Sunt ceea ce gândesc

Am plâns ca un copil la Everybody's Fine. Nu ştiu dacă am plâns pentru că a fost un film foarte emoţionant sau doar a avut un impact deosebit asupra mea... chiar nu ştiu, dar cert e că m-a impresionat.

Kirk Jones a reuşit să aducă în prim plan trăirile unui bărbat rămas văduv, care se simte singur cu toate că are 4 copii adulţi care au la rândul lor familii. Cu toate că medicul îl sfătuieşte să nu facă eforturi prea mari, din cauza problemelor cu inima, Frank se hotărăşte să plece să îşi vadă copiii. Pe parcursul vizitelor Frank îşi dă seama că nu cunoaşte mai deloc vieţile lor, că singura care i-a crescut şi a menţinut relaţia dintre ei era soţia sa. Încearcă să recupereze timpul pierdut, dar pentru unul dintre copiii săi este mult prea târziu.

Rolul lui Frank Goode este jucat de spectaculosul Robert De Niro, iar în roluri secundare îi regăsim pe Drew Barrymore ca Rosie, Kate Beckinsale ca Amy, Sam Rockwell ca Robert şi Austin Lysy ca David, toţi aceştia fiind copiii lui Frank.

Când spun că filmul m-a impresionat, mă refer în special la unele scene din film. Cred că se întâmplă des ca taţii să nu îşi cunoască cu adevărat copiii. Ei se axează pe soţii şi mentalitatea "eu aduc bani în casă, tu ai grijă de copii" există în toate ţările, chiar dacă aş fi crezut iniţial că la noi este mai... pronunţată, dat fiind faptul că suntem mai puţin civilizaţi şi mai puţin desprinşi de mentalităţile învechite de la ţară. Poate ăsta e unul din motivele pentru care mi-a plăcut filmul, pentru că pune o întrebare inteligentă... ce te faci când nu mai e soţia? Ce te faci când îţi dai seama că proprii copii te mint şi se ascund de tine pentru că tu nu ai fost în stare să menţii o relaţie sănătoasă? De ce să te mire că nu te vizitează mai des, că nu te sună mai des, dacă tu ai fost doar cel care a "adus bani în casă" pentru că aşa ai vrut tu să fii? Vorbesc aşa pentru că ştiu cazuri concrete, din realitate, unde lucrurile astea se întâmplă şi chiar au efecte negative asupra viitorilor adulţi şi nu mi se pare OK, aşa cum nici celor care au făcut filmul nu li se pare OK.

Frank abia când îşi pierde soţia realizează toate astea şi începe să regrete că nu a fost mai apropiat de Amy, Robert, David şi Rose de la bun început. El reprezintă totuşi un caz fericit pentru că unii nici măcar după ce pierd ultima "legătură" cu proprii copii nu îşi dau seama unde au greşit şi nici nu încearcă să se îndrepte.

În fine, ştiu că sun ca o placă stricată, dar filmul chiar merită văzut... De altfel, majoritatea filmelor la care o să mai scriu reviewuri se încadrează în categoria "de văzut", din punctul meu de vedere, normal...