Sunt ceea ce gândesc

Zilele mele parcă ar fi vise. Nu îmi dau seamă unde sunt sau ce fac. Totul e robotic, vorbesc eu... dar nu vorbesc eu. Aş vrea să dorm. Mă uit în jur, merg... Un picior în faţa celuilalt. Îmi ţin echilibrul cu puţin efort. Un picior în faţa celuilalt. Metroul e vechi. Grafitti. Culori. Respir şi miroase a vechi. În dreapta mea e un cuplu. Ea e vopsită, e blondă. E simplă. Nu are cercei, nu are inele, nu are sutien. El e total îndragostit de ea. Se sărută des. Ea îi caută mâna pe şold. Mă uit insistent. Poate nu ar trebui, dar nu pot să îmi iau ochii de la ei. El nu îşi poate lua ochii de pe ea. Sigur sunt împreună de puţin timp. Se sărută iar, el ţine ochii închişi, parcă doarme şi el. O sărută pe gât. Da' nu e un sărut vulgar, nu e nici unul gol dat din obişnuinţă. E unul pur, plin de dragoste. E totul aşa simplu. Nu gândesc nimic, doar mă uit. Parcă ei ar fi gândul pe care nu îl pot avea. Ce ciudat şi plăcut de simplu e. Coborâm şi eu rămân pe peron. Mă uit după ei, nimeni nu mă vede. Ce bine e când nimeni nu mă vede şi totuşi parcă m-am săturat de atâta singurătate. Parcă aş vrea oameni în jurul meu, parcă aş vrea să vorbesc cu cineva şi totuşi sunt singură. Până acum ceva vreme oamenii m-au sufocat, acum nu mai e nimeni. E bine. E o fericire, e o libertate să nu gândeşti. Ce libertate lipsită de efort. Mă simt ca un balon. Goală plutind. Câtă libertate.