Despre campania Ioanei am aflat în aprilie 2010, când cineva de pe Twitter m-a contactat în vederea donării unor accesorii handmade. Am aflat atunci despre povestea ei, povestea unei mânuţe pierdute.
Ioana s-a născut pe 15 iulie 2008, cu fix o lună înaintea zilei mele de naştere (nu şi a anului). Am cunoscut-o personal pentru prima oară în februarie 2011, când am fost în vizită la părinţii ei. Eu nu mă pricep la copii mai deloc, aşa că ne-am intimidat amândouă şi nu prea am vorbit. A doua oară însă, Ioana a spart gheaţa şi m-a cucerit. Mi-a arătat păpuşile ei, un băieţel, o fetiţă şi un pinguin care se pare că era „tăticul lor”. Ioana era răcită atunci, aşa că mama ei a trebuit să îi dea un sirop de tuse. Ea s-a ridicat de lângă păpuşi şi s-a dus lângă mami să o ajute să pună în lingură, apoi a luat siropul de tuse fără să se plângă de nimic. M-a uimit pentru că îmi aduceam aminte câte tertipuri avea mama să mă facă să iau medicamente şi mi-era o silă de ele de nu pot să vă descriu...
După ce a luat siropul, Ioana s-a dus înapoi să se joace cu păpuşile. Am vorbit de căsuţa ei de păpuşi, de căţei (Bella şi Max) şi i-am făcut cadou (de fapt erau pentru mama ei, pentru că ea nu are găuri în urechi) o pereche de cercei. I-au plăcut şi m-a pupat pe obraz, bineînţeles că nu m-am putut abţine să nu o pup şi eu înapoi. Şi asta a fost pentru prima oară când un copil de doi ani jumate mi-a fost atât de drag, a fost momentul în care Ioana m-a cucerit total.
Am ajuns acasă şi câteva zile nu mă puteam gândi decât la Ioana şi la povestea ei. Am încercat chiar să fac unele lucruri numai cu mâna stângă, cum ar fi să mă spăl pe dinţi, să tastez sau să scriu. Totul mi s-a părut greu. După asta am început să mă gândesc la ce joburi ar putea să aibă când va fi mare dacă nu face rost de proteza bionică, din păcate lista era foarte scurtă. A urmat o documentare asupra cazului ei şi am aflat cu uimire că mai există şi altele asemănătoare, pentru că medicii din România nu ştiu să preţuiască o viaţă aşa cum ar trebui. Am încercat să imi imaginez şi ce au simţit părinţii Ioanei în primul an de viaţă al micuţei, dar nu am putut, nu mi-a fost cu putinţă. M-am întristat, dar totodată speranţa a crescut în sufletul meu gândindu-mă că pot să îi ajut într-un fel sau altul.
Părinţii fetei sunt nişte oameni cum rar întâlneşti şi Ioana la fel, este un copil special. Şi când spun că e specială nu mă refer şi nu mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, ci la cum e ea ca om, la faptul că e deschisă cu ceilalţi şi râde sau zâmbeşte mereu, că e cuminte şi se vede că are numai iubire de dăruit.
Povestea în detaliu şi modalităţi în care o puteţi ajuta pe Ioana găsiţi pe site-ul http://helpioana.ro
0 commentsuri:
Post a Comment