Nu mă îndoiesc că mă ajuţi, că eşti alături de mine şi îţi mulţumesc din tot sufletul în fiecare seară şi acum îţi mulţumesc şi aici, mărturie virtuală, în scris, mărturie spirituală şi fizică prin grai.

Până şi azi m-ai ajutat când m-ai scos din casă şi mi-ai arătat cerul albastru şi frunzele pictate în toate culorile pe el, soarele care strălucea în stele pe apă, şoseaua curată şi mirosul dulce al libertăţii. Am încercat să simt pace şi am reuşit pentru că mi-ai dat atâtea lucruri fără de care n-aş putea trăi cum o fac acum şi poate cel mai important, mi-ai dat Speranţă. Am Speranţa că o să trec şi peste tot ce s-a petrecut, peste lacrimi, deznădejde, războaie cu mine însămi şi atâtea altele care m-au agasat fără rost, care m-au lăsat pur şi simplu fără suflare, fără simţire, credeam că-s amorţită, că n-am să mai iubesc vreodată. M-am zbătut fără rost, am fost atât de încăpăţânată pentru cineva care a primit de la mine de un milion de ori mai multe decât a dăruit. Tu eşti alături de mine acum (aşa cum ai fost mereu) şi ştiu că o să dai un rost vieţii mele dacă vreau cu adevărat. Şi vreau, aşa că o să fac tot ce îmi stă în puteri să profit de uşile pe care mi le deschizi. Am încredere.

Nu se mai termină... vă spun, peripeţiile din lumea mea nu se mai termină şi mă bucur! Măcar am ce să vă povestesc pe de o parte, pe de alta... mă sperie, sincer.

Azi m-am plimbat mult prin Bucureşti, cu vreo... 3 mijloace de transport în comun, am luat-o şi pe jos, tramvaiul îmi lipsea. Pentru prima oară am auzit ca ringtone o slujbă din biserică şi pe lângă asta am mers şi cu mirosul de tămâie în nas o juma de oră (nb. urasc mirosul de tămâie). Era persoana din spatele meu, dar nu ştiu cum arăta sau cine era că mi-a fost frică să mă uit.

Pe la începutul drumului o femeie a urcat cu un copil în braţe. Nu i-am cedat locul pentru că mai era un loc liber în spate, dar femeia a aşteptat să îi cedeze altcineva locul. Ce e asta? Se folosesc de copil ca să se simtă superioare? Şi nu de alta, dar la 10 minute a urcat o a doua femeie cu copilul în braţe, care de data asta avea 2 locuri libere în spate şi a făcut la fel ca prima, a aşteptat să i se cedeze. Asta e noua modă la mămici?

Nu înţeleg oamenii care dau direcţii la metrou fără să ştie ce şi cum. Am avut o experienţă tare neplăcută la Gara de Nord azi. După harta de la metrorex pentru magistrala 4 se schimbă la Basarab şi Gara de Nord şi eu în loc să întreb pe cineva pe unde se schimbă pentru magistrala 4, am întrebat unde se schimbă pentru Basarb? Şi tipa o fi fost dezorientată că întrebasem cum ajung la trenul din care tocmai coborâsem. Na, chicken brain şi eu, nu zic nu.... dar nu mai chicken brain decât cei care au au gândit următoarea chestie...

Tipa pe care o întrebasem se uită la mine şi îmi zice că aaah... parcă pe acolo, ia-o şi tu pe scara aia rulantă... da, cred că pe acolo, hmmm.. Îi mulţumesc şi urc cu scara rulantă, acolo dau de barierele verzi... care clar erau pentru ieşit. Acum... mă uit în urmă şi alte scări nu mai erau decât cele rulante care urcau... nu erau şi altele care coborau, nici măcar unele statice. Aşa că aveam două opţiuni... ori să cobor ca tâmpita împotriva scărilor care urcă, ori să ies şi să vizez cartela iar şi să pierd o călătorie. Până la urmă, am zis că aş arăta mult prea penibil să cobor ca nebuna pe nişte scări rulante care urcă aşa că am ieşit cu costul unei călătorii. Sunt curioasă ce geniu răscolit de semiotica scărilor a făcut ieşirea aia.

Credeam că Unirii e un labirint, la metrou, dar azi am apucat să văd marea provocare: Gara de Nord. That's the shit. Noapte bună.

Toamna e problematica atunci când vine vorba de sentimente şi gânduri. Cel puţin azi a fost un pic de haos la mine. Am fost cam morocănoasă, anti-socială (cu toate ca ce urmeaza sa va povestesc o sa demonstreze contrariul) si iar am dat atenţie cuplurilor. Nu vorbesc neapărat despre cuplurile el-ea, mă refer şi la grupurile de prieteni. Ştiu că anul ăsta o să fie şi mai singuratic decât până acum pentru că aveam o singură prietenă cu care mă înţelegeam la facultate şi ea de anul ăsta nu mai vine.

Am urcat în "căruţă". Mulţi copii, pentru că mai nou se ia căruţa la şcoală, nu se mai merge pe jos cum făceam noi "pe vremea noastră". Chiar mă scoate din sărite lucrul ăsta cu copiii... chiar încep să mă enerveze copiii şi dacă aveţi de gând să îmi daţi replica cu "şi tu ai fost aşa cândva" eat shit and die că nu eram aşa prost crescută, nu vorbeam tare şi nu împingeam lumea. Când căruţa e oricum aglomerată îi vezi şi pe ăştia că vor să se urce că le e lene sa meargă pe jos... şi asta pe orice timp. Hai că poate înţeleg dacă e viscol afară, poftim... că nici mie nu îmi era uşor, chiar dacă erau doar 10-15 minute de mers pe jos, dar când e acceptabil afară cred că poţi să îţi foloseşti picioarele că n-au să cadă.

După ce coboară plodărimea la şcoală, cineva în spatele meu se apucă să vorbească la telefon... Şi am aflat... aproape tot programul persoanei respective pe ziua de azi. Se ducea undeva la Foisorul de Foc, unde îi trebuia nu ştiu ce adeverinţă că "are grijă de ăla bătrânu" şi toate astea "pentru ce? pentru 10 pachete de biscuiţi şi 1 kg de făină? un rahat!"

Nu mai suport... îmi pun căştile pe urechi până îmi vine rândul să cobor. Când îmi vine rândul să cobor, o femeie mai în vârstă se bagă în faţa mea (moment în care a trebuit să strig şoferului peste ea unde să oprească) şi apoi se aşază într-o parte, semn că îmi lasă spaţiu să cobor... cobor şi apoi coboară şi ea... deci... ce ?

Ajung unde aveam treabă şi aştept nu mai puţin de o oră şi un sfert să las o chitanţă. Chitanţă pe care de altfel am mai încercat să o las şi mai devreme, dar nu mi-au primit-o pentru că "după 15 să veniţi"... şi continuarea era probabil "... pentru că atunci puteţi să aşteptaţi mai mult, acum suntem prea liberi să vă primim chitanţa". Nu-i nimic. Suntem în România şi sistemul e de căcat, de ce să angajeze pe cineva mai competent? Uite, mă ofer eu să le fac treaba contra cost.. acelasi pe care il primesc si ele, dar nuuuu... că ce experienţă am eu într-ale chitanţelor. Fine.

Şi mă întorc acasă, după 3-4 ore de stat în picioare şi mers pe jos. Vânez un loc în metrou, pentru că mă durea spatele de credeam că am să mă rup în două şi nimeresc în faţa unui om care se uita la mine fix. Ştiu că se uita prin mine, înţeleg, dar nu poţi să te uiţi prin încălţările mele? Prin geanta mea? Prin picioare? Mâini? De ce tre' prin faţă? E atât... de naşpa chestia. Urăsc să se uite oamenii prin mine aşa...

Şi urăsc ploaia mult de tot când trebuie să ies din casă pentru că o mână clar o ai ocupată cu umbrela. Mi se făcu foame şi poftă de o perniţă cu caşcaval de la Fornetti. Cum Fornetti era chiar lângă locul de unde luam "căruţa", am zis să îmi iau o perniţă... cu toate că într-o mână aveam umbrela şi într-alta o sticlă cu suc. Bag mâna în buzunar sigură că aveam banii ficşi, scot un leu... şi o moneda care s-a dovedit a fi de 10 bani, nu 50 cum ştiam.

M-am dat într-o parte (urăsc când se întâmplă chestia asta, fie că e la mine sau la alţii), mi-am pus umbrela între umăr şi gât şi apucă-te de scotocit după bani în portofel, portofel care era în geantă. Cu o mână ţineam sucul. În fine, dau 5 lei şi îmi rest 3,20. Mă uit... scumpiseră perniţa, deci chiar dacă aveam moneda potrivită tot trebuia să scotocesc după mai mulţi bani. Haos. Acum cum era să mănânc când într-o mână ţineam umbrela şi în cealaltă sucul? Până la urmă mi-am pus sucul în buzunarul hainei, de zici că eram boschetarul de la semafor care tre' să se hidrateze la locul de muncă sau tre să aibă cu ce să spele parbrizurile şi am mâncat.

Căruţa a venit mai târziu aşa că am avut timp să termin ce aveam de mâncat şi să revin la regimul sticlă de suc-umbrelă. Spatele încă durea chiar dacă avusesem privilegiul să stau câteva staţii jos în metrou. Fiind oră de vârf, mă aşteptam să nu prind loc şi aşa a şi fost. Acum vine partea amuzantă şi contradicţia stării mele anti-sociale de azi....

Plătesc biletul şi mă duc în spatele căruţei. Acolo ma uit la un băiat şi băiatul se uită la mine. Băiatul semăna foarte bine cu un vecin aşa că i-am zis "bună" şi la sfârşitul cuvântului rostit mi-am dat seama că nu era el şi m-am înroşit toată la faţă dându-mi palme invizibile peste frunte. M-am întors cu spatele simţind cum mă încălzesc toată. Tipu' n-a zis nimic, s-a uitat aşa... de genul... "cine eşti şi de ce m-ai salutat? eşti nebună", de parcă putea gândi altceva. În fine, după primul sfert sau jumătate... (cine mai ştie la cât de încet a putut să meargă) am prins loc şi fireşte mirosurile au început să apară precum fulgerele într-o furtună.

Am ajuns acasă pe la 17. La 18 am pus capul pe pernă şi am adormit instantaneu.

Acum cateva luni (de fapt, cam juma de an-un an) am fost in Unirii sa caut un magazin de suveniruri, inscriptionari pe tricouri, cani, samd. Cumva am ajuns la etajul 4, unde am dat de multe mese, multi oameni (pentru ca era aproape de sarbatori si lumea era libera) si vreo 2-3 tipe, cu fluturasi in mana, care m-au intampinat si m-au intrebat ce caut. Probabil aratam total dezorientata, pentru ca habar nu aveam ca exista o asemenea portiune cu restaurante la ultimul etaj al magazinului Unirea. Le-am zis ce caut si foarte amabile mi-au zis ca nu se afla la etajul respectiv, mi s-au parut OK.

Azi chiar voiam sa ajung la etajul 4, la unul dintre localuri si am fost absolut asaltata de vreo 3 tipe care au inceput sa vorbeasca repede-repede, aproape legat si sa imi dea pliante de nu mai stiam ce se intampla. Una dintre ele, mai mica si blonda mi se pare a fost de-a dreptul terorista... Nu am dat in viata mea de o persoana mai disperata ca ea. O alta mi-a dat pliantul spunandu-mi "eu o sa va dau doar pliantul si o sa va las sa alegeti singura" si i-am zis "merci, chiar apreciez", pentru ca am apreciat chiar daca era si asta o strategie.

Jesus Christ, nu le-a spus nimeni oamenilor astora ca mai mult sperie clientii decat ii atrag? Jur ca primul instinct a fost sa fug, sa cobor inapoi cu scarile rulante. Chiar m-a speriat si sunt sigura ca in momentul in care o sa dea de cineva mai nervos, mai influent, mai important... care sa se duca la manager sa ii zica ca ii da in judecata pe motiv ca a fost agresat, o sa se potoleasca tipele... tipa... sau poate chiar o sa ramana fara un job. Cum sa te asezi in fata omului si sa nu il lasi sa treaca, sa ii scoti ochii cu pliante si... Doamne fereste :)) La momentul respectiv m-a socat si enervat, acum ma amuza teribil... totusi, daca mergeti la etajul 4 in magazinul Unirea, sa stiti la ce sa va asteptati.

3 luni de căutat un job sau ceva de făcut şi abia în ultimele săptămâni am fost la 2 interviuri. Unul dintre ele pentru un job în bătaie de joc şi un al doilea, interviu pentru un internship. Despre primul nu am mare lucru de zis. O să vorbesc puţin despre interviul pentru internship şi despre interviuri în general.

Astea două au fost primele interviuri la care am participat vreodată, în viaţa mea. Internshipul mi l-am dorit/mi-l doresc foarte mult, măcar să ajung să văd cum se desfăşoară activitatea şi dacă îmi place. Nu este pe domeniul meu, dar cred că trebuie să înţeleg sau să cunosc mai multe domenii pentru a mă stabili în totalitate pe unul. Totodată este de viitor, mult mai de viitor decât orice am făcut până acum. Bineînţeles, dacă eşti bun într-o arie, restul e istorie, dar în fine.

Aşadar, acest al doilea interviu la care am fost... m-a pus puţin pe gânduri şi mi-am dat seama de importanţa faptului că pur şi simplu iau parte la ele. Să zicem că prezentarea mea... nu a fost tocmai ce voiam să fie, nu am putut fi suficient de convingatoare, nu am putut să îmi argumentez suficient hotărârea de a învăţa, de a pune osul la muncă... În loc să mă axez pe lucruri relevante capacităţilor mele profesionale, am dat-o în altceva... deşi sincer, multe din activităţile astea se regăsesc în CV şi nu văd folosul repetării lor. Consider că un interviu vrea să scoată la iveală ce fel de persoană eşti, dacă eşti capabilă să duci la capăt un proiect, dacă eşti dezinvolt, comunici bine cu oamenii sau nu, dacă te adaptezi repede situaţiilor, etc.

M-am măcinat o zi întreagă şi am reluat de o mie de ori ce am spus la întâlnirea cu cei care fac preselecţiile pentru internshipul de care vă vorbesc. Sunt destul de... pesimistă că o să mă aleagă pentru că au fost persoane mult mai... capabile, mai experimentate în domeniu, decât mine, dar este OK pentru că cel puţin mi-am dat seama că data viitoare o să trebuiască să îmi scriu speech-ul pe o foaie de hârtie. Altfel, emoţiile get the best of me şi încep să spun chestii total dezorganizate care tind să ducă în eroare oamenii sau să îi zăpăcească de cap.

Până la urmă, din greşeli se învaţă şi toţi greşim. Trebuie să avem capacitatea de a nu considera ăsta un lucru rău, ci unul benefic, să învăţăm şi să ţinem capul drept şi fruntea înainte. Raţionamentul fiecăruia şi deciziile luate mai departe definesc un om, nu greşelile pe care le face, nu ?

Cheers :)

Din categoria "Hai sa ne relaxam cu ce am gasit pe youtube"....

În reality-showul zilelor mele se întâmplă lucruri anormale care după un anumit număr de repetări devin normale. Şi am întâlnit în ultima lună... toate speciile pământului. Când credeam că le-am experimentat pe toate, că le-am văzut pe toate... mi se dă o palmă peste faţă şi mi se strigă "NU! Stai să vezi!"

Ma trezesc la 8... foarte devreme pentru mine, dar nu ma deranjeaza. Ma duc si fac dus, ma parfumez, ma machiez, ma accesorizez, imi calc hainele, ca scoasa din cutie (/a Pandorei) ma duc sa iau "căruţa". Si fireste, in jurul meu pute, dar nu imi acopera parfumul, asa ca e inca OK. Mai merg ce mai merg, dorm pe mine, apoi in minte imi vin cuvintele unui fost coleg de serviciu....

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Bănuiesc că e doar o pală de vânt venită dinspre persoana nepotrivită, aşa ca nu bag de seamă... apoi din nou...

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Încep să îmi pun semne de întrebare şi să dau din nări. Deodată mă doboară... un miros puternic de peşte... Stomacul meu protestează, ficatul la fel... până şi parfumul cu care mă dădusem s-a ascuns pe sub haine.

Mă uit în jur... şi când văd... ceva ce n-am mai văzut până acum în viaţa mea. Cineva lângă mine... mânca peşte... dintr-o pungă... pungă care se afla în geantă. Era peşte... peşte prăjit acasă, peşte care pute, PEŞTE! Cum dracu' să mănânci peşte... în... e ca şi când te-ai apuca să mănânci în autobuz piure sau fasole. DAR peştele puţea în ultimul hal, în primul rând, în al doilea rând persoana respectivă mânca cu ambele mâini, nu era însărcinată şi lovitura de graţie a fost când a început să sugă oasele. GAAAAAH... bine că mi-a fost distrasă atenţia când a urcat un tip foarte drăguţ cu ochi albaştri şi bine că a trebuit să cobor, ca altfel...nu aş mai fi trăit să vă scriu despre asta.

Şi întrebarea rămâne: cum poţi să mergi cu împuţiciunea în geantă? Chiar şi în pungă... CUM?? Şi de ce te-ai apuca să mănânci împuţiciunea într-o maşină în care merg şi alţi oameni? Mi se întoarce stomacul pe dos şi când îmi aduc aminte...