Sunt ceea ce gândesc

Cand stateam pe acoperis, un inger cu aripi gri mi-a soptit ca la noapte voi muri fericita. I-am multumit de veste si el si-a luat zborul lasandu-ma pe mine in urma cu toate temerile, toate gandurile si emotiile ce trebuia sa mi le tin in frau. Am inceput sa merg pe creasta casei, am ajuns la cos. M-am uitat in el si am zarit intuneric.

O sa vad lumina? Pot sa mor acum ca sa nu ma mai zbat precum o musca data cu insecticid...

Am pus un picior in aer, il tineam supendat. Si ma uitam in jos. Am inchis ochii si m-am lasat pe aer. Pluteam. Chiar pluteam. Cu aripile smulse, sangerand, ingerul ma prinsese.

„Mai rezista cateva ore, e ultima ta zi....nu mai e mult de indurat” mi-a spus cu o voce blanda si mi-a mangaiat obrazul stang. Inima mi-a tresarit vie si speriata, iar ingerul mi-a zambit.

„Sunteti fiinte fragile si frumoase, dar sufletul tau palpaie precum o lumanare obosita, o lume ca aceasta nu iti poate face fata. Nu are rabdare cu tine, te va strivi sub un singur sunet...”

N-am plans, pentru ca avea dreptate. Atatia ani m-am tarat sub pamantul maroniu si rece incat acum... ingerul meu... avea dreptate.

Am ramas pe pamant, avea sa fie ultima zi de chin si tortura. Asociez pamantul cu un iad... dupa cum presupun ca e acolo, dar eh... voi afla in curand.

Aveam sa imi las trupul in urma pe creasta acestei case, aici voiam sa se intample. Cu aceasta idee am plecat sa ma plimb. Luminile orasului imi scobeau retina precum un copil cauta jucaria in oul de ciocolata. Oamenii plecau la munca, era dimineata... inca noapte.

[to be continued]