Sunt ceea ce gândesc

"Căruţa", aşa am intitulat mijlocul de transport în comun cu care ajungem la metrou. De fapt, sor'mea e naşa, ea a venit cu ideea. O idee bună, după cum am tras eu concluzia azi, când am crezut că şoferul vrea să ne demonstreze că poate merge chiar mai încet decât o căruţă... ba nu! Mai încet decât o maşină ce conduce un cortegiu funerar!

Căruţa e un fel de reality show. Nu mai ştiu dacă am mai scris asta aici. Vezi numai stereotipuri şi majoritatea îţi cam taie calmul sau respiraţia. Calmul când se ţipă în ureche ta în ţigănească şi respiraţia când dai de vreun sconcs care nu ştie nici acum rolul apei, săpunului şi deodorantului (sconcşii îi întâlneşti cel mai des). Pe timpul verii, în căruţă este foarte aglomerat. Există câteva tipuri de oameni care nu deschid vara geamurile pentru că "îi trage curentul" şi există câteva tipuri de oameni care deschid geamul toamna sau iarna pentru că vor mai multă răcoare decât în maşinile neîncălzite. Există copii de 1-2 ani care strigă pe voce piţigăiată "Dă-te-n pula mea" şi scapă doar cu un zâmbet de admiraţie de la mamele lor care spun şoptit "măi, mamă, ţi-am zis să nu mai vorbeşti aşa".

Există şoferi care vorbesc tot drumul la telefon şi conduc cu o singură mână, şoferi amabili, şoferi mai puţin amabili, şoferi care conduc bine, şoferi care nu conduc bine, dar toţi au în comun faptul că merg încet pe o anumită porţiune a drumului. În orice caz, azi am mers cel mai încet... probabil şi când parchezi lateral foloseşti mai multă viteză. Azi chiar am crezut că o să se oprească motorul. În fine.

În general, fiecare om care urcă e într-o categorie. Cei mai mulţi sunt oameni simpli, nu prea sunt intelectuali. Nu cred că am văzut... 5 oameni care să citească în căruţă... vreodată! Eu am fost chiar mocked pentru că citeam într-o zi, deci ce pot să mai spun? Nivelul de cultură e scăzut, dar măcar cei cu bun simţ există. Încă mai există.

În sfârşit, ajungem la ce m-a mirat azi extraordinar de mult. V-am făcut o introducere a locului unde se întâmpla minunea. Pe la... 17 şi ceva, cred... Se deschide uşa căruţei şi în ea urcă un om... normal, ba chiar intelectual! Cel puţin părea intelectual... Purta ochelari, o cămaşă simplă (nu avea ghiul pe degete, fără zgardă de aur la gât, fără paiete pe cămaşă sau orice alt fel de accesoriu dubios), nişte pantaloni normali, de culoare închisă, adidaşi albi şi în mână îşi ţinea ghiozdanul pe care nu scria adibas, ci chiar adidas. Am rămas fascinată. Nu m-am holbat la el, pentru că ştiu că nu e frumos... dar în mintea mea se aprindea girofarul roşu care îmi spunea "Alertă de gradul 1! Temperatura din corpul tău a ajuns la nivelul maxim de 110 grade şi de aceea ai halucinaţii". Am pus mâna la frunte. Temperatura era normală.

Deci nu aveam nimic! Omul ăsta chiar exista, în carne şi oase.... şi a călătorit cu mine în căruţă şi a fost un sentiment plăcut de eliberare. În lume mai există speranţă.

Îţi mulţumesc, Oricum-te-oi-numi şi sper că în rucsac nu aveai droguri, arme sau ţigări de contrabandă.