Sunt ceea ce gândesc

Bună ziua, care este numele dvs.complet?

Lazar Dinu Gheorghe Stefan

În ce an aţi avut prima oară acces la internet?

Primul computer tip PC l-am cumparat in decembrie `89. Primele transmisii de imagine le-am facut in 1990 deja. Dupa un stagiu in lumea BBS, care a fost intre 1993-1995, am descoperit Internetul intr-o deplasare la Singapore, de Craciun, in 1995. Acolo am cumparat Netscape... ce vremuri... Din 1996 am avut acces la web acasa, cu un modem de telefon, si din 1997 am avut si site... era primul site al unui fotograf in Ro, si singurul, pina mult dupa 2000.

Cât timp petreceţi pe internet?

Greu de zis. Surfare, sa zicem cam o ora pe zi, sa vad noutatile foto, si situri, si imagini; si comunicatii, adica in principal mailuri, cam doua, trei ore pe zi... poate mai mult. Primesc cam 200 de spamuri pe zi, cam 150 de mesaje de pe listele de discutii, si cam 20-30 de mailuri de afaceri, la care de obicei raspund in aceeasi zi.

Aveţi vreun pseudonim cu care sunteţi cunoscut în mediul virtual?

Cred ca doua... fotografu` in general si bildu` la Flickr.

Consideraţi că este mai uşor în ziua de azi să fii „artist” publicându-ţi lucrările online? (fie ele că sunt imagini sau texte literare)

Nu stiu ce inseamna sa fii artist. Democratizarea penei de gisca si a papirusului nu a dus la o explozie a geniilor scrisului, si faptul ca peste tot se gasesc pensule si culori nu inseamna ca numarul de mari pictori a crescut dramatic.
Este mult mai usor sa scrii acum, sa publici, sa te exprimi. Asta cred ca face mult mai grea aparitia unui mare scriitor, pentru ca este mult mai greu sa distingi ... si sa te distingi
Toti timpitii au blog si sunt mari scriitori si se exprima on line oricine. E mai simplu decit acum o suta de ani sa te faci cunoscut. Toti fotografii au site si multi sunt exceptionali. Asta face ca sa existe inflatie de calitate, e ca si cum miine ar descoperi unul cum sa faci aur din rahat. Piata aurului s-ar prabusi. Asta se intimpla cu fotografia acum... si poate si cu scrisul.

Care este calitatea principală pe care trebuie să o aibă un fotograf?

Sunt mai multe calitati necesare. Sa reziste. Sa invete economie si marketing. Sa invete mereu. Sa stie sa comunice. Sa aiba unul sau mai multe mijloace principale de supravietuire. Sa nu spere. Sa aiba rabdare si sa faca imagini care sa-i placa in primul rind lui. Sa nu-i pese de ceilalti.

Credeţi că a fi fotograf necesită talent sau este un lucru ce poate fi învăţat?

Foarte greu de spus. Stiu oameni care nu au invatat nimic si fac poze superbe, asa cum stiu multi invatati care fac fotografii de-ti vine sa vomiti. Dar, evident, munca, procesul de invatare, nu cred ca dauneaza fundamental.

Cat la sută reprezintă talent şi cât informaţie într-un domeniu ca acesta?

Talentul este la urma urmei 1% geniu si 99% munca. Informatia e si ea utila ca sa stii pe ce lume esti, ce au facut ceilalti, ca sa nu mai descoperi America inca o data, sau de mai multe ori...

Un fotograf poate excela în domeniul său doar prin talent?

Se intimpla si astfel de cazuri. Rar, dar se intimpla. Dar nu va amagiti, sunt rare exceptii.

Daca aţi putea alege alt domeniu în care să lucraţi care ar fi acela?

As putea sa fiu sofer de cursa lunga, aviator, scafandru, sef, shaman, profesor si chiar boier la tzara, cu mosie, pur si simplu.

Aţi avut vreodată ocazia să surprindeţi ceva inedit şi să nu aveţi aparatul foto la dvs.?

Nu prea, pentru ca am mereu ceva de facut poze cu mine. Mai degraba de multe ori aveam cu ce, aveam ce, dar nu am facut poza din diverse motive, ca sa am multe mii de regrete pe urma.

Când v-aţi ales telefonul mobil aţi ţinut cont de camera foto încorporată şi de performanţa ei?

In mare masura inca telefoanele fac imagini modeste. Dar s-a intimplat sa fac o fotografie care a aparut intr-un ziar american cu telefonul. De obicei am un aparat minuscul cu mine cu care fac poze mai bune decit cu telefonul.

Credeţi că fotografiile caracterizează într-un mod sau altul fotograful?

Greu de zis... poate cele facute pentru incercari personale, cu siguranta. Cele la comanda, mai rar sau deloc... depinde.

Cât de importantă este performanţa aparatului foto?

Nu conteaza absolut deloc. Fotografii senzationale s-au facut cu aparate foarte simple.

Este mai important să fii cunoscut pe internet? (să ai pagină personală, să postezi comentarii şamd) Sau este mai bine să participi la expoziţii şi să cunoşti lume în realitate?

Sunt lumi diferite. Este important si si. Si este important de asemeni sa ai calea ta.

Care a fost cel mai riscant lucru făcut „de dragul” fotografiei? De ce aţi făcut lucrul respectiv?

Cel mai riscant lucru a fost sa ma fac fotograf profesionist. Am facut lucrul acesta pentru ca pe vremea aia inca mergea, inca puteai sa fii boier din ce cistigai in fotografie, inca fotografia era ceva si fotograful cineva.

Rezultatul a fost pe măsura efortului?

Categoric nu. Am o masina de 10 ani, nu am casa la tara, nu am vila, stau in acelasi apartament de bloc ca acum 30 de ani, si nu sunt sigur de ziua de miine. Nu stiu niciodata daca o sa am ce pune pe masa din fotografie peste o saptamina sau peste o luna. Pe de alta parte am primit multe injuraturi si invitatii sa las dracu pe ai tineri sa roada osu` si sa ma duc la tzintirim.

Credeţi că se acordă suficientă atenţie acestui domeniu în România?

Depinde. Cine sa acorde atentie? Momentan fotografii sunt incapabili sa se organizeze, nu exista sindicat, asociatie profesionala, fotografie profesionala face orice timpit care a facut un curs de 40 de ore si are hirtie in sensul asta recunoscuta de Ministerul Muncii. Viata merge inainte, poporul are fotografia care o merita, facuta de oamenii pe care ii merita.

Numiţi un fotograf român pe care îl admiraţi foarte mult.

Sunt foarte multi fotografi care imi plac foarte mult. Imposibil sa spun numai de unul. Dintre cei care nu mai sunt, printre idolii mei sunt Aurel Mihailopol si Armand Rosenthal, si printre cei care traiesc, Dan Dinescu este categoric cel mai mare fotograf roman in viata, dar sunt si multi tineri de mare exceptie, Narcis Virgiliu, sau mai ales Stelian Pavalache.

Numiţi un fotograf român pe care aţi dori să îl cunoaşteţi personal.

Nu stiu... pe cei pe care trebuie sa-i cunosc, ii cunosc... restul nu conteaza.

Există un sfat pe care aţi dori să îl transmiteţi tuturor fotografilor??

Da. Uniti-va, treziti-va, faceti asociatii profesionale, sindicale, grupuri de initiativa...

Mulţumesc pentru timpul acordat. Spor la navigat si la pozat.

Multumesc! si Dvs si va urez o toamna minunata si minunate fotografii si momente fotogenice.

Despre ignornţă aş putea scrie o grămadă de lucruri. De la faptul că este un defect ce caracterizează românii până la faptul că şi eu am momentele mele în care aplic acest tratament. Cineva scria că ignoranţa nu se poate învăţa. Aşa e, dar depinde foarte mult de la caz la caz. Uneori nu este un lucru inteligent, ba chiar poate fi lipsit de bun simţ... de fapt, de cele mai multe ori este aşa.

Eram în hipermarket acum câteva zile, înainte să dea răceala peste mine şi mergând pe un culoar, la un moment dat văd nişte cizme de cauciuc căzute. Le ocolesc şi merg mai departe. După ce am analizat preţ de câteva secunde modul în care am gândit, m-am întors, m-am aplecat şi le-am ridicat.

"Da' de ce să mă deranjez eu să le ridic?"

Şi pot să pun pariu că aşa au gândit şi zecile/sutele de oameni care au mai trecut pe lângă acele cizme de cauciuc căzute. Nu ştiu dacă e tocmai exemplul potrivit şi ştiu că o să pară exagerat ce o să zic acum dar... Dacă perechea aia de cizme era o femeie bătrână ce a alunecat pe gheaţă?? sau daca eram chiar eu cea care avea nevoie de ajutor? Câte zeci/sute de oameni ar fi trecut pe lângă mine? Eu m-aş fi ajutat pe mine dacă nu ştiam că sunt eu? Fireşte, astea sunt întrebări pe care numai voi puteţi să vi le adresaţi şi la care numai voi puteţi să vă răspundeţi.

Eu m-am dezamăgit când mi-am dat seama care a fost primul meu gând la cizmele căzute, dar m-am simţit mai bine după ce le-am ridicat şi le-am pus la locul lor. Ignoranţa asta a mea şi a tuturor ne face să uităm de ceilalţi şi de faptul că totuşi nu suntem singurii care contăm. Cineva mi-a spus... Şi vrei să zici că sunt egoist şi egocentrist dacă nu ridic un produs de pe jos ?

Răspunsul meu este : Nu eşti egoist şi nici egocentrist, dar eşti ignorant. Ceea ce e mai grav. În plus, cele trei noţiuni nu sunt despărţite decât printr-o linie subţire de sarcasm.

După o seară prea zbuciumată pentru mine, am terminat de văzut filmul The children of Huang Shi şi după asta a dat dracu' în mine să deschid radioul. Bagându-mi picioarele că iar l-am pierdut pe Olix, am rămas pe post crezând că o să fie ceva interesant. Nu-mi plac melodiile de la radiou da' sunt simpatici oamenii angajaţi acolo. Eh, habar nu am cine e tipul asta pe care îl am şi acum in căşti, da' ştiu cine sunt ştoarfele invitate. Printre ele, Alina Plugaru. Nu înţeleg de ce i se cer sfaturi de "dragoste" unei actriţe porno care nu gândeşte, ci f... Intră în direct numa' labagii pierduţi sau oameni care fac mişto şi mi se pare de-a dreptul penibil. Iertaţi-mi limbajul, dar... uneori am pretenţii de la postul ăsta, da'... ce să-i faci... banii rămân bani. Oh, prostia din căştile mele ajunge la un nivel pe care nu ştiu cât îl voi mai suporta. La dracu, asta e chiar o provocare.

Alina Plugaru e o acrtiţă porno bună, dar nu se prea pricepe la chestii de gândire, orice prost îşi dă seama. Ce chicotesc proastele, tulai Doamne... nu mai rezist mult băga-mi-aş picioarele...

O melodie... oh Heaven... Pâna una alta, o să închid prostia asta şi o să vă spun că am racit, cred. Toată ziua am avut o durere în gât nemaipomenită şi nu am niciun medicament pentru durerile dă gât. A început să mi se înfunde şi nasul, este foarte clar ce se întâmplă.

"Mondenii" a început să mă dezamăgească. Bendeacule dă-i mai tare cu umorul că începe să cadă... şi eu zic să mai scapi de fiţe, că nu-i stă fain unui actor de teatru. În afară de Surorile Modorcea (MĂMICĂĂĂĂĂĂĂĂA!! Arătaţi entuziasm, mămică!!!) Solcanu' şi Naomi... nimic nu mai are haz. Ce Doamne iartă-mă... am râs mai mult la dublele de la sfârşit decât la emisiune.

În seara asta mă bag la sac mai devreme decât în mod normal. Vă pregătesc nişte interviuri, sper să vă placă. Ah, şi mai am o ştire... Am fost printre câştigătorii concursului DeCeIubimBucurestiul şi o să mi se publice mica povestire în volumul respectiv. Vreau să vă mulţumesc pentru voturile date pe net, au contat. Ce mă bucură şi mai mult e faptul că şi nota juriului a fost mare. Yey.

Acuma ce fac eu... se numeşte "găsirea fericirii în lucruri mici"... lucruri mici cum ar fi prostia altora, publicarea povestirii... Am nevoie de lucrurile astea, proştii mă binedispun... Adica de-a dreptul mă binedispun... ceva proşti prin zonă? Come to meeeee... fiţi prietenii mei!!!! Cred că e suficient să dau din nou drumul radioului... sau până la urma, cred că nu...

Ieri a trebuit să ies din bârlog. În maşină am văzut următoarea scenă:

O ţigancă stătea cu copilul în braţe (o fetiţă de vreo 5-6 ani) şi îi aranja părul slinos. Încerca să îşi treacă mâinile prin el, dar rămâneau înfipte/lipite în/de părul fetei şi etc. Cele două vorbeau, ţiganca se uita în jur să vadă dacă o priveşte cineva... mai vorbea cu fata niţel, când JAP! o palmă pe spate. Fata n-a început să plângă (mă gândesc că o fi fost obişnuită). Mă rog. Mai vorbesc ele nu ştiu ce, o mai alintă puţin pe fetiţă când JAPJAP! alte două palme (nu cred că avea vreun motiv să o lovească din moment ce zâmbeau amândouă la un moment dat). Am rămas... fără cuvinte. Deci de-a dreptul no comment.

Am circulat şi cu metroul. Am început să mă obişnuiesc. Nu e complicat dacă beleşti fasolea mai atent. În orice mijloc de transport în comun îmi scot cartea şi citesc, dacă e liber şi pot sta jos. Când m-am întors ieri, m-am zăpăcit şi nu am fost atentă pe ce parte a zis tanti din microfon că o să fie peronul. M-am dus în stânga. Eram cu faţa spre peretele tunelului şi aşteptam să deschidă uşa. Dupa 2 secunde mi-am dat seama că aşteptam degeaba, peronul era pe dreapta. Fac pe mine de râs când mă gândesc la situaţia asta, bine că nu m-a văzut nimeni aşteptând(sper )

Am stat la o cafea cu Deea, apoi am oprit pe la un magazin ca să îi cumpăr mamei cadou. Un cadou de care m-am îndrăgostit şi eu . Sper să îi placă. Am ajuns acasă destul de obosită, am mâncat câte ceva şi am râs de sor'mea şi măscărelile ei. M-am uitat la un episod din Everwood şi am încheiat noaptea cu un somn lung şi simpatic. Cam atât.

Mi-e frig şi mă grăbesc să mă arunc în pat, sub plăpumică. Am să vă scriu câte ceva, dar o lăsăm pe mâine că sunt de-a dreptul obosită, ok?

Fără supărare, oricum sunt aici...

Noapte bună.

Mă gândeam de fapt să scriu despre cu totul altceva... mă gândeam să scriu despre măritiş, să întreb lumea de ce se căsătoreşte, am articolul deja scris, dar nu cred că îl voi publica până la urmă. Mulţi mi-ar sări în cap, nu că mi-ar păsa, dar aş aduce nelinişte în lume şi în viaţa celorlalţi

Aşa că, scotocind prin lucruri mai vechi am dat de o cutie plină cu prostii, amintiri, lucruri... chestii! Şi am vrut să vi le arăt şi vouă ca să vă amuzaţi cum m-am amuzat şi eu când le-am redescoperit. Pozele nu au ieşit foarte clare pentru ca am futut ceva prin setări şi abia după ce le-am descărcat mi-am dat seama.

Aşadar... Începem cu un set de ascuţitoate. Ceainicul era şi încă este preferatul meu design, am mai avut forme dar le-am pierdut, cam asta a rămas din colecţie. În a doua poză este tot o ascuţitoare (incredibil de proastă, dar frumoasă), asta are apă în căpăcel deşi jumate s-a evaporat... Deh, în atâţia ani...


Asta e o busolă cu aer comprimat care nu funcţionează niciodată cum trebuie. Îmi amintesc că am gasit-o în apartament la o curăţenie de toamnă.


Ăsta e un set de scrisori şi de copiuţe. Unele datează din 2000-2003 (deja lucruri bune de pus în muzeu pentru mine). Cele două folii de staniol sunt de la ciocolate, fireşte, le păstram pentru diverse decoraţiuni de Craciun sau pentru proiectele de la şcoală.


Doamne... fluturaşii ăştia au praf de Buşteni pe ei buey!!!... Doamne, Maica Domnului şi toţi sfinţii câte s-au schimbat de atunci...


Ăsta e de fapt motivul pentru care am dat de toate lucruşoarele astea. E un laser de pe vremea LaserMania, ce la modă erau... Ei bine, acum l-am căutat mai mult pentru tembela asta de fi-mea să mai aibă şi ea cu ce să se joace că toată ziua doarme... pe mine

Vechea boală cu castanele. De fiecare dată mă opream la castanii de lângă poliţia pe lângă care treceam în drum spre şcoală şi le strângeam cu grijă, le puneam în ghiozdan şi acolo le uita Dumnezeu până iarna. Victimele mele de Crăciun, ce le mai coloram-pictam-coseam-înveleam în staniol *LOL* şamd. Ah da, în dreapta e o piatră amintire de la o fostă colegă... parcă.



Wa... ăsta e primul meu tamagoci. Iubirea vieţii mele, săracu' în ce stare a ajuns, dar cred că dacă îi pun baterii şi acum merge. Serios. Cea mai rezistentă jucărie ever... bine, tot am reuşit eu să îi stric ceva după cum se vede

Altă obsesie este cea cu breloacele. Le iubesc, am mai multe breloace decât chei, ce vedeţi în imagine e o căpăţână realizată din mici elastice. Am avut vreo 2-3, dar n-a mai rămas nimic din ele.

Ăsta e un ursuleţ-breloc pe care mi l-a dăruit mama cândva demult...


Şi am cam terminat. BTW când faceţi cadou un breloc cuiva, ţineţi cont (printre altele) şi de mărime şi greutate. Am unele foarte frumoase pe care însă nu le pot purta din cauza faptului că ori sunt prea mari, ori prea grele.

Cheers.

p.s. cred că am nişte greşeli de exprimare, ceva cacofonii, dar treceţi voi cu vederea... Aaaaah, apropo de limba română... cred că următorul articol despre asta va fi... Hmmmm....

Mi-am luat cartea roşie, cu gândul la următoarea povestire picantă pe care aveam să o citesc. Am lăsat cartea jos, m-am dus la toaletă, am revenit şi am ridicat cartea de pe birou. Tăcută, moale şi insensibilă, cartea mea nu a protestat când am crăcănat-o la lumină pentru a-i face un control mai amănunţit. Mi-am trecut ochii peste rândurile despre D. Diderot, apoi atenţia mi-a fost captată de miraculosul monitor. Am lăsat cartea încă o dată jos. Am închis o fereastră de messenger, fiind total absorbită de ceea ce citeam într-o pagină de internet. Am uitat de orice durere fizică pe care am avut-o în timpul zilei, am citit cu urechile ciulite ce se afla pe pagina de internet. Mai jos, văd un nume, probabil numele pe care l-am citit cel mai des în ultimele 36 de ore. În stânga văd din nou acelaşi nume. Dau "back". Pe prima pagină văd numele acela multiplicat de 7 ori.

Subit am o revelaţie. Omul acesta este egocentrist. Intru pe altă pagină scrisă de acesta. Citesc regulile pe care le impune. Tot ce înseamnă "democraţie" este interzis. Nimeni nu are voie să spună lucruri negative la adresa acestei persoane, la adresa locului lui de muncă, la adresa... Ideea e simplă. Domeniul meu, clădirea mea, locul meu, regulile mele. Notez: egocentrism, narcisism şi o doză de comunism bine implementată în mentalitate.

Subit am o altă revelaţie. Cu toate că aceşti oameni susţin că "apără" corectitudinea limbii române, pun pariu că în viaţa de zi cu zi sunt nişte mormoloci. De asemenea cred că mi-au demonstrat prin lipsa lor de modestie, prin aerele de superioritate (falsă), prin acest instinct sălbatic de a se plasa deasupra muritorilor, că nu cunosc alte reguli decat pe ale lor. Acest lucru este de-a dreptul trist şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am această abilitate de adaptare (mai mult sau mai puţin dezvoltată) pentru a face faţă unor astfel de specimene. Nimeni nu spune că o să fie uşor. O să fie greu, dar să sperăm că voi supravieţui.

Trebuie să recunosc că azi am trecut printr-o multitudine de sentimente. De dimineaţă am fost puţin veselă, apoi m-am simţit îngrijorată, apoi spre seară am fost nervoasă, supărată şi acum mă simt... ilegal de veselă şi ilegal de deşteaptă. Cred că ştiu ce se întâmplă, încep să mă împac cu mine însămi şi deja am început să găsesc atitudinea potrivită cu care să tratez caracterele ce se potrivesc descripţiei de mai sus.

În aceasta seară simt că am orbit şi tare bine mi-e.

Mulţi dintre voi, cei care nu aveţi pisici/cărora nu vă plac pisicile , nu vor vedea aceste filmuleţe la fel de amuzante cum le-am văzut eu şi sor' mea. Exact comportamentul ăsta îl are şi pisica mea de foarte multe ori, eu m-am regăsit mai mult în primul clip şi sor' mea în al doilea. I hope you enjoy...

p.s. normal că fazele de la sfârşit (când schimbă postul tv şi când îi dă o bâtă în cap tipului, sunt exagerate, dar restul.... man, it scares me)

Simon's Cat in "TV Dinner"



Simon's Cat in "Cat-man-do"

În seara asta m-am mai delectat cu un film. Eh, ok... nu cred că am de gând să vă spun nimic despre el. Acum câteva zile am răsfoit un pic blogul pentru a căuta postarea în care am scris despre un film cu Alan Rickman. Nu ştiu ce m-a apucat, dar am început să recitesc şi alte postări. Am dat de concertu' lu' Manson, am retrăit momentele prin care am trecut, am dat de postarea în care am scris despre cum am început şcoala de şoferi, cum am picat prima oară examenul... cum l-am luat... Şi tot aşa. Subit mi-am dat seama că am folosit pagina asta chiar ca pe un "caiet" unde pur şi simplu am scris tot ce mi s-a întâmplat. Eu nu sunt adepta jurnalelor în care scrii tot-tot-tot ce ţi se întâmplă, dar se pare că până la urmă fac asta de peste un an. Uau... ce mult. Şi prin câte am trecut... Ore de învăţat, de scris, de gândit, de tastat, examene, probe, proiecte, emoţii... sfârşitul liceului, bacalaureatul, aflarea rezultatelor... admiterea... Şi iată-ne. Ştiu că sunt foarte puţine persoane care m-au urmărit de la început până acum. Până la urmă cred că există şi astfel de persoane (datorită pollului din dreapta). Practic am crescut o dată cu blogul ăsta. M-aţi urmărit de la 1.70... la 1.71... la 1.72... Până şi acum îmi vine să plâng când mă gândesc că aproape ultimii mei 2 ani se află aici.. pe o pagină de blog. Ştiu, e patetic să plângi sau mai bine zis, să recunoşti că plângi (să fim serioşi, toţi o facem din când în când)... dar uneori pur şi simplu te simţi incapabil de a trece peste unele lucruri fără regrete. Marele meu regret este că nu am putut să opresc timpul. Că nu am putut să rămân la 18 ani. Ştiam şi la momentul respectiv că nu vreau să părăsesc vârsta aia, dar m-am maturizat fără să vreau... şi am crescut. Vreau înapoi, dar ştiu că după ce voi fi înapoi... voi vrea să revin aici. Şi ca să mai trăiesc măcar puţin zilele de 18 ani, o să mă mulţumesc cu articolele din arhivă pentru că sunt de-a dreptul singurul mod sigur prin care mai pot gusta puţin viaţa la care nu mai am cum să revin. Şi o să închei postarea asta cam lacrimogenă cu un citat...

Timpul e singurul predicator căruia omul e dispus să-i dea ascultare; el ne da învăţătura de minte pe care, la vremea lor, cei vârstnici s-au străduit zadarnic să ne-o împărtăşească. (Jonathan Swift)

Vă cer scuze că se întâmplă mereu lucrul ăsta... scriu câteva zile apoi urmează o pauză mare. S-au întâmplat.... lucruri în ultima vreme. Am fost puţin bulversată, dar m-am întors tot aici, pe păginuca asta bleumarin, să îmi mai vărs câteva gânduri din cutia cu surprize.

Azi a început şcoala. Am zis că mă voi duce să îmi revăd unii colegi şi profesori, însă traficul şi vremea rea nu mi-au dat voie să îmi duc la bun sfârşit planul diabolic. Îmi pare rău că nu am ajuns, dar pe de altă parte cred că a fost mai bine aşa. Probabil aş fi căzut până la fund în butoiul cu melancolie când aş fi revăzut curtea şcolii, măcar acum sunt doar la jumătea lui. Nu aş vrea să mai scriu despre liceu pentru că am spus tot ce aveam de spus (de bine) acum câteva postări. Nimic nu s-a schimbat la cei pe care îi cunoşteam, ba mai mult, acum numai ignoranţă a rămas din ei. Dar ignoranţa cu ignoranţă se plăteşte, oricum am antrenament din trecut. Păcat că m-am amăgit că va fi diferit... dar asta e, you win some-you lose some and life goes on.

Ieri am văzut un film care m-a afectat în mod serios. Taken este în sfârşit un film care m-a ţinut cu sufletul la gură tot timpul. Sunt la un moment dat nişte scene şocante, dar probabil ce este şi mai şocant este faptul că lucrurile respective sunt adevărate. Nu mă îndoiesc că există oameni atât de cumpliţi, care nu au niciun pic de respect pentru o fiinţă umană. Eu de obicei nu mă sperii, nu sunt foarte afectată (în mod negativ) de ceea ce văd prin ochii unui regizor, cu excepţia dăţilor în care este vorba de o reconstituire sau de un fapt ce poate fi/este real. Majoritatea dintre cei care au vizionat deja filmul e posibil să spună că exagerez. E posibil să aibă dreptate, e posibil să nu. Sunt de acord că există şi întâmplări neverosimile şi exagerate, dar eu mă refer doar la anumite scene. Oricum, Liam Neeson îşi joacă rolul excepţional şi bătăile sunt foarte reuşite. Ieri cred că au fost cele mai bune 2 ore "cheltuite" pe un film şi nu regret că l-am văzut, poate toţi părinţii de fete adolescente-rebele ar trebui obligaţi să vadă astfel de pelicule, poate data viitoare când îşi lasă odraslele să bântuie pân' dimineaţa cu temiricine o să se gândească de două ori la ce fac. Nu o să vă spun clar subiectul filmului sau cum decurge acţiunea, vă spun doar să vă uitaţi pentru că dpmdv chiar merită.

Având foarte mult timp liber, îmi permit acum să mă uit la filme în prostie, să stau pe net, să fac pur şi simplu ce vrea pipota mea. Aştept rezultatele de la admitere, cică se vor afişa mâine. În fine, azi voiam să scriu tot despre atitudinea oamenilor/unor oameni.

După cum bine ştim, în Bucureşti, şoferii au ultra-speed la degete când vine vorba de claxonat. Şoferii mai au ultra-speed şi la gură când vine vorba de înjurat. Din cauza asta, şoferii au ultra-speed şi la făcut accidente. Am auzit din surse sigure că nu în toate oraşele din România este aceeaşi situaţie. Am înţeles că oamenii mai sunt şi calmi, oamenii mai aşteaptă şi civilizat la semafor prin alte zone ale ţării. Sinceră să fiu, nu îmi pot imagina o lume civilizată pentru că în marele Bucureşti această noţiune nu prea există. Nu ştiu dacă este din cauza atmosferei oraşului "mare", din cauza poluării sau din cauza traficului ce a crescut cu viteza luminii în ultimii ani, dar peste tot vezi numai persoane nervoase, sictirite, obosite, rele, violente, nerăbdătoare. Practic tot ce înseamnă "bad-hero" găseşti în Bucureşti. Vrei să ştii unde îl găseşti pe Joker? Aici. Vrei să ştii unde îl găseşti pe Freddy Kruger? Aici. Tipu' cu drujba din Masacrul din Texas? Vezi ca trece prin Obor în fiecare zi. Vrei într-adevăr să găseşti la tot pasul oameni negativişti, fără simţul umorului, dar cu suficient simţ al Omorului? Aici e locul potrivit. Calci pe cineva pe picior în metroul de la Unirii, îţi ceri scuze pentru că este full de aglomerat şi cu toate astea eşti înjurat de mama focului? Ţi s-a întâmplat să fii cumva şofer începător în Bucureşti? Este o plăcere. O advărată plăcere. Am învăţat la înjurături într-o zi, cât n-am învăţat într-o viaţă întreagă.

Unul dintre motivele pentru care fetele din Bucureşti îşi mai iubesc partenerii este pentru că stau pe post de bodyguard. Măcar nu se mai iau toţi ţiganii/muncitorii/toţi libidinoşii de ele pe stradă sau oriunde.

Dar ştiu că voi aţi mai citit articole de genul acesta, ştiu că toată lumea se plânge de Bucureşti... ştiu că ce am spus nu e nimic nou şi mai ştiu că nimic nu o să se schimbe. Nimeni nu poartă respect pentru nimeni, toţi avem ochelari de cal şi nu vedem nimic mai mult decât interesul propriu. Ajungem să ne trăim vieţile individual, fără a mai băga de seamă ce se întâmplă chiar în propria familie. Privim totul cu îndoială şi nu mai avem încredere în nimeni, atât încât ajungem acasă prea obosiţi pentru a mai conta. Ne gândim la roboţii din viitor, dar este păcat că nu îi vedem pe cei din prezent...

Şi cu asta am terminat de scris o postare de blog inutilă şi fără efect.

Am vrut de aseară să scriu despre AGT da' mi-a fost suficient de somn încât să amân. Aşa că scriu acum. Iubitele gemene de la Indiggo, cele care au făcut furori prin mass-media şi în special printre bloguri cu reuşitele sale, şi-au sfârşit drumul în cel mai mare concurs de talent din lume. Exact înainte de top 20, Indiggo au fost (slavă Domnului!) pe ultimele locuri în clasamentul pe baza votului telespectatorilor. Ne-am pus soarta în mâna americanilor şi nu ne-au dezamăgit, vă mulţumim sincer că NU aţi ales Indiggo şi că acest coşmar s-a terminat.

Pe de altă parte îmi pare rău că a plecat Tina Turner-Dorae Sanchez *parcă aşa îl cheamă* pentru că mi s-a părut foarte inteligent şi talentat, o să îmi fie clar dor de el... :( Eli Mattson my love :X a trecut mai departe. Doamne îl iubesc pe tipul ăsta... Are o voce incredibilă şi arată foarte bine... ooofff offff măi măăăi....
În rest, şi eu i-aş fi ales tot pe "the dads" la sfârşit, nu ştiu de ce nu mi-a plăcut tipu' ăla... părea parcă prea încrezător.

Am observat că v-au plăcut foarte mult postările despre atitudinea unor tipuri de oameni. Acest lucru nu poate decât să mă bucure. Cum în ultimele zile nu am mai făcut nimic... vă invit pe voi (cei 10 oameni care îmi mai vizitează blogul) să îmi propuneţi subiecte pe care să le abordez.

Hai, totuşi observ că nu am scris despre admitere. A fost luni, 8 septembrie, m-am trezit pe la 7 şi am circulat cu metroul. Nu am avut emoţii, am dat examenul şi am venit acasă. Nu prea am ce să spun în legătură cu admiterea, decât că, momentan nu îmi pasă dacă intru. Am văzut ce oameni speră la facultatea aia şi... nu mi-au făcut o impresie aşa bună. Examenul în sine mi s-a părut uşor, acum să vedem cum se corectează... pentru că tre' să fie o şmecherie aici după care îşi dau ei seama de înclinaţia fiecăruia asupra acestui domeniu. În fine, nu ştiu cum o să reacţionez dacă nu intru... cu siguranţă o să fiu dezamăgită. Asta pentru că m-aş simţi penibil în faţa posibilităţii că ar fi intrat acei oameni ilegal de proşti de care am dat. Dacă aş intra, pe de altă parte, aş fi... cred... foarte indiferentă. Mă rog, 'om trăi şi 'om vedea.

Vine 15 septembrie şi simt cum mă apucă dorul de liceu. Doamne, ce perioadă magnifică din viaţa unui om. Ştiam că o să îmi fie dor, se spune că e normal. Sper să pot fi pe 15 septembrie în curtea liceului. Abia aştept să văd ce s-a mai schimbat pe acolo, cine a mai plecat (în afară de diriga). Mă gândesc uneori la faptul că în unele cazuri am fost mai apropiată de profesori decât de colegi. Am multe de spus despre profesorii din LTMS. Sunt nişte oameni incredibili (cel puţin cei de la catedra pe care am avut-o eu), capabili, ce îşi iubesc meseria şi nu o tratează doar ca pe un "serviciu". Îmi pare rău că nu toţi au înţeles intenţiile mele la momentele respective, dar chiar le port respect pentru felul în care se poartă cu elevii şi pentru toate metodele ingenioase pe care le adoptă în predare. Fireşte că există şi excepţii în listă, dar prea mici pentru a conta. Modul în care m-au obişnuit să îmi pun rotiţele în mişcare şi cultura generală pe care am dobândit-o de-a lungul acestor patru ani, nu vor putea fi înlocuite de nimic, niciodată şi nimeni nu putea face o treabă mai bună decât ei. Sunt sigură că prea puţini (dintre elevi) sunt de acord cu mine, pentru că foarte puţini înţeleg ce înseamnă să stabileşti mai întâi o legătură de prietenie cu un dascăl şi mai apoi o legătură profesională. Din punctul meu de vedere dacă nu cunoşti persoana din faţa ta, totul devine mai greu de înghiţit. Şi ştiu că o să îmi spuneţi că la facultate e diferit, că nu te mai ţine nimeni minte din atâţia studenţi. Ştiu lucrul ăsta foarte bine, tocmai de-aia regret că nu mai sunt în liceu. Ştiu că nu o să mai întâlnesc genul de profesori pe care i-am avut şi de aceea aş dori să le mulţumesc acum (chiar dacă aproape nici unul dintre ei nu va citi niciodată rândurile astea). Aşa că... vă mulţumesc... Vă mulţumesc că mi-aţi modelat felul de a vedea lucrurile (în direcţia corectă), vă mulţumesc pentru fiecare mică/mare informaţie pe care mi-aţi daruit-o, vă mulţumesc că mi-aţi fost mai întâi prieteni şi apoi profesori, mulţumesc că aţi avut încredere în mine şi că m-aţi încurajat să scriu pentru a ajunge la un stadiu din ce în ce mai înalt, mulţumesc pentru fiecare notă mică menită (printre altele) să mă aducă cu picioarele pe pământ şi pentru fiecare notă mare menită să îmi arate că "se poate". Mulţumesc pentru fiecare glumă spusă la oră pentru a mai destinde atmosfera, mulţumesc pentru toate sfaturile pe care le-am primit (în special cele în legatură cu bacul) pentru că s-au dovedit mai mult decât folositoare şi mulţumesc că m-aţi corectat de fiecare dată când am greşit. Nu în ultimul rând, vreau să vă felicit că reuşiţi să faceţi faţă tuturor nebunilor care păşesc pe holurile acelea şi că încercaţi să îi aduceţi pe calea potrivită. Bineînţeles, nu sunt numai reuşite, dar învaţă cel ce are urechi să audă.

Nu am vrut să exagerez în postarea asta şi nu cred că am făcut-o, aşa că rog pe cei care au de gând să mă contrazică, să nu o facă, pentru că ce am scris mai sus face parte din ceea ce am trăit eu, nu din ce au trăit alţii. În plus, ce am spus reprezintă o părere subiectivă. Sunt ochii mei cu care am văzut şi ochii mei cu care văd.

Mult succes şi putere de muncă tuturor celor care încep studiile la 15 septembrie!!

Articol nou pe ce-puii-mei

Ca fiecare persoană cunoscută şi în consecinţă, cu băşini, este la modă să îţi faci un blog (asta dacă nu te-ai facut deja prin el cunoscut/ă). Îţi cumperi domeniu, postezi articole, astfel devenind cunoscut şi printre internauţi. Problema, la ei, se pune in felul următor.

Eşti o persoană publică/ cunoscută. Ai blog, scrii pe blog. Articole ok, poate chiar bune. Urmează partea cu mulţi cititori, mulţi comentatori, mulţi oameni care te adoră/ te venerează şi aşa mai departe. Tu, fiind persoană cu băşini la greu [asta pentru că ai mâncat o porţie zdravănă de egocentrism (asta e un fel de ambrozie la zei şi un fel de fasole ţărănească la muritori, ăştia neimportanţi)] scrii în postările tale cât de mult apreciezi că eşti citit, cât de mult apreciezi că te contactează lumea să îţi spună vorbe de bine, să te laude, să te înalţe la ceruri... mai pe scurt, mulţumeşti tuturor că îşi ţuguiază buzele giugiuc şi că te pupă în cur cu spor. Ah, şi ce bine e. Partea tristă intervine atunci cand ăştia cu buzele ţuguiate şi pregătite la orice oră din zi şi din noapte, nu îşi dau seama că sunt în poziţia în care sunt. Şi aici voiam să ajung.

Ce mă enervează pe mine de fapt la aceste persoane este că afirmă unele lucruri. Adică mai pe scurt, că mâncă căcat. Mult, mult, cu lingura... ba chiar cu polonicul. Se bat cu pumnul sus şi tare că citesc toate mesajele, deşi nu raspund la nici unul. Se bat cu pumnul sus şi tare că răspund la toate mailurile, deşi aştepţi ca idiotul zile şi săptămâni întregi. Bun, pe lângă asta, ei ignoră toate intrebările care le sunt adresate, ignoră toate "strigătele" din partea celor care vor sa vorbească cu ei... Ei bine, să vă spun un secret... ăsta este modul în care ei îşi hrănesc orgoliile. Ăsta este modul în care ei ne anunţă că suntem proşti de bubuim. Sunt conştientă de faptul că au multe de făcut, că sunt "foarte, foarte, foarte ocupaţi"... dar din momentul în care îţi deschizi un blog şi ai comentariile deschise, sau din momentul în care inviţi lumea să vorbească cu tine, mi se pare de bun simţ să răspunzi, nu să stai în faţa calculatorului ca o pulă bleagă şi să spui "Uite-i şi pe ăştia ce idioţi sunt, chiar cred că o să le răspund, de parca eu mă cobor la nivelul lor, ha!"

De ce scriu asta? Pentru că şi eu am făcut parte din droaia de proşti care au aşteptat un răspuns din partea unor "persoane cunoscute". Diferenţa dintre mine şi majoritatea celor care contactează "marile vedete" este că eu caut sa comunic, să aflu diverse lucruri, nu să pup în cur. Foarte rar am spus cuvinte de admiraţie cuiva, tocmai pentru că îmi dau seama că nu are rost. Realizez acum că foarte puţini din cei care ajung "sus" mai au bun simţ şi modestie. Cred că aproape 90% adoptă o atitudine jenantă de ignoranţă, de nesimţire şi egoicentrism. Mi-e ruşine mie când mă gândesc că există astfel de oameni, cu toate astea sfatul meu şi mesajul de bază al articolului este acesta:

Dacă într-adevăr nu ai timp să răspunzi oamenilor care vor să schimbe o vorbă cu tine, taci în pizda mă'tii şi nu te mai da mare că o să răspunzi tuturor sau că citeşti toate mesajele. Priveşte-te din exterior şi uită-te la caracterul tău. Dacă nu vezi nimic greşit în atitudinea ta, înseamnă că nu mai exista speranţă pentru tine. Dacă vezi ceva anormal, fă ceva şi scuteşte-ne de dobitocenia ta.

Dacă ai timp să răspunzi oamenilor care vor să schimbe o vorbă cu tine, dar cu toate astea nu o faci pentru că nu doreşti să-ţi murdăreşti "mândria"... atunci... Să o sugi cu spor.

Şi cu asta, am terminat.

Mai demult am avut intentia sa scriu despre oamenii suprem de prosti pe care ii intalnesti pe internet. Acestia se divid in mai multe categorii, fiecare facand ce stie mai bine. Si anume, aratandu-si inteligenta si iq-ul cu minus.

Sa incepem cu inceputul. Primii pe lista mea se afla parintii care isi lasa copiii la calculator de la varste fragede. Cred ca am mai spus cat de mult dauneaza acest calculator atunci cand bulina de messenger e colorata si atunci cand Google apare la 0,2 sec. dupa ce deschizi browserul. Tu, ca parinte iti deformezi copilul si modul lui de a gandi prin faptul ca il lasi sa comunice cu oricine... prin faptul ca il lasi sa vada orice... si prin faptul ca preferi sa il lasi in fata calculatorului multumindu-i lu' Dumnezeu ca ai scapat de el. Am un sfat pentru voi: v-ati futut, l-ati facut, acum cresteti-l!

Acum urmeaza sa ma iau de cei care au crescut stramb (in special de mini-pitzipoance si nu numai). Acum ceva timp am citit o conversatie, pe un blog, in care doua tipe se "zgariau pe ochi". Amandoua vorbeau codat cu prescurtari de mirc si astfel, am presupus ca nu au mai mult de 16 ani (max) ca sa aflu mai apoi ca una dintre ele are 23. La 23 de ani nu poti face diferenta intre "l-a" si "la"? Bineinteles ca m-am mirat, dar mi-a trecut rapid cand am intrat pe blogul uneia de 15 ani si i-am lasat o vorba cum ca... a scrie corect lasa o impresie mult mai buna, decat prescurtarile excesive, lipsa cratimelor si asa mai departe. Fireste ca raspunsul ei a fost unul spus cu gusa, cu ochi dati peste cap, lamurindu-ma... ca ea scrie asa numai in comentarii si ca vezi Doamne ea ar fi printre primii din clasa ei. Ei bine, discutia a continuat.. am simtit cum se infurie mica noastra albinuta isteata si cu toate astea mi s-a parut ca a reactionat ok. Imi aduc aminte foarte bine ca si eu luam foc de fiecare data cand ma corecta cineva, la varstele "copilariei", dar cu timpul am inteles ca e bine sa fii corectat si sa iei aminte de greselile pe care le-ai facut. Si mai mult, mi-am dat seama ca atunci cand ti se atrage atentia scopul este acela de a te ajuta sa te indrepti, nu de a te enerva sau de a arata cine e mai destept. In orice caz, albinuta noastra a spus cu chiu cu vai "bine" la parerea pe care i-am prezentat-o apoi si-a continuat mircareala si pe deasupra a aratat in urmatoarele postari ca nu stie cand se folosesc cei doi "i", nu stie sensul cuvintelor si ca habar nu are cand se scrie un cuvant cu cratima sau fara. Pai daca tu esti printre primii de la tine din clasa, eu ce concluzie sa mai trag? Moving on...

Ar mai fi cocalarii care se cred mari Jmenari si spun lucruri total aiurea. Bien sur ca acest de tip de individ injura fara sa aiba un motiv, ceva gen:

Tu: Hey, arati bine azi...
El: Du-te in pizda ma'tii!!!!!! (+ alte doua minute in care te mai injura)

Dupa ce ii repeti ca ceea ce ai spus era un compliment, isi da seama de prostia pe care a facut-o si spune un "mersi" ranjit uitand sa isi ceara scuze.

Exista libidinosii care intra pe messenger si te iau din prima cu "lingea-te-as," "spala-te-as" si asa mai departe. Dupa ce te invita la un sex virtual si tu il refuzi politicos, ei te invita la un sex real... si insista si insista si insista neacceptand faptul ca pe tine chiar nu te intereseaza.... Oameni unde ar trebui sa fie admirata persevernta. Pai daca toti primarii ar fi asa ambitiosi cand ar veni vorba de "interesul tarii" si nu cel propriu... cred ca am ajunge pe primul loc in Europa... la... tot! (ce-i bun, normal) Anyway, tipii astia mereu ajung in lista de ignore la un anumit moment in care te saturi de replicile penibile... De ce ii suporti din prima? Pentru amuzament, doh!

Exista disperatii dupa popularitate. Astia sunt aia cu "comment pe hi5... pupici!" -aici urma o droaie de smileyuri scrise- Daca le dai o mie de comentarii pe hi5, fireste ca o sa iti dea si ei doua mii inapoi, doar ca sa vezi ce draguti si ce de treaba sunt ei.

Exista oamenii exagerat de deschisi care dau mesaje tuturor din lista cu fiecare eveniment care s-a petrecut/se petrece/ se va petrece in viata lor. De genul:
"ma duc sa ma cac, tineti-mi pumnii... pupici la toata lumea" (in timp ce te caci? Iac, nu, mersi)

Ultimul tip de oameni pe care il mentionez si pe care o sa ii intalnesti pe internet, la un anumit moment din viata ta de internaut, sunt basinosii. Ei sunt acei oameni care vorbesc cu tine in sila, spun putine cuvinte, foarte rar, lasandu-te sa astepti ca prostul jumatate de zi. Tipul asta de om ma ENERVEAZA! si daca imi pasa de tine cat jegul de sub unghie, iti dau ignore fara sa clipesc. Prefer sa imi spui ca ai treaba, ca nu poti vorbi sau ca nu vrei... decat sa te scremi strong sa scoti cateva litere din tastatura. Astia sunt cei care merg dupa principiul lui Ilie Moromete, "nu stiu daca meriti sa auzi/citesti ce am eu de zis". Ei sunt cei care se cred superiori, destepti, nemuritori cand de fapt nu sunt nimic altceva decat un alt "sablon pe panou" ca si cei din categoriile enumerate mai sus.

Si un ultim rand: s-a deschis blogul nostru colectiv I have a blog and i'm not afraid to use it

A fost o zi simpatica. Trebuie sa spun ca am strans oameni pentru blogul colectiv si acum asteptam articole sa incepem postarile. Abia astept sa il deschidem, oh so exciting...

Am mers pe bicla dupa-amiaza... ca de obicei. Cea mai Jmechera chestie pe care am vazut-o: o caruta ce mergea pe trei roti si o janta. Nu scotea nici un pic de zgomot, abia ca am auzit-o cand a navalit pe langa mine. Calul sa nu mai zic... era in forta tare. A lasat o balega de 2 metri in urma. Ihaaaa...

Zenul mi-a fost distrus azi pentru o scurta perioada de timp, dar mi l-am recapatat spre seara. Sunt inapoi pe linia de plutire. Sper ca maine sa am o alta zi minunata. Nu imi vine sa cred ca suntem in septembrie si sunt temperaturile astea. Mi-ar placea sa inceteze cu caldurile exagerate. E toamna, give us a break.

Am vazut filmul Quid pro quo. Foarte interesant, chiar mi-a placut. Abordeaza un subiect mai rar intalnit in cinematografie.

In rest... cam atat. Astept sa imi mai descarce niste fisiere si poate revin in scurt timp cu alte noutati sau poate o sa ma culc devreme in seara asta. 'Om trai si 'om vedea.

Tocmai am terminat de vizionat emisiunea America's got talent care a fost difuzata sambata, la NBC. Jerry Springer mi s-a parut cam dilit in editia asta, cam sarea in sus, cred ca i-au dat astia ceva cofeina ori a baut un energizant inainte. Anyway, mi se par cam slabuti concurentii din editia asta (adica hello! sunt si Indiggo in competitie) fata de cei de la Britain's got Talent (ultimul sezon) de unde nu stiai pe cine sa alegi pentru toti erau foarte buni la ceea ce faceau.

Si uite asa incet incet am ajuns la ultimii 10 concurenti, care vor urma sambata asta. Am crezut ca au scapat de cele doua shtoarfe, dar se pare ca nu... Ba mai mult, le-au facut sa arate onorabil. Numai Dumnezeu stie cat de mult astept sa le vad cand o sa apara emisiunea. Yes! We are here to win it! Hai INDIGGO! HAI INDIGGOOOO!!! Hai, toti cu mine... HAI INDIGGO ! HAI INDIGGO!

Ah, acum mi-am dat seama... arata onorabil pentru ca sunt reflectoarele in spate si ele sunt in semi-intuneric daca le privim din fatza. Doh! Stupid me...

Am creat un nou blog la care nu as vrea sa lucrez numai eu. Le am pe ale mele, asa ca acesta vreau sa aiba mai multi autori. Asadar, pe cine intereseaza o colaborare sa imi dea un mail la G_Lexis2005@yahoo.com [e pe blogspot]

Caut persoane care sa se tina de treaba, sa aiba simtul umorului si sa scrie bine. Initial as dori sa fie un blog cu povestiri haioase, socante, poate o sa adaugam si niste interviuri interesante si funky, dar daca aveti idei sau sugestii sunt binevenite.

De asemenea, tin sa precizez ca ma adresez in mod special bloggerilor mici care nu au trafic desi scriu articole faine, cu intamplari nostime. E un proiect nou si deci exista destul timp pentru idei si comentarii.

Va salut,
Lexis.

UPdate: intrebare de 100 de puncte: ce oferi?

Raspuns: Experienta.

Sunt calma, sunt foarte calma, sunt calma... nu ma enerveaza nimeni si nimic, sunt super zen. Sunt calma, foarte calma... foarte foarte calma...

De azi sunt un om nou. Soarele straluceste, bicicleta in el. Cerul e de un albastru puternic ce imi aduce aminte de cocktailurile funky, am facut un dus, sunt foarte fresh... sunt foarte optimista... totul o sa fie bine de acum incolo. OPTIMISM! Asta e schimbarea mea. Nu o sa mai zic "nu" posibilitatilor, nu o sa mai gandesc negativist... si most of all, nu o sa mai fiu rautacioasa cu cei din jur. (cel putin o sa ma straduiesc) Mai pe scurt: ignor sentimentele negative. Good luck with that, huh? Well... yeah.

Update1: Mi-am reparat bicicleta. De ce ? Pentru ca a merge pe bicicleta este mai: sanatos, ecologic si rapid (chiar daca niciodata n-am fost o persoana care sa tina cont de astfel de argumente, acum e momentul sa ma schimb)

Update2: cand se termina deceiubimbucurestiul? Stie cineva? In regulament scria ca pe 1 septembrie.... se pare ca s-a prelungit, asteapta sa mai intre lume in concurs ca sa imi scada mie sansele? Yey.

Update3: Ma dor mainile, curu', picioarele... de la bicicleta. Cred ca pana maine o sa am numa vanatai pe picioare, dar slava Domnului a venit toamna si o sa pot purta si pantaloni lungi.

Update4: Mananc si pun la loc tot ce am dat jos mergand pe bicicleta.

Update5: Trebuie neaparat sa imi recapat linistea interioara. De cateva zile o duc numai in suturi.

Update5: Mi-e somn.

Update6: O sa imi fie dor de viata de trantor...

Update7: Mi-e dor de liceu.

Update8: Am admiterea la facultate peste mai putin de o saptamana si nu mi-e frica de nimic. Nici macar de faptul ca nu stiu absolut pe nimeni acolo si ca o sa fiu singura cuc!! God, I love the world.

Update9: Ce prosti sunt unii, Doamne. Duminica seara a vrut Bendeac, saracu, sa faca o conferinta pe mess si a iesit un fiasco. Deh, asa e cand bagi 50 de tarani la un loc si 20 de oameni normali care incearca sa omoare taranii. Uraaaaaa!!!!!

Update10: Am vazut Prison Break, nu spun nimic din ce se intampla... La jumatatea episodului m-a bufnit rasul si am crezut ca au facut comedie, la sfarsit a inceput sa mi se para ok... desi raman la parerea mea, trebuia sa se opreasca la sezonul doi! Macar de nu era W.M. gay... da' asa...

Update11: Duminica am reusit in sfarsit sa fac curat in casa, ieri am fost sa ma inscriu si azi... am mers pe bicicleta! Imi place viata asta.

Update12: Are cineva un job de vanzare?

Update13: Ma intreb cate updateuri mai am...

Update14: Am vazut A time to kill, vi-l recomand. Pledoaria de la sfarsit chiar face filmul de nota... 9. I shared a tear.

Update15: Nu mai fi asa copil. Mi-e dor sa stam de vorba ca pe vremuri, in puii mei!

Update16: Am pofta de cola.

Update17: Dupa ce ma mai re-obisnuiesc cu mersul pe bicicleta, o sa o iau la drumuri mai lungi. IIiihhhaaaaaa...

Update18: Am terminat Seinfeld. Of, ce dor o sa imi fie de ei. Oh why, cruel life!!! Moving on...

Update19: Cred ca o sa urmeze sa termin alte seriale... si sa ma uit la alte filme... poate o sa ma uit la Psycho, candva.

Update20: Va pup.