Sunt ceea ce gândesc

În sinea noastră râdem de bătrâni când îşi aduc aminte de X şi de Y. Râdem cum îşi fac nervi sau cum îşi aduc aminte de diverse lucruri din timpul vieţii, lucruri trecute care nu mai au mare valoare pentru noi. Dacă e trecut, ce rost să ne mai zvârcolim? Ce rost să mai regretăm? Privim acea lacrimă în colţul ochiului ridat, cum se scurge pe obrazul îmbătrânit de timp şi ne gândim cât de duşi cu pluta sunt bătrânii.

Mă uit în piept în seara asta şi văd că au mai apărut nişte găuri în sufletul meu. Poate nu la fel de adânci ca altele care s-au astupat în timp, dar la fel de chinuitoare. Şi în colţul ochiului meu se află o lacrimă precum a bătrânei când povestea de casa de la ţară şi de copiii ei, când erau tineri.

Viaţa mi-a deschis cărări pe care eu trebuie să merg, unde eu am de ales în ce parte o iau şi ce voi face. Timpul, în această ecuaţie, este banda de alergat, care nu se opreşte niciodată. Poate nu trebuie să aleg, ce-i drept, dar trebuie să merg. Şi am de ales dacă mersul meu va fi unul drept sau unul cocoşat. Dacă în momentul în care banda se împarte în două sau în mai multe, eu aleg ce trebuie. Trebuie să merg încontinuu şi dacă mă opresc, cad. În seara asta am vrut să mă opresc şi să privesc per ansamblu, pe hartă, unde sunt. Mi-am dat seama că a durut această oprire, această căzătură şi că trebuie să mă urc înapoi pe bandă cât de curând.

Într-adevăr, am evoluat. De la starea de neputinţă, de la tristeţe pură şi durere, la a sta în cumpănă. Sunt conştientă de ce mă aşteaptă şi parcă pentru prima oară doare mai puţin. Şi spun să doară acum, în ideea că la momentul cu pricina, voi rezista mai bine decât ultima oară. Mai bine să îţi cureţi propria rană, decât să o facă altcineva. Mai bine plâng acum jumătate din lacrimile care ar urma să curgă.

Acum două săptămâni am gândit toate astea. Când am fost să îmi cumpăr materialele, la întoarcere, pe peron la Piaţa Unirii, era un cor ce cânta melodii bisericeşti. Ce spuneau nu are atât de mare importanţă. Modul în care cântau... m-a făcut să plâng. Serios, am început pur şi simplu să plâng pe peron. M-am ascuns după un stâlp să nu mă vadă nimeni pentru că mi s-a părut jenant şi în acelaşi timp nu puteam să mă opresc, nu înţelegeam de ce nu pot. Acum ştiu, nu trebuie să fii bătrân ca să plângi şi să ai resentimente. Se poate şi mai devreme.