Sunt ceea ce gândesc

Ştiu că n-am mai trecut demult pe aici cu tasta, dar revin azi în forţă ca să vă povestesc prin ce peripeţii am mai trecut în mijloacele de transport în comun.

Întâmplarea a fost acum aproape o lună, dacă nu mai mult... Am plecat eu pe la 13-14 cred, cu minunata "căruţă" trasă de boi, care în mare parte transportă cartofi şi alte animale raţionale sau nu. Am făcut 2 km în 30 de minute, ca de obicei. În fine, eu m-am obişnuit suficient cât să nu mai am aşteptări de la boii noştri, pentru că sunt şi ei sleiţi şi aleargă stând pe scaun după bani ca fiecare om (bou?) fără standarde în viaţă, fără moralitate sau alte cuvinte jignitoare.

Să trecem totuşi la acţiune: mă aşez pe ultimul loc din căruţă, pe ultimul rând de scaune unde nimeni nu te deranjează cu sacoşe, sarsanale, peşti, varză murată, castraveţi, bere Noroc sau mai ştiu eu ce poartă ei p-acolo. Căruţa opreşte şi urcă o femeie în vârstă, dar nu foarte, cu un cojoc "de Leana Ceauşescu" (cum obişnuia să spună un fost coleg de birou) Până una alta ca să uit de viteza căruţei cu totul şi să intru în lumea mea, ascultam muzică la mp4. Doamna Cojoc a venit chiar lângă mine. Nasul meu a tras timid aer, ca să nu aibă nicio surpriză, dar era OK, mirosea a naftalină... după cum mă aşteptam, aşa că mi-am văzut de muzică în continuare până când a mea Dragoste Cosmică a celor de la Florence and the Machine a devenit un: "A falling star..." Da??? Ce zici mă acolo?? Aloo!! "Fell from your heart and landed in my..." "Da, cobor acolo, n-auzi?"... "The stars... the moon.." Aloo???

Am oftat... am încercat să dau mp4-ul mai tare, dar dna. Cojoc avea plămânii luaţi de la Apple şi IRiverul meu nu putea face faţă. De fapt, femeia aia vorbea atât de tare la telefon încât sunt sigură că şi ceilalţi participanţi la trafic o auzeau din maşinile lor. Îmi pun muzica pe pauză chiar la fix când dna. Cojoc mă întreabă:
- Auzi, fetiţo, aici scrie Gicu??
Şi îmi arată telefonul. Dă mai jos, îi zic că acolo era... Şi iar vorbeşte la telefon de mi se umflă creierii în cutie. Spre norocul meu... s-a dus pe scaunul din spatele şoferului şi acolo a vorbit. Bineînţeles, se auzea până la mine limpede ca apa ce spunea, dar era mult mai bine mai departe de scenă. Şi spre norocul şoferului, dna. Cojoc a coborât cam la jumătatea drumului. Vă imaginaţi cum ar fi fost dacă ar fi mers până la capăt?

Horror.