Sunt ceea ce gândesc

Ieri a trebuit să ies din bârlog. În maşină am văzut următoarea scenă:

O ţigancă stătea cu copilul în braţe (o fetiţă de vreo 5-6 ani) şi îi aranja părul slinos. Încerca să îşi treacă mâinile prin el, dar rămâneau înfipte/lipite în/de părul fetei şi etc. Cele două vorbeau, ţiganca se uita în jur să vadă dacă o priveşte cineva... mai vorbea cu fata niţel, când JAP! o palmă pe spate. Fata n-a început să plângă (mă gândesc că o fi fost obişnuită). Mă rog. Mai vorbesc ele nu ştiu ce, o mai alintă puţin pe fetiţă când JAPJAP! alte două palme (nu cred că avea vreun motiv să o lovească din moment ce zâmbeau amândouă la un moment dat). Am rămas... fără cuvinte. Deci de-a dreptul no comment.

Am circulat şi cu metroul. Am început să mă obişnuiesc. Nu e complicat dacă beleşti fasolea mai atent. În orice mijloc de transport în comun îmi scot cartea şi citesc, dacă e liber şi pot sta jos. Când m-am întors ieri, m-am zăpăcit şi nu am fost atentă pe ce parte a zis tanti din microfon că o să fie peronul. M-am dus în stânga. Eram cu faţa spre peretele tunelului şi aşteptam să deschidă uşa. Dupa 2 secunde mi-am dat seama că aşteptam degeaba, peronul era pe dreapta. Fac pe mine de râs când mă gândesc la situaţia asta, bine că nu m-a văzut nimeni aşteptând(sper )

Am stat la o cafea cu Deea, apoi am oprit pe la un magazin ca să îi cumpăr mamei cadou. Un cadou de care m-am îndrăgostit şi eu . Sper să îi placă. Am ajuns acasă destul de obosită, am mâncat câte ceva şi am râs de sor'mea şi măscărelile ei. M-am uitat la un episod din Everwood şi am încheiat noaptea cu un somn lung şi simpatic. Cam atât.