Sunt ceea ce gândesc

Nu se mai termină... vă spun, peripeţiile din lumea mea nu se mai termină şi mă bucur! Măcar am ce să vă povestesc pe de o parte, pe de alta... mă sperie, sincer.

Azi m-am plimbat mult prin Bucureşti, cu vreo... 3 mijloace de transport în comun, am luat-o şi pe jos, tramvaiul îmi lipsea. Pentru prima oară am auzit ca ringtone o slujbă din biserică şi pe lângă asta am mers şi cu mirosul de tămâie în nas o juma de oră (nb. urasc mirosul de tămâie). Era persoana din spatele meu, dar nu ştiu cum arăta sau cine era că mi-a fost frică să mă uit.

Pe la începutul drumului o femeie a urcat cu un copil în braţe. Nu i-am cedat locul pentru că mai era un loc liber în spate, dar femeia a aşteptat să îi cedeze altcineva locul. Ce e asta? Se folosesc de copil ca să se simtă superioare? Şi nu de alta, dar la 10 minute a urcat o a doua femeie cu copilul în braţe, care de data asta avea 2 locuri libere în spate şi a făcut la fel ca prima, a aşteptat să i se cedeze. Asta e noua modă la mămici?

Nu înţeleg oamenii care dau direcţii la metrou fără să ştie ce şi cum. Am avut o experienţă tare neplăcută la Gara de Nord azi. După harta de la metrorex pentru magistrala 4 se schimbă la Basarab şi Gara de Nord şi eu în loc să întreb pe cineva pe unde se schimbă pentru magistrala 4, am întrebat unde se schimbă pentru Basarb? Şi tipa o fi fost dezorientată că întrebasem cum ajung la trenul din care tocmai coborâsem. Na, chicken brain şi eu, nu zic nu.... dar nu mai chicken brain decât cei care au au gândit următoarea chestie...

Tipa pe care o întrebasem se uită la mine şi îmi zice că aaah... parcă pe acolo, ia-o şi tu pe scara aia rulantă... da, cred că pe acolo, hmmm.. Îi mulţumesc şi urc cu scara rulantă, acolo dau de barierele verzi... care clar erau pentru ieşit. Acum... mă uit în urmă şi alte scări nu mai erau decât cele rulante care urcau... nu erau şi altele care coborau, nici măcar unele statice. Aşa că aveam două opţiuni... ori să cobor ca tâmpita împotriva scărilor care urcă, ori să ies şi să vizez cartela iar şi să pierd o călătorie. Până la urmă, am zis că aş arăta mult prea penibil să cobor ca nebuna pe nişte scări rulante care urcă aşa că am ieşit cu costul unei călătorii. Sunt curioasă ce geniu răscolit de semiotica scărilor a făcut ieşirea aia.

Credeam că Unirii e un labirint, la metrou, dar azi am apucat să văd marea provocare: Gara de Nord. That's the shit. Noapte bună.