Sunt ceea ce gândesc

V-am zis ca ma mut pe .com, iata ca a venit momentul !

De azi ma puteti citi la adresa: http://alte-povesti.com

Stiti bine ca filmele sunt viata mea, deci cum as fi putut sa refuz o leapsa de acest fel din partea lui Dan Marius...

Trebuie deci sa aleg 5 filme pe care le consider de Oscar... doar 5, asta e o sarcina grea.

Tangled

Probabil primul film demn de un Oscar, dintr-un sir de animatii care mi-a trecut prin minte, ar fi Tangled. A fost nominalizat, insa nu a castigat, dupa cum puteti verifica si pe pagina de IMDB. Despre Tangled am scris si aici.


Where the wild things are a căpătat un loc special in inima mea de la prima vizionare şi cred că merita cel puţin să fie nominalizat. Este un film spectaculos despre singurătate şi prietenie, despre abandon şi sentimentul că nu aparţii lumii în care eşti.

Gran Torino
Uitându-mă peste lista de nominalizări şi premii, mi-am dat seama că Gran Torino nu are un Oscar luat. Singura întrebare care mi-a venit în minte a fost "de ce?" Gran Torino este un film exceptional, cu mult superior celor de mai sus pe care le-am menţionat. Regizat şi jucat de Clint Eastwood, Gran Torino este o dramă care te ţine cu sufletul la gură, cu un nod în gât şi cu zâmbetul până la urechi în acelaşi timp. M-am îndrăgostit de personajul Walt Kowalski de la prima glumă acidă şi căutătură urâtă pe care le-a trimis-o celor din jurul său. Walt este genul de om care îşi ascunde sentimentele în spatele sarcasmului, este realist, puţin bitter chiar, dar nimic din toate astea nu îl ajută până la urmă să arate că este o persoană sufletistă şi că e în stare să sacrifice totul pentru persoanele la care ţine cu adevărat.

Le Concert
Incerc să dau puţina viaţă selecţiei mele şi aleg acum un film regizat de un român, Radu Mihaileanu. Am vizionat Le Concert de curand şi mi-a plăcut extraordinar de mult. Deoarece au trecut atâtea decenii de când a apărut cinematografia, e foarte greu să faci un film care să nu aibă clişee. Cred că numărul de clişee este un factor important în clasificarea unui film bun şi Le Concert mi-a întrecut aşteptările şi mi-a demonstrat că se poate originalitate 100%. Este un film cu ruşi şi cu francezi, deci se vorbesc aceste două limbi.

Subiectul este unul relativ simplu, un dirijor de muzică clasică (Andrey Filipov) dat afară din teatrul Bolshoi în urmă cu 30 de ani, decide să plece la Paris, la Châtelet Theater în locul actualilor muzicieni din Bolshoi. Acesta îşi "încropeşte" vechea orchestră, în speranţa că vor reuşi să cânte Ceaikovski pe scena din Paris, alături de Anne Marie Jacquet, o tânără artistă. Filmul este mai complex de atât, dar nu vreau să stau să vi-l povestesc pe tot pentru că TREBUIE să îl vedeţi. La început, până se construieşte intriga, s-ar putea să pară puţin plictisitor, dar nu vă speriaţi şi nu renunţaţi. Este un film pe care cu siguranţă o să îl apreciaţi şi înţelege dacă sunteţi români, conţine elemente care pot fi întâlnite şi la noi în ţară... ba chiar mai multe decât mă aşteptam. Nu este un film musical, este dramă şi comedie... Iar la scenele de comedie vă spun că am râs aproape cu lacrimi. Este bine filmat, e original, bine interpretat, are idei bune şi cu siguranţă este un film demn de Oscar.

Restul e tacere
Last but not least, cum zice americanu', o să trec în lista un film pur romanesc. Restul e tacere e filmul meu românesc preferat, la egalitate cu filmul Cuibul de viespi din 86' (despre care, candva, in viata asta, am să scriu) Diferenta între cele două este una majora din punct de vedere tehnic (bineinteles, trebuie luata in considerare si perioada de timp in care au fost facute) şi da, ştiu că este puţin exagerat să spui ca "Restul e tăcere" este un film chiar de Oscar, dar mi-a plăcut atât de mult. Este un film în regia lui Nae Caranfil care aduce în prim plan începuturile cinematografiei în România, înainte de primul Razboi Mondial. Este un film bine realizat, bine jucat, un proiect cu o istorie în spate, cu o poveste, însă a cărui realizare tehnică (mă refer mai mult la editarea video) lasă de dorit. Oricum ar fi, în ochii mei acest film ramane demn de Oscar.

Gata, astea au fost cele 5 filme pe care le-am ales. Leapsa se duce mai departe inspre Ariel, Pavel Arcana, Oana şi Giorgiana.

Cred ca multi dintre voi stiu senzatia de oh-Doamne-am-muncit-degeaba-si-am-pierdut-tot de care o sa va vorbesc.

O prietena si-a pierdut lucrarea de licenta pentru ca i s-a ars hardul, un alt prieten a batut drum 3 ore ca sa nu rezolve nimic si asa mai departe. Sunt "n" exemple pe care as putea sa vi le dau de lucruri pentru care muncim degeaba. La naiba, exista chiar si faze de film cu chestia asta! Deja munca si timpul investite in ceva care pana la urma se dovedeste a fi inutil reprezinta un cliseu. Din pacate este un cliseu care se intampla in viata de zi cu zi, pentru ca nu suntem robotei, ci oameni care gresesc din neatentie sau pe care sansa pur si simplu nu ii ajuta. Oricum, lucrul de retinut e ca totul se intampla cu un motiv. Iata si motivul meu pe care l-am descoperit azi in urma unei patanii asemanatoare.

Ieri am vrut sa intru in "tabloul de bord" al Bloggerului asa ca am accesat, conform obiceiului de 4 ani, blogger.com. Am introdus parola... si n-a mers. Am introdus parola din nou crezand ca am scris-o gresit pentru ca este destul de lunga si complexa. Nimic. A treia oara am tastat-o cu cea mai mare precizie si cu siguranta era corecta. Nimic. Blogger nu voia sa imi accesez contul. Am avut un moment de panica in care nu am injurat (wow), dar nu-i nimic, o sa o fac in aceasta postare. Toata viata mi-a trecut prin fata ochilor pentru ca, la propriu, toata viata mea e scrisa intr-un mod mai mult sau mai putin direct aici. M-am calmat, am zis totusi tre' sa fie o solutie.... Am incercat sa schimb parola, sa dau refresh, restart si sign in/sign out. Tot nimic.

Intreb in stanga si in dreapta, toata lumea e obscura, nimeni nu zice nimic concret pana cand la un moment dat cineva imi zice ca o sa imi inchida contul. Ma gandesc... zic, n-are cum... de ce pizda patrupedu' ma'sii sa il inchida? Ca postez constant, il am de mult timp. N-are de ce. Cum necum, cuvintele "o sa iti inchida contul" au fost ca o lovitura sub centura si m-au bantuit toata noaptea.

M-am speriat din nou si am dat navala pe wordpress sa imi import blogul. L-am importat si gata, din punct de vedere al continutului m-am simtit in siguranta. Si totusi... am aici vizitatori, etichete, bannere, mi-am facut si eu o imagine cu blogul asta... am reusit si eu sa intru si sa urc in Zelist cu blogul asta... cum sa renunt asa la el? Am zis sa astept. Am invatat sa astept, stiu sa astept... e OK. Astept.

Azi, dupa 24 de ore, tot nu ma puteam loga pe blogger. Azi am injurat, azi am clacat... am zis gata, nu se mai poate! Foarte multa lume m-a sfatuit sa imi iau domeniu, da' eu nu si nu... ca ma inteleg bine cu blogger, ca ce-are blogger, ca n-am bani, ca pizda paralela ma'sii. Eh, dupa faza asta cu blogger am zis "gata, cine a zis ca pot sa imi iau la revedere de la cont avea dreptate, nu o sa il mai vad in veci, imi bag pula placintele!", asa ca am acceptat ajutorul unui prieten si mi-am cumparat domeniu. Hah! Da, o cheltuiala neplanificata, o sa ma doara cand o veni factura, dar asta e! Nu puteam sa renunt la 4 ani de munca, nu?

Dupa vreo 3 ore de la mirabolantul fapt implinit, cineva imi sugereaza sa vorbesc cu Daninho.  Sincera sa fiu prima oara am fost sceptica... pentru ca in general ma descurc si pe cont propriu cand vine vorba de chestii din astea si eram destul de sigura ca nu merge orice ar fi... Dar... iata ca mi s-a aratat unde greseam. A fost ca o palma peste fata, ca un porumbel impuscat, ca o faza de camera ascunsa, ca o faza de uite-cat-de-proasta naiva-esti. Mi-a stat inima in loc, am facut trei cruci, am pupat icoana si am zis "multumescu-ti tie Doamne ca cel putin stiu sa formatez un calculator si sa reinstalez windowsu' ca asa imi mai spal si eu onoare".

In doua minute mi-am recapatat contul pentru ca (si aici este, ce-i drept, si vina celor de la Blogger ca nu au scris undeva pe pagina principala) singura problema era ca accesam url-ul gresit: nu blogger.com, ci draft.blogger.com. So here I am now... inapoi pe blogspot, injurand cu cele mai urate cuvinte pe care le am in stoc si cu ditai menghina de factura de platit la telefon pentru domeniu.

Aseara am stat pana la 3 dimineata pentru ca m-am pierdut in filmuletele de pe youtube cu cei de la fosta trupa Deko de stand up comedy. Stiustiu... ma plang demult ca nu am fost la nici un show de-al lor pana acum, de fapt, chiar de ani de zile tot vreau sa ma duc si de fiecare data a intervenit cate ceva: ba lipsa de bani, ba una, ba alta... Deja nu mai zic. Dupa cum stiti, preferatul meu este Costel. Imi place foarte mult de el si ii savurez glumele cu lacrimi pe obraji si lipsa de oxigen. Cu siguranta am mai scris si in trecut despre baietii astia, dar azi nu m-am putut abtine sa nu deschid din nou subiectul.

Stiti, uneori e cam aiurea sa razi singur... si chiar ai vrea, pentru ca ai avut o zi mohorata sau pur si simplu simti nevoia sa te descarci intr-un fel. Ei bine, daca ajungi sa urmaresti filmuletele de pe youtube nu te mai uiti in jur si pur si simplu razi garantat.

Articol pentru concursul digipedia.ro

Reviewul meu o sa contina 2 sectiuni pro si ce ar trebui adaugat/schimbat. O sa fiu scurta si la obiect.

Pro:
- site-ul este bine intretinut, este destul de la curent cu ce se intampla in lumea gadgeturilor.
- are stiri bune si mod de prezentare OK
- categoriile sunt bine impartite si amplasate
- are toate canalele de social media si poti sa ii contactezi cu usurinta cu ajutorul lor, ma refer la twitter, youtube, facebook etc.
- numele este foarte bine ales "digipedia"


Ce as adauga/schimba:

1) As muta iconitele de la messenger, twitter etc. deasupra promotiei Emag. Sub iconite as lasa aboneaza-te la newsletter si as pune imediat sub acesta RSS feed-ul.

2) As adauga sub aceste butoane Search-ul.

3) As adauga un widget cu cele mai citite sau comentate articole de pe blog (la fiecare sa fie trecute cifre vizete sau nr total de comments).

4) As egaliza casutele articolelor de pe prima pagina. Layout-ul actual arata mult mai fain cand toate articolele sunt egale si as pune un dropshadow fiecarui chenar.

5) Daca in coloana din stanga am reclama, adaug si in coloana din dreapta reclama. Pastram aranjamentul.

6) As lasa pe coloana din stanga widgetul cu comments, widgetul cu articole si arhiva. In dreapta as pune autorii, blogroll.

7) Momentan ai un spatiu mult prea mare lasat nefolosit intre logo-ul digipedia si reclama emag. Mareste locul pentru reclama din cod.

8) Adauga la fiecare articol un textbox cu descrierea autorului si link catre blogul lui, contul lui de twitter etc.

9) As umbla la CSS si as modifica casuta de reply. De asemenea, as modifica din CSS cum arata Recent comments (widget) as pune o culoare pentru persoana care a comentat si alta culoare pentru linkul articolului.

10) Tags si Twitter counter apar doar pe paginile secundare. Le-as pune si pe principala.

11) La paginile cu subcategorii as lasa un spatiu intre articole si le-as incadra intr-un chenar ca pe prima pagina. Momentan arata ca si cum ar fi pur si simplu o enumerare pe o singura pagina.

12) As muta Home, Echipa si Contact in meniul principal si le-as uni sub un singur buton: Home.

De asemenea, poate ca ar trebui sa integrezi si Facebook social plugin.

Ideea geniala pentru site nu ti-o dau pe un mouse. O discutam la o cafea. Facem un brainstorming. Ce zici? Batem palma?

Pentru ca am scos de la naftalina obiceiul lepselor, Laurentiu m-a tras de maneca din nou sa scriu de data asta 10 lucruri care ma bucura.

1. cel mai si cel mai mult ma bucur atunci cand imi vin materiale noi pentru accesoriile mele handmade - sar in sus ca un copil, e un sentiment simpatic rau
2. apoi ma bucur cand cineva imi spune ca ii plac anumite accesorii pe care le fac
3. si ma bucur si mai mult cand am "comenzi" :D
4. ma bucur cand termin o carte buna sau cand termin de vazut un film foarte bun
5. ma bucur cand mama imi ia ceva bun (lucru pe care il aflu cand ajunge acasa), apropo de lucruri mici...
6. ma bucur cand vad oameni buni la suflet care sar in ajutor la nevoie sau cand imi fac prieteni noi
7. ma bucur cand imi zice tata ca am condus bine
8. cand termin un proiect sau curatenia in casa am o satisfactie teribila
9. cand o fac pe sor'mea sa rada cu lacrimi (desi nu se intampla chiar asa des) si de altfel, cand fac pe oricine sa rada sau sa zambeasca
10. si nu in ultimul rand ma bucur cand fi-mea (pisica) vine si se culcuseste in bratele mele cautand afectiune sau cand are chef de joaca

Astea sunt cele 10 lucruri simple care ma bucura peste masura. Leapsa se duce mai departe laaaa... Huculici, Omul cu cel mai misto nume de familie, Injineru si Dan Necsa

Am vazut sculptura in nisip si desene in nisip... La urma urmei, de ce nu s-ar putea desena si in sare? :)

[daca preluati videoclipul pe blogul vostru, va rog mentionati sursa. merci]

Dupa leapsa de la Tata Dan, m-am gandit sa creez si eu una. Exista cateva lucruri care nu imi plac deloc, care ma enerveaza peste putinta desi nu sunt atat de importante. Nu vi s-a intamplat de exemplu sa urâţi sa va carati cu umbrela dupa voi? Sau sa cautati o carte la "n" chioscuri de ziare sau librarii si sa nu o gasiti? Vorbesc despre genul acesta de lucruri.

Asadar, lucrurile cu care am o problema sunt urmatoarele:

1. Taiatul cascavalului. Mi se pare ca se taie greu si feliile ies intotdeauna inegale si ma enerveaza la culme.
2. Vacile de la RATB care iau personal faptul ca nu vrei bilete pe cacatul ala de card, ci bilete de hartie. Vorbeam si cu sora mea ieri-alaltaieri ca nu inteleg de ce se strofoaca atat cand le ceri bilete (si asta cu strofocatul se intampla cu mult inainte de 1 mai)
3. Noroiul sau praful pe incaltamintea proaspat curatata, stearsa si lustruita... Ma enerveaza si cea mai mica pata de noroi la vedere.
4. oamenii care ma depasesc pe strada sau la metrou mergand cu 100km/h, pufnind ca le stau in cale - fuck you... really :)
5. visele care imi aduc aminte tot felul de lucruri neplacute, subconstientul mi-e dusman de moarte uneori !
6. site-urile care nu se incarca sau care sunt foarte prost realizate... pur si simplu imi pun creierii pe moaţe
7. scamele de pe covor

Leapsa mea, originala si super shukara se duce mai departe la: Motonio, Dan Necsa si Laurentiu Horubet

Tata Dan (dupa cum o sa ii zic de acum inainte pentru ca mi se pare funny) mi-a trimis o leapsa pe twitter/blog care a picat tocmai la fix pentru ca nu gaseam niciun subiect despre care sa scriu aici. Trebuie sa va spun 10 lucruri pe care le fac si din care nu scot profit:

1. scriu moca pe acest blog si pe PercivalComics (pe Fb, Tw si scripturile)
2. opresc la trecerile de pietoni
3. dau like, share si retweet postarilor care imi plac
4. din cand in cand realizez accesorii pe care le donez in scopuri umanitare
5. fac curat in casa si uneori ii mai pregatesc micul dejun sora mii dimineata (desi nu s-a mai intamplat demult)
6. cant la dus si prin casa - s-ar putea in curand sa ii platesc eu pe ceilalti sa ma asculte
7. si eu dau locul in autobuz ca Tata Dan, dar prefer de obicei ori sa nu ma asez din start ori sa ma asez cat mai in spate ca sa nu fiu nevoita sa dau locul cuiva :))
8. dau sfaturi in domenii in care ma pricep si despre lucruri pe care le cunosc fara sa astept ceva in schimb
9. ... imi pup pisica de cel putin 5 ori pe zi
10. Last but not least... intotdeauna injur gratuit! :) Niciodata nu percep taxa pe asa ceva...

Ca sa nu ramana leapsa asa in aer, o dau mai departe, ca sa nu se supere nici Tata Dan si sa nu cream un jinx. Asadar se duce mai departe la Andreea si domnul Vasile Sensual.

In saptamana dinainte de Paste am inceput niste investigatii medicale. M-am dus initial la medicul de familie ca sa imi dea o trimitere spre un ORL si cu ocazia asta, sa imi fac si analizele de sange. Imi spune ca nu poate sa imi dea decat cu 2 adeverinte. De una puteam face rost, dar de cealalta (de la administratia financiara, pentru care trebuie sa stai 5 zile sa ti-o elibereze) nu. Medicu' mi-a dat trimiterea spre ORL (ca sa citez "du-te la ce medic vrei cu ea") si a ramas sa ii duc una din adeverinte.

In fine, long story short... am lasat-o balta cu statul... chiar daca nu aveam bani de privat, tot acolo am ajuns. Am apelat la fondurile de rezerva si m-am dus la ceva particulara pentru ca nu mai puteam de durere si chestia cu statu' lua mai mult de 2 saptamani.

Initial am gasit un CMI pe Google (hai ca nu zic la ce medic, sa nu fiu naspa). M-am dus la cabinet in ideea de a ma programa pe loc. La intrare 2 femei de serviciu (cel putin asa pareau) stateau la ghiseul de informatii. Intreb daca e medicul respectiv la cabinet si ele imi dau o foaie de hartie cu numarul de telefon ca sa ma programez.

OK, numarul de telefon il aveam oricum de pe internet, dar voiam sa ma programez personal pentru ca oricum aveam treaba in zona. In fine, sun. Suna... si suna.. si suna.. si apoi cel mai enervant lucru de pe planeta mi se intampla: intra casuta vocala. Casuta vocala a lu' peste mai era si in alta retea... Am inchis. M-am enervat. Am injurat. M-am calmat.

A doua zi sun din nou si de data asta raspunde cineva (cre' ca era chiar medicu') imi zice sa vin la 13.00 urmatoarea zi, nu-mi cere numele, nu nimic... OK. Ma duc urmatoarea zi, la 13.00 la CMI, unde se presupunea ca e medicul cu care vorbisem si la care ma programasem cu o zi inainte.

La informatii nimeni. Pe hol statea o tanti in halat alb de vorba cu cineva. Am intrebat-o pe tanti in halat alb:
- Nu va suparati, cabinetul doamnei doctor... unde e ?
- Ah... pai doamna doctor nu e aici, e la Casa de sanatate (parca?)
- Pai cum? Ca m-am programat ieri si i-am zis ca vin azi la 13...
- N-a venit... ca nu era sigura daca mai veniti...

Am iesit. M-am enervat. Am injurat. Scot telefonul, sun si deodata:

Ding! Ati apelat casuta vocala a abonatului...

Vine Pastele, da? Si la noi in familie traditia este ca de Paste sa se ofere cadouri, la fel si de Craciun, zile de nastere, nume etc. Ai mei nu stiu sa lucreze pe calculator si deseori devin nostalgici si vor sa se uite la poze. Dupa cum majoritatea pozelor din ultimii ani sunt pe suport digital (dvd-uri sau pe hdd) m-am gandit sa le fac cadou anul acesta o rama foto digitala.

Am comandat astfel de la Emag cea mai ieftina rama foto digitala de 7 inchi (Serioux de 130 ron). Nu am comandat-o pentru ca sunt zgarcita, ci din 2 motive: 1. nu imi permit sa dau 500 de ron pe o rama foto digitala si 2. nu inteleg de ce as da atata pe o rama foto digitala.... ca pana la urma nu face nimic, e doar un ecran cu 3 butoane care are un slideshow...

In orice caz... ajung azi sa imi ridic comanda de la punctul de livrare de la Obor (din cadrul Flanco). Totul bine si frumos, pana cand ii rog pe baietii de acolo sa imi testeze rama foto. De la alte patanii deja prefer sa imi ridic comenzile personal si sa ii pun sa imi faca proba, ca asa e normal.... Si imi face tipul de acolo proba sau cel putin incearca si vede ca nu merge... Schimba priza... schimba iarasi priza... apasa pe alte butoane... nimic. Cheama pe cineva. Persoana respectiva repeta aceleasi chestii ca celalalt... Tot nu merge... Cheama pe altcineva... pe altcineva... De pana la urma au tras concluzia ca rama nu functioneaza.

Il cheama pe manager (presupun ca managerul era sau cel putin o ierarhie mai sus decat ei) si acesta imi spune ca daca vreau imi pot da banii inapoi si sa ma duc eu in Crangasi sa imi iau alta rama de la showroom-ul Emag. Le zic ca nu vreau... ca mie imi trebuie rama aia blestemata ca este cadou si am nevoie de ea azi (as fi facut un efort si as fi ridicat-o si maine la o adica da' maine am alte treburi si na.... mai greu)

In fine, dupa ce am stat pe acolo o juma' de ora.... apoi a primit managerul telefon de la Emag ca o sa imi aduca rama cu urmatoarea livrare de produse de dupa ora 18.00. Am zis OK, si-asa am treaba prin oras si pot trage de timp... merge.

O chestie de notat... in micul haos produs de rama mea nefunctionala un tip ma intreaba: cat ati dat pe rama? Ii zic ca 130 ron la care el scoate un "aaaah, da... " in sensul de "pai daca ai luat-o pe cea mai ieftina, normal ca nu merge". Da, eu am raspuns cu o injuratura in gand, da' nu am mai spus nimic cu voce tare ca nu e frumos si nu sunt o persoana agresiva verbal (yeah, right)

Anyways... au fost draguti in rest si am plecat de acolo in ideea ca vin dupa ora 18.

Am revenit pe la 17.45 si am intrat din nou in Flanco sa intreb de rama, ca poate venise mai devreme. Nu venise. OK, nici o problema. Am revenit la 18.30 si cand mi-a venit randul la coada sa imi ridic rama m-au luat astia care lucreaza acolo (era alta tura mi se pare) cu o atitudine de mi-a venit sa imi dau palme.

De fapt unul dintre ei era problema... Pentru ca in momentul in care l-am rugat pe tipul care mi-a aratat rama sa mi-o si probeze a sarit de cur in sus celalalt ca "Noi nu probam aici, ca n-avem ce sa probam"...
Zic "Domn'e cum sa nu probati? Pai azi de dimineata cum mi-ati probat-o? Nu tre' sa o bagati decat in priza si sa ii dati drumu'. De dimineata nu mergea si mi-au adus alta... "
La care asta micu' tot o tinea pe a lui ca nu probeaza ca nu si nu....

Eu sincer n-am inteles faza. N-am plecat de acolo pana nu mi-au probat-o pentru ca nu mi se parea normal si n-am inteles atitudinea tipului de a refuza sa imi faca proba la ea, care era faza? Ti-e lene? Ai nervi? Lasa-ma, frate, ca nu tie ti-au adus o rama defecta si a trebuit dupa aia sa pierzi timpul in oras ca sa poti sa ridici una buna... Unii oameni n-au nici un pic de logica in gandire si sincer, astia merita o partida de injuraturi ca la carte, da'-s fata finuta si oricum am fost multumita ca intr-un sfarsit mi-au adus o rama buna si cei de la Emag au fost profesionisti asa ca am zis treaca-mearga. Nu pot sa zic ca nu m-a enervat, m-a enervat... imi venea sa il bat, sa il injur da' asta e... I'm a lady... desi uneori e bine sa fii si de alta etnie.

Baietii de care zic lucrau la Flanco, deci Emag-ul a lucrat profesionist din punctul meu de vedere, n-am avut treaba cu ei, da' astia mici de la Flanco ar trebui sa faca ceva cursuri de relatii cu clientii ca unii sunt cam depasiti de unele situatii... adica da-o-n sconcs de treaba si managerul a fost mai dragut, bre :) Se poate?

Update 22.04.2011: Oh, wow... tocmai am primit un telefon de la directorul magazinului Flanco in care si-a cerut personal scuze si mi-a oferit si un card reducere. Nu-mi vine sa cred... exista astfel de atitudini in magazinele de la noi? Omg... exista... wow... sunt inca in soc... foarte tare! frate...

[FRAGMENT]

hai sa vorbim in randuri
stafie a trecutului meu moale

mai stii cine sunt?
imi mai cunosti fiinta vie
pustie
pulsand
agatata de conturul tau?

suntem fum pe o carare
luminata
de vise
ramase vise.

clipeste o data
daca m-ai VAZUT

vreodata.

clipeste de doua ori
si scrie o data cu mine
striga o data cu mine
canta o data cu mine
razi o data cu mine
atinge-ma o data cu mine
sufla o data cu mine
un zbor,
un fulg
o nea.
cazi...
o data cu mine.

pe pamant.

loveste-mi ochii
ce viseaza
la berze pe stalpi de ceara
la copaci mutilati de viteza masinii
la cantecul tau de vioara
la cerul privit in ochi
cu atata obraznicie,
de mine,
un copil.

arde-ma salbatic.

hai sa plecam
cuvintele-mi sunt cadavre
fara sicriu
si fara cruce
si-necate
litere imprastiate

[...]

Zilele trecute cautam ceva melodii romanesti bune. Dupa Vama Veche, Vita de Vie si Sistem am dat de aceasta minunatie. Cateva zile am avut pe repeat Vama Veche cu La Radio (care are niste versuri tare stupide, dar nu stiu de ce imi place) si acum probabil o sa urmeze cea de mai jos pe repeat...

Am 2 noutati, tin să le scriu şi aici pe scurt, deşi ştiu că majoritatea sunt la curent cu activitatile mele pe Twitter şi Facebook.

În primul rând am deschis o nouă licitaţie pentru Ioana. Aveti sansa sa va pricopsiţi cu niste accesorii handmade dragute si sa ajutati un copil in acelasi timp! Pentru mai multe detalii intrati pe site-ul ei, linkul aici: http://www.helpioana.com/ro/licitatii-site/36-licitatii-site/85-cercei-handmade-scosi-la-licitatie

În al doilea rând am lansat în echipă cu Răzvan şi cu încă un prieten, site-ul de webcomics http://percivalcomics.com de care sunt foarte entuziasmată şi pentru care am muncit ceva vreme. Sper să vă placă cel puţin cât îmi place şi mie! :)

În rest... vă pup, mă!

Cautand niste poze cu Rapirea din Serai cand am fost in Arges (august 2008) am dat peste niste articole vechi si am avut o revelatie... adica ce revelatie? Am fost de-a dreptul socata.

Socul a venit din stilul diferit pe care il foloseam in articolele mele. Injuram asa cum imi venea si articolele erau scrise din suflet. Acu' m-am bosorogit de tot. Ce dracu' fac aici? Scriu de cateva ori pe luna si atunci n-au niciun pic de vlaga cuvintele mele sau mi se pare mie? Inainte scriam des... si ce daca injuram? A injura e o arta, am spus-o si o sa o spun cate zile oi mai avea. M-am temperat mult pentru ca mi s-a atras atentia ca vorbesc urat si ca "nu se cuvine". Faceam o poveste din orice... poate nu imi iesea mereu bine articolul, dar stiti ce? Am recitit lucruri si am ras... am ras de una singura ca o troglodita de lucrurile pe care le-am scris acu' 3 ani.... si m-am intristat cand am vazut diferenta. OK, nici atunci nu aveam cititori, dar so what? Mi-ar placea sa stiu ca in ultimul timp am scris articole de care o sa rad peste ani de zile, dar stiu ca nu e cazul... m-am lasat influentata si uite ca... am pierdut timp, ce Santana o fi fost in creierii mei.

O sa incerc sa ma resuscitez, sincer.... si celor carora nu le place ca injur pot sa le spun un singur lucru: SCREW YOU, I WAS FUNNY! (da, Jeff (fa-fa-fa) Dunham avea gluma asta)

De saptamana trecuta am scos la licitatie pentru Ioana (despre care v-am vorbit acum cateva postari) niste accesorii handmade facute de mine. Banii de pe accesorii se vor duce in contul pentru proteza bionica, puteti lasa comentarii pe site-ul helpioana.ro. Puteti ajuta si doar dand link-ul se mai sus mai departe ! Licitatia se va incheia pe 7 aprilie.

Adolescenţa e o perioadă interesantă din viaţa unui om, au tot felul de schimbări.... mai plăcute, mai neplăcute. Mă rog, cred că în mare parte sunt neplăcute. Când suntem puşti atitudinea pe care tindem să o adoptăm este aceea de rebeli (că doar de-asta au şi făcut şi numit filmul Rebel Without a Cause, nu?:) )... Recunosc că şi eu am trecut prin ea, dar nu a fost o atitudine faţă de părinţii mei sau faţă de anumite persoane, ci doar faţă de subiectele zilnice, faţă de sistem... ştiţi voi "fuck the system". Argumentam cu înverşunare, scriam cu înverşunare... uneori mi-e dor de acea "înverşunare", dar anii mi-au potolit setea de teribilism... aşa cum trebuia să se şi întâmple.

Ca adolescentă am fost mult mai liniştită decât cei pe care i-am văzut în metrou acum câteva săptămâni. Întâmplarea fu aşa:

Vreo 4 indivizi cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani să zicem, îmbrăcaţi în haine "cool" dă hip-hapări vorbeau despre "părinţii" lor. În primul rând ei erau "cool" nu numai pentru că erau îmbrăcaţi în haine dă hip hapări, dar şi pentru că vorbeau unii cu alţii de pe o parte şi alta a metroului. Adică unul dintre dăştepţi stătea pe un rând de scaune care era paralel cu celelalte şi fireşte îşi vorbeau cu un sonor suficient de puternic să se audă între ei şi să audă şi tot vagonul ce căcaturi le ies din gură.

- Aualeu, frate, am vorbit aseara cu aia... m-a stresat mai rău ca maică mea, frate...

- Da, frate, să vezi maică mea ce mă enervează, frate... Mă sună mereu că aah, Florine să ajungi la 22 că ţi se răceşte mâncarea, Florine hai în casă să ne uită la televizor, Florine să ajungi devreme că vreau să stai în casă, că aşa vreau eu...

- Da, bă, da... aşa şi cu maică mea... Să vezi ce mă bate la cap şi începe să se roage de mine. Frate, păi io pă taică miu îl respect, că dacă nu fac ce zice nu stă la discuţii cu mine, îmi baga mâna în gât şi mă dă cu capu' de perete de nu mai zic nimic.

Mă rog, au mai zis ei nişte prostii pe acolo... pe-astea le-am reţinut pentru că mi s-au parut... epice. Deci dragi mame... daţi-vă copiii cu capul de pereţi la propriu, se pare că le place!

Şi când a coborât teribilistu' ăla mic, care se împiedica în pantaloni, le spune ceva băieţilor si foarte şmecheraş, cu o figură de poppin' le arată dej'tu mijlociu şi coboară. Vai di mini, ce cul eştimăăă, ptiuu....

Ştiu că n-am mai trecut demult pe aici cu tasta, dar revin azi în forţă ca să vă povestesc prin ce peripeţii am mai trecut în mijloacele de transport în comun.

Întâmplarea a fost acum aproape o lună, dacă nu mai mult... Am plecat eu pe la 13-14 cred, cu minunata "căruţă" trasă de boi, care în mare parte transportă cartofi şi alte animale raţionale sau nu. Am făcut 2 km în 30 de minute, ca de obicei. În fine, eu m-am obişnuit suficient cât să nu mai am aşteptări de la boii noştri, pentru că sunt şi ei sleiţi şi aleargă stând pe scaun după bani ca fiecare om (bou?) fără standarde în viaţă, fără moralitate sau alte cuvinte jignitoare.

Să trecem totuşi la acţiune: mă aşez pe ultimul loc din căruţă, pe ultimul rând de scaune unde nimeni nu te deranjează cu sacoşe, sarsanale, peşti, varză murată, castraveţi, bere Noroc sau mai ştiu eu ce poartă ei p-acolo. Căruţa opreşte şi urcă o femeie în vârstă, dar nu foarte, cu un cojoc "de Leana Ceauşescu" (cum obişnuia să spună un fost coleg de birou) Până una alta ca să uit de viteza căruţei cu totul şi să intru în lumea mea, ascultam muzică la mp4. Doamna Cojoc a venit chiar lângă mine. Nasul meu a tras timid aer, ca să nu aibă nicio surpriză, dar era OK, mirosea a naftalină... după cum mă aşteptam, aşa că mi-am văzut de muzică în continuare până când a mea Dragoste Cosmică a celor de la Florence and the Machine a devenit un: "A falling star..." Da??? Ce zici mă acolo?? Aloo!! "Fell from your heart and landed in my..." "Da, cobor acolo, n-auzi?"... "The stars... the moon.." Aloo???

Am oftat... am încercat să dau mp4-ul mai tare, dar dna. Cojoc avea plămânii luaţi de la Apple şi IRiverul meu nu putea face faţă. De fapt, femeia aia vorbea atât de tare la telefon încât sunt sigură că şi ceilalţi participanţi la trafic o auzeau din maşinile lor. Îmi pun muzica pe pauză chiar la fix când dna. Cojoc mă întreabă:
- Auzi, fetiţo, aici scrie Gicu??
Şi îmi arată telefonul. Dă mai jos, îi zic că acolo era... Şi iar vorbeşte la telefon de mi se umflă creierii în cutie. Spre norocul meu... s-a dus pe scaunul din spatele şoferului şi acolo a vorbit. Bineînţeles, se auzea până la mine limpede ca apa ce spunea, dar era mult mai bine mai departe de scenă. Şi spre norocul şoferului, dna. Cojoc a coborât cam la jumătatea drumului. Vă imaginaţi cum ar fi fost dacă ar fi mers până la capăt?

Horror.

Despre campania Ioanei am aflat în aprilie 2010, când cineva de pe Twitter m-a contactat în vederea donării unor accesorii handmade. Am aflat atunci despre povestea ei, povestea unei mânuţe pierdute.

Ioana s-a născut pe 15 iulie 2008, cu fix o lună înaintea zilei mele de naştere (nu şi a anului). Am cunoscut-o personal pentru prima oară în februarie 2011, când am fost în vizită la părinţii ei. Eu nu mă pricep la copii mai deloc, aşa că ne-am intimidat amândouă şi nu prea am vorbit. A doua oară însă, Ioana a spart gheaţa şi m-a cucerit. Mi-a arătat păpuşile ei, un băieţel, o fetiţă şi un pinguin care se pare că era „tăticul lor”. Ioana era răcită atunci, aşa că mama ei a trebuit să îi dea un sirop de tuse. Ea s-a ridicat de lângă păpuşi şi s-a dus lângă mami să o ajute să pună în lingură, apoi a luat siropul de tuse fără să se plângă de nimic. M-a uimit pentru că îmi aduceam aminte câte tertipuri avea mama să mă facă să iau medicamente şi mi-era o silă de ele de nu pot să vă descriu...

După ce a luat siropul, Ioana s-a dus înapoi să se joace cu păpuşile. Am vorbit de căsuţa ei de păpuşi, de căţei (Bella şi Max) şi i-am făcut cadou (de fapt erau pentru mama ei, pentru că ea nu are găuri în urechi) o pereche de cercei. I-au plăcut şi m-a pupat pe obraz, bineînţeles că nu m-am putut abţine să nu o pup şi eu înapoi. Şi asta a fost pentru prima oară când un copil de doi ani jumate mi-a fost atât de drag, a fost momentul în care Ioana m-a cucerit total.

Am ajuns acasă şi câteva zile nu mă puteam gândi decât la Ioana şi la povestea ei. Am încercat chiar să fac unele lucruri numai cu mâna stângă, cum ar fi să mă spăl pe dinţi, să tastez sau să scriu. Totul mi s-a părut greu. După asta am început să mă gândesc la ce joburi ar putea să aibă când va fi mare dacă nu face rost de proteza bionică, din păcate lista era foarte scurtă. A urmat o documentare asupra cazului ei şi am aflat cu uimire că mai există şi altele asemănătoare, pentru că medicii din România nu ştiu să preţuiască o viaţă aşa cum ar trebui. Am încercat să imi imaginez şi ce au simţit părinţii Ioanei în primul an de viaţă al micuţei, dar nu am putut, nu mi-a fost cu putinţă. M-am întristat, dar totodată speranţa a crescut în sufletul meu gândindu-mă că pot să îi ajut într-un fel sau altul.

Părinţii fetei sunt nişte oameni cum rar întâlneşti şi Ioana la fel, este un copil special. Şi când spun că e specială nu mă refer şi nu mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, ci la cum e ea ca om, la faptul că e deschisă cu ceilalţi şi râde sau zâmbeşte mereu, că e cuminte şi se vede că are numai iubire de dăruit.

Povestea în detaliu şi modalităţi în care o puteţi ajuta pe Ioana găsiţi pe site-ul http://helpioana.ro

Pentru că am văzut atât de multe filme în ultima perioadă de timp, m-am hotărât să fac scurte reviewuri cu un comentariu-2 şi cu note cât să vă daţi seama dacă merită văzute sau nu. Bafta mea a fost că majoritatea au fost filme f. bune...

The Next Three Days are ca subiect condamnarea unei femei la inchisoare pe viata. Toate dovezile o incrimineaza pe Lara Brennan (Elizabeth Banks): amprentele ei pe obiectul cu care a fost omorata victima, a fost vazuta plecand de la locul crimei si o pata de sange de-al victimei a fost gasita pe haina sa. Toate astea au facut un caz imposibil de castigat in instanţă asa ca sotul ei (interpretat de Russell Crowe) se decide sa "o evadeze" din puscarie. Subiectul mi s-a parut foarte interesant, jocul actorilor a fost OK, dar ceea ce il face un film "de vazut" sunt credibilitatea reacţiilor omeneşti (adică e verosimil până la un anumit punct) şi modalitatea în care te ţine pe jar, cu sufletul la gură. Nota mea este de : 10 din 10

Tangled sau "O poveste incâlcită", cum au tradus-o la noi, este o animaţie în primul rând foarte bine realizată. Subiectul este acelaşi cu cel din basmele clasice: ea prinţesă blondă ţinută într-un castel de o babă care o răpise de la părinţii ei când era mică , el vine şi o salvează... numai că nu tocmai. El nu e prinţ, e tâlhar... şi unul chiar foarte frustrat pentru că cei care pun afişe "Wanted", nu îi desenează bine nasul. Ea are un păr de vreo 3 metri, magic, cu care se dă în leagăn şi face curat în casă până când Flynn (Zachary Levi) ajunge din întâmplare la ea la castel. Cred că aţi văzut trailerul şi dacă nu... dacă vi s-a părut prea încâlcită descrierea mea, uitaţi-vă pe pagina de IMDB. Iniţial voiam să îl văd la cinema pe acesta, nu Unknown, dar n-am mai ajuns. Oricum mi-a plăcut foarte mult, pe alocuri a fost foarte amuzant, pe alocuri cu ceva muzică (dar nu foarte multă), aşa că nota mea este 9 din 10.

The Aviator a fost un film al cărui început l-am văzut prin 2006-2007, dar pe care la momentul respectiv l-am abandonat pentru că mi s-a părut foarte plictisitor. Ei bine, de această dată nu mi s-a mai părut plictisitor, a fost chiar interesant cu atât mai mult cu cât rolul principal îl detine Leonardo DiCaprio care face o treabă excelentă. Filmul înfăţişează povestea lui Howard Hughes, un tip putred de bogat, tânăr şi pasionat de avioane şi filme. 3 cuvinte îmi vin în minte care rezumă acest film: bani, femei şi nebunie. Restul sunt detalii pe care le veţi descoperi pe parcursul vizionării. În film le mai întâlnim şi pe Cate Blanchett, în rolul lui Katherine Hepburn şi Kate Beckinsale ca Ava Gardner. Dacă nu vi se pare atractiv subiectul, acordaţi-i o şansă lui Leonardo D. pentru că în filmul ăsta îşi arată pe deplin talentul actoricesc. Nota mea e 9 din 10.

Casablanca. Cum aş putea să încep micile observaţii pentru un film atât de... celebru? În primul rând sa vă spun că este realizat prin 1942, iar rolul principal îl deţine Humphrey Bogart (Rick Blaine). Din punctul meu de vedere este un film... "cult" ca să zic aşa, despre Al Doilea Război Mondial, fuga de regimul nazist şi haosul din Europa. Nu o să încerc să vă dau mai multe detalii pentru că e un film clasic, care pur şi simplu trebuie văzut cel puţin o dată în viaţă :)) E bine realizat (mai ales pentru vremurile alea), e bine jucat, dar n-aş spune că e genul de film pe care poţi să îl vezi cu juma de ochi. Adică dacă te apuci să îl vizionezi, tre' să îi acorzi întreaga atenţie pentru că altfel rişti să nu înţelegi despre ce e vorba. Nota mea nu poate fi alta decat 10 din 10.

Sper că v-au plăcut micile recenzii de mai sus, aştept comentarii cu păreri şi poate chiar sugestii de alte filme la care aţi vrea să citiţi un artiol.

Dupa atatia ani de American Idol nu credeam sa mai existe auditii si interpreti care sa ma dea pe spate... Well, I was wrong. Jacob Lusk is amazing, so full of passion! Incredibil...

Cred ca ar trebui sa fac un pact cu mine insami sa nu mai promit niciodata articole. Se pare ca de fiecare data cand "promit" sa scriu despre ceva, Universul ma izbeste cu o lipsa de inspiratie.

Am zis ca scriu despre serialul Flash Forward si am deschis fereastra asta de "postare noua" de vreo 10 ori si de vreo 5 ori am scris un inceput de articol caruia i-am dat delete pentru ca nu mi-a placut, asa ca inceputul meu este acesta:

Tu unde te vezi peste 6 luni?

Nu, nu esti la un interviu in care astept sa imi spui ca o sa mori in compania mea. In timp ce ma uitam la serialul asta ma gandeam "eu unde as fi peste 6 luni? Ce as face?" si raspunsul meu era unul optimist. Asadar... serialul incepe cu un blackout mondial in care toata lumea lesina pentru cateva minute, vazandu-si viitorul. Totul se intampla pe 6 octombrie 2009 si ziua pe care oamenii o vad (cei care o vad si cei care supravietuiesc) este 29 aprilie 2010. Fireste ca daca o lume intreaga lesina, cum de nu mor cei care sunt la volan sau cei care inoata, piloteaza avioane etc.? Pai raspunsul e simplu: mor peste 20 de milioane de oameni.

Serialul are un sezon si se bazeaza, fireste, pe cele mai importante lucruri vazute de oameni cheie. Mark Benford (interpretat de Joseph Fiennes) este personajul principal, lucreaza in FBI si are o familie ideala, pana cand in ziua de 6 octombrie 2009 "vede" in viitorul sau cum investigheaza acest fenomen the blackout si cum in sediul FBI intra niste raufacatori care incearca sa il omoare. Nevasta lui vede cum il insala cu un alt barbat, un coleg de serviciu nu vede nimic (semn ca ar muri si n-ar mai prinde ziua de 29 aprilie), o colega vede ca e insarcinata (desi era lesbiana) si asa mai departe. In mare parte oamenii cheie la care ma refeream mai devreme sunt cei din sediul FBI si cei de pe langa ei. Majoritatea viziunilor sunt "imposibile" si de aceea oamenii nu prea stiu ce sa creada, o sa se intample sau nu? Unii se chinuie din rasputeri sa isi schimbe viitorul, altii incearca sa faca tot posibilul ca ceea ce au vazut sa se indeplineasca si mai sunt cativa care pur si simplu au interpretat gresit ceea ce au vazut.

Trebuie sa recunosc ca Flash Forward are din start un punct forte: subiectul inedit. Vedem seriale cu spitale, clinici, chestii supranaturale de la extraterestrii pana la fantome si vampiri, actiune, drame (Brothers and Sisters) si asa mai departe. Subiectele serialelor tv incep deci sa devina un cliseu si mi se pare greu sa gasesti un subiect bun ca acesta.

Actorii sunt OK, desi mie nu mi se pare o alegere buna personajul principal, iar actiunea... Avand in vedere ca tine de domeniul fictiunii... as zice ca au facut o treaba buna in ceea ce priveste credibilitatea reactiilor personajelor desi... na, pe alocuri au dat-o in bara. Faptul ca toata lumea afla ce face FBI-ul si se vorbeste cu atata usurinta despre misiunile lor mi se pare o greseala de scenariu pe care o puteau evita, iar unele scena sunt din nou trase de par. Lucrurile devin complicate, dar nu atat de mult incat sa te pierzi in ele, cred ca a fost un lucru bun criza si lipsa de spectatori pentru ca un sezon-maxim doua e exact potrivit acestui tip de show.

Cred ca a fost o decizie buna ca au lasat un final deschis, pentru un al doilea sezon... dar sper sa il continue logic, corect, sa nu se complice intr-atat incat sa se piarda si scenaristii si telespectatorii in actiune, sa nu mai stie ce si cum s-a intamplat cum a fost cu Heroes.

Sunt multe de zis, dar nu vreau sa va mai plictisesc. In concluzie, Flash Forward a fost pe gustul meu, am urmarit unele episoade cu sufletul la gura chiar si daca aveti ocazia sa il vedeti sa nu ezitati, mai ales daca sunteti iubitori de fictiune.

Dupa ce am facut un dus si am fiert raceala din mine, m-am bagat in pijamale si in patura pentru a privi cu inima indoita emisiunea de pe ProTV "Romanii au talent".

Daca imi cititi blogul de mai mult vreme stiti bine ca eu am o pasiune pentru emisiunile de acest gen realizate in SUA si Marea Britanie. Pentru ca de data asta emisiunea purta marca romaneasca, am stiut ca nu o sa faca mare branza, dar m-am uitat pentru a vedea cat de jos au putut duce show-ul si conceptul lui.

Mihai Petre, Andra si Andi Moisescu fac parte din juriu. Fiecare presteaza dupa cum le spune regizorul. Mihai Petre joaca rolul unui Simon Cowell cu 20 de cm. mai mic de statura si 10 zerouri mai putine la contul din banca, Andra e "the nice lady" pe care o place toata lumea si care nu are de fapt nimic de spus decat Da sau Nu si Andi Moisescu e tipul glumet si deschis care mai spune o gluma-doua pentru a destinde atmosfera.

Prima editie pentru mine a inceput incredibil de patetic. 3 barbati imbracati in femei intra pe scena, foarte destinsi, fara niciun fel de emotie si incep sa danseze pe diferite melodii. Avem unul gras, unul slab si unul pe la mijloc. Cel gras pe ce credeti ca danseaza? Shakira, ma! Hmmm... oare nu tot la una dintre emisiuni era un gras care dansa tot Shakira? (nu mai stau sa caut linkul, dar credeti-ma pe cuvant ca era cam acelasi lucru).

Primul gand? Cat i-au platit pe astia sa urce pe scena si sa se dea in spectacol?

Apoi vin cateva talente care salveaza seara. Un pusti cu voce de soprana (desi m-am intrebat daca e pe bune si nu e de fapt playback, recunosc), vreo cateva trupe de dansatori, etc. Cat de talentati sunt romanii? Nu foarte. Am vazut trupe de dans de 10 ori mai bune la emisiunile din UK si USA, dar hai sa trec cu vederea, ce conteaza...

Cei care nu merg mai departe chiar credeti ca sunt pe bune? Eu cred ca pe unii ii platesc si cred ca ii platesc si pe cei care vin in amfiteatru ca sa formeze "publicul". Hai frate, nu-mi spune ca in Cluj 2000-3000 de oameni nu aveau ce face si s-au dus sa se uite la un spectacol negarantat. De fapt.... garantat... de replicile juriului, pardon!

Pe langa toate astea, ProTV-ul a mai dat si reclame cu tona! Si reclame proaste... stiam eu de ce nu ma uit la TV! Reclamele la Cosmote ma dau pe spate, la cat de "inteligent" sunt facute... Sa inteleg ca pe unii ii plateste cineva sa faca reclame proaste si eu nu reusesc sa prind nici macar un internship in domeniu? Super! Una singura mi s-a parut reusita, la Panzani si probabil aia era preluata, nu era romaneasca... No comment there.

Cateva concluzii ? Pai...

• Mihai Petre imi seamana cu un pitic de gradina care se urca pe doua papainoage si de acolo incepe sa strige cat de tare si inalt e el (de fapt nimeni nu-l crede). Mai arunca si cu o grebla-doua in stanga si dreapta...
• Show-ul e regizat ca la prosti.
• Ii cred pe cei care chiar sunt talentati, dar totodata cred ca pe unii i-a adus chiar ProTV-ul pentru ca nu aveau cu ce sa umple emisiunea.
• Pana si intrebarile mi s-au parut traduse de la astia din strainatate... Cred ca le-au tradus chiar cu Google Translate. "Ce cautati aici?" "De ce ati venit?"Ce mama naibii e asta? Nu puteau sa fie si ei mai credibili? Guess not.
  
• E penibil ca nu se poate face nici macar o emisiune pe bune, ca totul trebuie planuit dinainte, pana si glumele juriului pareau citite.