Sunt ceea ce gândesc

Cautand niste poze cu Rapirea din Serai cand am fost in Arges (august 2008) am dat peste niste articole vechi si am avut o revelatie... adica ce revelatie? Am fost de-a dreptul socata.

Socul a venit din stilul diferit pe care il foloseam in articolele mele. Injuram asa cum imi venea si articolele erau scrise din suflet. Acu' m-am bosorogit de tot. Ce dracu' fac aici? Scriu de cateva ori pe luna si atunci n-au niciun pic de vlaga cuvintele mele sau mi se pare mie? Inainte scriam des... si ce daca injuram? A injura e o arta, am spus-o si o sa o spun cate zile oi mai avea. M-am temperat mult pentru ca mi s-a atras atentia ca vorbesc urat si ca "nu se cuvine". Faceam o poveste din orice... poate nu imi iesea mereu bine articolul, dar stiti ce? Am recitit lucruri si am ras... am ras de una singura ca o troglodita de lucrurile pe care le-am scris acu' 3 ani.... si m-am intristat cand am vazut diferenta. OK, nici atunci nu aveam cititori, dar so what? Mi-ar placea sa stiu ca in ultimul timp am scris articole de care o sa rad peste ani de zile, dar stiu ca nu e cazul... m-am lasat influentata si uite ca... am pierdut timp, ce Santana o fi fost in creierii mei.

O sa incerc sa ma resuscitez, sincer.... si celor carora nu le place ca injur pot sa le spun un singur lucru: SCREW YOU, I WAS FUNNY! (da, Jeff (fa-fa-fa) Dunham avea gluma asta)