Sunt ceea ce gândesc

Sunt nevoită să fac schimbări. Nu îmi place că trebuie să le fac... simt aşa că mă sufoc, că nu am aer dacă sunt împinsă către un drum, fără să mă zbat, să reuşesc să mă întorc, să fac ceva pentru mine însămi. Şi astfel trebuie sa iau decizii. Decizii cu care nu mă împac bine. Decizii...

Visele mele... nu au sens. Îmi arată ce îmi doresc. Visele mele sunt născute din somn şi din speranţe. Există un drum în faţa ochilor de care fug. E un drum lung, cu gropi ca în asflatul Bucureştiului. Unele gropi chiar eu le-am făcut. În orice caz, trebuie să o iau pe drumul ăsta. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să nu trebuiască să o iau pe aici. TOT! şi sunt la capătul lui acum şi mă simt epuizată din lupta pe care am dus-o pentru a mă întoarce. Nu s-a putut. Am fost ca pe nişte scări rulante, dar în loc să coboare cu mine, ele urcă. A fost ca un curent caruia încerci să te împotriveşti. Şi iată-mă la capătul drumului....

Un drum... care m-a învăţat că nu e totul posibil. Că deviza mea idioată e un scuipat, o flegmă.

La capătul drumului am aflat că un lucru e imposibil. Nimic din ce aş face, din ce fac, din ce am făcut nu poate să facă imposibilul, posibil. Cine sunt eu să fac scările să coboare cu mine?

Sunt doar nimeni cu un nod în gât.