Sunt ceea ce gândesc

Primul: Ziua Bloggerilor Bucureşteni. Intenţionez să merg, sigur in proporţie de 70 %.
Al doilea: Expoziţia Esenţe a domnului Constantin Dipşe, sigur în proporţie de 90% că o să ajung la vernisaj. Are loc la Muzeul Satului, pe 5 iunie, la ora 13.

Cine vrea să ne vedem acolo, să împărţim o vorbă, o părere... n-are decât să vină.
Kiss ya, bitches!

Ei, hai ca de trei zile ma tot tin sa scriu aici cate ceva... am fost ocupata cu examene si serviciu. Abia acum am un moment de respiro ca nu avem de lucru, dar nu pentru mult timp. Am dat trei examene pana acum si sambata urmeaza al patrulea. Am 8 in total si abia astept sa scap de ele. Am refacut o tema de trei ori pentru o materie, ma exaspereaza!! Nu mai suport, cred ca o sa am spasme cand o sa mai aud de materia aia.

Sambata vreau sa ma duc la Ziua Bloggerilor Bucuresteni, mi se pare interesant si sper sa gasesc colegi care sa fie interesati, sa mergem impreuna. Eh si daca nu, ma duc singura sau cu Deea.. Ce zici, Dee? Hai ca si tu ai facut un anisor sau cat cu blogul :P...

In rest ce pot sa mai zic... twitteresc in fiecare zi, astept Harry Potter 6 (nu am vazut niciun trailer ca sa fie totul o surpriza), astept sa scap de sesiune si joc Conquiztador cu colegii in pauze, ceea ce e foarte amuzant... Ma gandesc sa merg cu bicla pe distante mai lungi, da' tot nu gasesc curajul sa o fac... Pana la urma o sa imi iau eu inima in dinti... CANDVA!!

Am inceput sa citesc Fanus Neagu cu "Ingerul a cazut", dar nu stiu daca o sa o duc la capat... Citesc si Pavilionul Cancerosilor din cand in cand. Ascult melodiile lui Adam Lambert gasite pe net. Mananc doua senvisuri la micul dejun, beau o cafea si ma doare capu... IN FIECARE ZI!! Si cam atat... nimic interesant, nimic nou... Aaaaah... Pollurile din dreapta, completati-le.. :D Mie mi se pare interesant de aflat hehehehehe...
Kiss ya, bitches!

Deci eu personal nu înţeleg de ce stau aşa lucrurile. E ca şi când ar câştiga Britney Spears în locul lui Michael Jackson, ca şi când Queen ar fi detronaţi de Trei Sud Est, ca şi când ai vrea să mănânci pâine goală în loc de clătită cu ciocolată la micul dejun. Ce-au americanii ăştia? Ah, ştiu, IQ sub limita permisă de lege.

Aşa so pentru cine nu ştie ce-i ăla ămericăn aidăl... este emisiunea după care s-au inspirat ăştia de la megastar. Şi din tot top 36-ele lor... foarte speciali au fost Allison Iraheta, Megan Joy, Adam Lambert, Tatiana del Toro, Alexis Grace, Matt Giraud şi încă câţiva. Allison a ieşit pe patru, Tatiana este o psihopată scăpată de la nouă care oricum n-a intrat în top 13, Matt Giraud a fost salvat de juriu şi are o voce destul de faină dar nu suficient de faină, pe Megan Joy au scos-o pe motive că o luase şi ea pe arătură, Alexis Grace a ieşit prima din top 13, iar Adam Lambert... Zeul, atotputernicul muzicii, cel mai talentat om din industria muzicală americană, cel care a fost comparat cu Freddie Mercury, un om care chiar merita să câştige American Idol anul acesta! Un om care a fost pe măsura celor de la Kiss şi care a interpretat fiecare melodie în mod original, cu o voce bestială, care a lăsat juriul cu gura căscată aproape de fiecare dată... Acest Adam Lambert... este trecut pe locul doi de către puţoiu' de Kris Allen... Eu nici nu ştiam cine e ţâşti bâştiu' ăsta până în top 5. Mă întrebam ce caută ăsta în finală, dar ziceam că mai bine că e el... ca să fie câştigul asigurat lui Adam. Şi când colo... din 100 de milioane de voturi, o treime din populaţia Statelor Unite ale Americii, PUŢOIU' IESE PE PRIMU' LOC! Incredibil, mă duc să mă dau cu capu' de pereţi spunându-mi că americanii sunt de-a dreptul surzi şi orbi, domn'e.

Mda, am uitat să zic... cred cu tărie că voturile au fost şmenuite, din păcate nu îmi pot da seama de ce... asta e... Şi acuuuum... vi-l preziiint.. pe ADEVĂRATUL American Idol 2009!
Kiss ya, bitches!

Libertatea este unul dintre lucrurile care ma face sa ma simt fericita. De fapt este vorba de o eliberare sufleteasca. Atunci cand poti face orice doresti, sa mergi in orice loc vrei, cand nu ai nicio constrangere, te simti stapan pe situatie, stapan pe propria ta viata. De multe ori suntem obligati sa ne schimbam planurile, sa ne limitam situatiilor, suntem obligati sa avem limite pentru ca, pe buna dreptate, daca nu ar fi asa, am trai intr-un haos de nedescris. Cu toate astea, avem dreptul si puterea sa nu ne cenzuram si sa nu ne controlam visele. Este singura libertate totala pe care un individ o are.

Visam fara sa ne dam seama uneori, alteori visam constient. Visul ne antreneaza vointa de a supravietui, dorinta de a merge mai departe, de a sparge limitele oricare ar fi ele. Faptul ca alegem sa cenzuram aceasta libertate totala este simplu optiunea noastra, este ceea ce alegem noi pentru ca in multe cazuri visele dauneaza sanatatii mintale. Asadar, cand o iei razna si simti ca nu mai poti tine in frau dorintele reflectate in visuri incepi sa iti controlezi imaginatia. Atunci este momentul in care spui NU pentru tine ca sa te protejezi. Atunci spui NU pentru a renunta la idee. Spui acest cuvant si speranta ramane, insa dorinta scade in intensitate. Am spus NU de o saptamana si simt ca nu mai am ganduri atat de haotice si multe si ma simt atat de libera. Pana la urma, a visa este o libertate si a nu visa este tot o libertate. Pe care as alege-o? Pe ultima pentru ca a visa la lucruri imposibil de realizat nu poate sa iti faca decat rau.

Scriind ultima propozitie din paragraful de mai sus mi-am dat seama ca tocmai mi-am incalcat un principiu, de fapt, o credinta. Aceea ca nimic nu e imposibil. Lucruri care au 000000000000000000000000, 000000000000000, 000 1% sanse sa se intample. Lucruri care pur si simplu stii ca NU o sa aiba loc, deci de ce sa iti mai obosesti imaginatia? Si acum o sa atasez o postare de blog tare draga mie nu spun din ce motive, dar spun ca ce scrie aici este valabil si pentru mine:

Revelatia saptamanii

Am citit un articol interesant acum vreo două săptămâni (nu întrebați unde, pentru că nici eu nu mai ştiu), care se numea ceva de genu': "What happened to all the nice guys? The answer is simple: you did.". Spunea că femeilor cărora li se pare că nu mai există tipi de treabă pentru ele, de fapt, i-au întâlnit pe parcursul vieţii lor, însă nu i-au luat în calcul din diferite motive. Ei bine, pare puţin confuză chestia asta, dar ideea era că de fapt aceştia există, numai că trebuie să fi puţin mai deschisă ca să îi vezi. Probabil că articolul a fost scris de un bărbat, după cum ne încuraja, însă serios, mi-a apărut ca un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că am fost de câteva ori în astfel de situaţii cărora le-am dat cu piciorul şi apoi tot eu mă plângeam. Să recunoşti că ai o problemă este primul pas spre vindecare, nu?

Am găsit totuşi ceva cu care nu sunt de acord. Mai scria că femeile aşteaptă să fie invitate şi din cauza asta ratează multe ocazii preţioase. Este adevărat, dar mie aşa mi se pare corect. Poate am o concepţie învechită aici (vorbeşte latura mea romantică, gotta put a sticker over its mouth), dar eu cred bărbaţii ar trebui să facă primul pas. Acum, nu pot să vorbesc în numele tuturor femeilor, însă eu una prefer bărbaţii cu c... curaj. :D Nu vreau să am eu şi pentru el. Sigur, aici nu mă refer la "curajul" tipilor de genul celor care te "agăţă" (oribil termen, dar n-am altul mai potrivit) la metrou, evident.

Aţi fi înţeles mai multe dacă găseam articolul real, dar concluzia e următoarea: deşi uneori îţi vine să zici că nu mai există nimeni pentru tine, mai ales după ce treci prin experienţe mai puţin plăcute, de fapt poate că şi tu porţi o parte din vină; încearcă să afli care este aceea and embrace it.

Se pare că azi e ziua mea optimistă şi deci trebuie să profit de ea, fiindcă nu apare prea des... aşa că o să îmi fac din cuvintele acestea un motto. Să vedem dacă ţine. ;)

And now I wait for the magic to happen :))
Kiss ya, bitches!

Am fost azi să vizităm Palatul Cotroceni. Plural: eu, Diana şi prietenul ei. Nu am mers pentru că era intrarea gratuită, sinceră să fiu nici nu ştiam că Cotroceniul are statut de muzeu (nu ştiu dacă ar trebui să îmi fie ruşine pentru asta), am mers pentru că a fost duminică şi pentru că în weekend au supt cursurile viaţa din mine... şi am zis să mai fac şi eu altceva în afară de muncă, acasă, cursuri, muncă, acasă, cursuri. În plus, mi-am adus aminte de filmul Yes Man! (cu Jimmy ma' boy care a îmbătrânit ca un cal bătrân... mă rog asta nu îl opreşte din a fi un actor genial).

Am trecut prin sistemul de securizare. O babă face o glumă "Haaaai domn'e că n-am bombe pe mine". Replica buadigărdului sau ce era, plină de entuziasm: Nu mai faceţi glume că poate nu mai intraţi...

Deci, e serioasă treaba gândesc eu.

Mergem noi puţintel înainte, cu soarele blând în cap şi în faţa noastră apare o coadă de-un km (glumesc, nu ştiu să aproximez în distanţă, erau vreo o mie cred sau ceva de genul). Ne-am apropiat şi ne-am convins că nu era un miraj. Am renunţat la ideea de a sta la imensa coadă ce-mi amintea de poveştile mamei cu cozile la carne şi am luat-o la pas prin grădină. Ce grădină, coaie... parc! Să ai propriu parc... tre' să fie mişto mă gândesc. Moment în care din temiricemotive în minte îmi apare Băsescu făcând jogging nud. Da, am o minte bolnavă. Bine, de fapt... era mai mult Mihai Bendeac ca Băsescu da' tot e ciudat. Şi călătorind în mini-parcul prezidenţial am văzut două lucruri: o demonstraţie militară (nu ştiu cum se numesc mişcarile alea armă-pe-umăr-la-podea-etc) şi un elicopter. Demonstraţia trebuie să recunosc, mi-a plăcut. Şi îi admiram pe oamenii ăia numai pentru că făceau toate mişcarile alea în soare la 35 de grade, îmbrăcaţi în uniformă de cel puţin 3 kg ce să mai zic de restul. Elicopterul l-am zărit după ce-am mai mers o ţâră şi da, perdelele încă îmi par că sunt de CFR. Da' mai bine luaţi-o drept glumă, unii chiar au râs. Mă gândeam la ceva mai sofisticat, un pimp my ride, dar n-o fost să fie... Iaca şi două poze să nu zîceţi că v-am minţit şi cu asta am încheiat săptămâna... Frumos, decât o după-amiază petrecută ca frunza pe omidă (expresie împrumutată).

Kiss ya, bitches!

(nu ştiu din ce motive pozele eu ieşit albastre, dar măcar sunt clare)

Pe la 16-17 ani frecventam cenaclul Agonia care se ţinea în fiecare sâmbătă la Deko. Nu prea ştiam cum stau lucrurile acolo. Adică, mereu mergeam cu cineva cunoscut şi niciodată nu îmi cumpăram de la bar. Nu ştiam că ăsta era şpilu la ei, consumaţia. De fumat nu fumam, mergeam acolo strict pentru ce se discuta. Era o masă principală şi un microfon la care se ducea lumea şi începea să trâmbiţeze. Foloseau cuvinte pompoase şi plictisitoare. Foarte plictisitoare care nu aveau niciun rost, nu era o critică constructivă ci un concurs de "cine poate arăta că a citit mai multe cărţi".

Prima oară când am fost acolo m-am dus să mă prezint. Erau editorii site-ului. Cred că era Ioana Bogdan şi Ela Victoria. A fost unul dintre momentele "vreau-să-dispar" în care mă întrebam de ce m-a născut mama. M-am dus la ele, mi-am spus numele şi nu mai ştiu ce minciună cum că era mişto cenaclul sau nu mai ştiu ce, ele mi-au dat mâna, şi-au bâlbâit numele de nici nu l-am înţeles şi m-au privit mirate... Nu ştiu, expresia feţei lor îmi inspira total dezgust. Mă rog, poate era doar în mintea mea. Probabil faptul că nu au mai spus nimic, nici măcar "la revedere" mi-a dat impresia asta.

Acolo am făcut cunoştinţă cu Gelu Vlaşin, om căruia am continuat să îi urmăresc activităţile online. Cosmin Dragomir pe care l-am simpatizat şi îl simpatizez în continuare cu toate că nu am purtat niciodată o discuţie serioasă. Cred că nu ne-am spus niciodată mai mult de Salut de fapt, dar ce contează? A saluta o persoană sau a-i răspunde cuiva la salut e mare lucru în ziua de azi. Ah, îmi amintesc că am purtat o dată o discuţie puţin serioasă pe mess, dar atât. Apoi din nou am mai urmărit cât de cât ce a mai publicat pe internet.

Tot în Deko l-am văzut şi pe Andrei Ruse care făcea pe tânărul rebel în faţa celorlalţi cu berea în mână şi tot acolo am ascultat şi poemele Liviei Ştefan care mi se păreau extreme şi interesante la vremea aia şi la o primă ascultare. Iertată îmi fie memoria nu mai ştiu cum, dar am reuşit atunci să fac cunoştinţă şi cu Cristina Teodorescu, o tipă foarte foarte OK cu care se putea discuta. Foarte sociabilă şi foarte de gaşcă, din păcate nu prea am mai apucat să schimbăm nici două cuvinte în ultima perioadă.

În vara lui 2007 a fost o fază cu una dintre invitatele dintr-o sâmbătă. O puştoaică de 17 ani, Andreea, care călătorise cu trenul destul de mult ca să ajungă aici şi să constate că cenaclul nu se mai ţinea. Aşadar, Dana Banu a strâns câţiva oameni ca să ieşim cu puştoaica la un suc şi să îi discutăm poeziile. Îmi amintesc că erau 40 de grade afară. Cu ocazia aia am făcut cunoştinţă şi cu Ştefan Ciobanu, un tip tare glumeţ şi plin de viaţă.

Am luat multă lume cu mine, că poate-poate o să le placă şi poate-poate facem din asta un obicei. Am mers cu câteva colege de liceu pe rând, apoi cu Tezeu de câteva ori... şi ultima oară am luat-o pe sor'mea cu mine. Îmi amintesc că era o zi ploioasă şi cafeneaua era aproape goală. Ştiam cine erau invitaţii şi ce aveau să citească aşa că în nebunia mea adolescentină, am luat câteva foi de hârtie şi am început să le analizez textele. Aveam de gând să mă duc la microfon! Să spun ce e bine şi ce nu! Eu! Puştoaica de 17 ani! Tadaam! Şi m-am dus acolo mai mult cu gândul să îi fac să râdă, să îi detaşez puţin de atmosfera aia sumbră şi criticile date la mărunţica, tăiate la milimetru. Am folosit multe cuvinte gen "mişto", "foarte tare" şi altele, claaaar departe de ceea ce se aşteptau sau de ceea ce fusese înainte. Doamne şi îmi amintesc cum îmi tremura foaia în mână. Mai rău ca la bolnavii de parkinson. Întotdeauna am avut emoţii când am vorbit în public, deci nu ştiu ce m-a făcut să mă bag în porcăria aia. Probabil m-am gândit că nu m-am făcut niciodată cu adevărat de căcat şi ăsta era momentul botezului meu. Observ că nimeni nu râde şi toţi ascultă ce spun fără să schiţeze nici măcar un zâmbet, o grimasă, un muşchi nu se mişca pe feţele lor. În momentul ăla de penibilitate, mă uit spre sor'mea pentru puţin sprijin moral. Moment în care ea îşi pune mâna -la propriu- în cap şi îşi trage umerii, făcându-se mică. În fine, am revenit la masă după gloriosul moment şi ne-am întors pe o ploaie torenţială acasă.

Atunci a fost ultima oară în care am fost din câte îmi aduc aminte. Când mai ajung în TNB şi trec pe lângă etajul 2 (sau ce etaj era) şi văd cafeneaua aia părăsită retrăiesc toate scenele şi mă gândesc la ce a fost. La oamenii de acolo şi la atitudinea lor de atunci. Toate lucrurile povestite mai sus sunt din perspectiva mea, deci nu pot generaliza sau nu pot băga mâna în foc pentru unele chestii. Profesoara de română, dna. Şerban, îmi spunea mereu că "aşa te căleşti". Spunea că răceala lor te face puternic. Nu ştiu dacă a fost adevărat, dar pot spune că NU a fost OK. Atitudinile celor de acolo într-adevăr te scârbeau într-o oarecare măsură şi te făceau... imun. Imun la răceala lor, la dispreţul lor, la tot ce însemnau ei. Se promovau între ei precum politicienii. Îşi ţineau cărţile publicate ca pe nişte trofee care strigau "eu sunt mai bun decât tine, am o carte, sunt scriitor! Tu eşti un nimic!" şi cum mai scoteau câte una, cum hop evenimentul! Cutărescu a publicat, noi promovăm... Noi, echipa din care face parte cutărescu, fireşte.

La vremea respectivă îi admiram, îi priveam ca pe nişte triumfători. Au cărţi publicate, păi asta e maaare lucru.. eu nu o să am niciodată o carte publicată! Acum lucrurile stau altfel. Când mă uit înapoi sau când mai aud de vreunul dintre ei mă bufneşte râsul. Sunt într-adevăr nişte oameni inteligenţi şi culţi, citiţi, dar cât de mult poate compensa cultura cu faptul că tu nu şti să te porţi cu cei din jurul tău? Câte cărţi trebuie să citeşti ca să ştii să îi respecţi pe cei din jurul tău? Câte trebuie să citeşti pentru a coborî prăjina şi a saluta sau a vorbi cu cineva străin pe un ton normal? Mi-e ruşine că am admirat astfel de persoane şi mi-e ruşine că încă repet greşeala asta. O dată ce te vezi puţin băgat în seamă, nimeni nu mai e suficient de bun pentru tine şi în niciun caz o puştoaică de 17 ani.

Şi dacă gândiţi că scriu lucrurile astea din ciudă, că nu am ajuns şi eu unde sunt ei, vă înşelaţi amarnic. Nici nu vreau să ajung ca ei. Sinceră să fiu prefer să citesc cu 1000 de cărţi mai puţin decât ei şi să îmi păstrez bunul simţ, decât să citesc cu 1000 mai mult şi să mă consider Dumnezeu. Scriu lucrurile astea amuzată pe de o parte şi întristată pe de alta din prisma concluziei la care am ajuns, dar ce să îi faci, aşa-s oamenii.

Kiss ya, bitches!

p.s. textul e cam incoerent pe ici-pe colo pentru că a fost scris pe bucăţi, când am apucat.Technorati Profile - ignore this.

Unul dintre lucrurile care mă enervează cel mai mult în legătură cu ceilalţi este că nu realizează cât de mult contează comunicarea. Comunicare de orice fel. Eu tind să cred că ştiu să comunic cu ceilalţi, tocmai de-aia şi scriu despre asta... cel puţin realizez cât de important este. Postarea asta despre comunicare are mult de a face cu neseriozitatea celorlalţi.

Ei bine, a fi un om serios se dovedeşte a fi o artă în lupta cu oamenii. Mă refer la cazuri de tipul: vrei să te întâlneşti la o anumită oră cu ei... şi ei pe lângă faptul că te lasă să aştepţi ca prostu' acolo, nici nu dau un amărât de telefon prin care să te anunţe că sunt complet dobitoci şi n-au cum să se mai întâlnească cu tine.

Ghid practic ce previne neseriozitatea/cretinismul/nervii celorlalţi şamd.

1. Când programezi o întâlnire aduţi aminte de ea şi respect-o cât poţi de bine. Din moment ce ai acceptat e clar că trebuie să fie important şi persoana cealaltă şi-a făcut planul după ceea ce aţi convenit.

2. Veste şoc: mai există oameni în afară de tine! Nu fi egoist, anunţă dacă întârzii sau dacă nu mai poţi ajunge. Dacă e posibil anunţă mai devreme de ora la care se presupune că o să te vezi cu persoana respectivă.

3. Nu fi labagiu! Răspunde când cealaltă persoană te caută! Probabil are ceva important să îţi spună... dacă ţi-e aşa antipatică, de ce ai mai acceptat întâlnirea? Aşadar, nu îţi închide telefonul, nu îl lăsa pe vibraţii intenţionat şi nu şterge mesajele.

4. Când suni sau când întârzii cereţi scuze, nimeni nu e obligat să stea după tine până la urmă.

5. Nu inventa scuze patetice precum: n-am avut baterie, ţi-am pierdut numărul, n-am mai avut credit etc. Înjurăturile tot ţi le iei.

Prefer să îmi spui în faţă dacă ai o problemă şi nu poţi ajunge. Prefer să îmi spui în faţă dacă nu poţi să mă ajuţi cu ce te-am rugat. Prefer să îmi spui adevăratul motiv pentru care nu ai reuşit să respecţi ce am stabilit. Prefer să îmi spui dacă te plictisesc. Prefer să FII SINCER! Respectă-mă pentru a fi respectat. Dacă de trei ori nu eşti capabil să ajungi la un căcat de întâlnire şi pe de altă parte îţi mai închizi şi telefonul şi nu mai pot da de tine, ce să cred despre tine?

Cred trei lucruri: ori ţi s-au tăiat degetele şi nu poţi să mă apelezi sau să îmi răspunzi de nicio culoare şi acum eşti în patul de spital, ori ai ceva personal cu mine şi vrei să îmi faci o glumă foarte proastă ori eşti labagiu/dobitoacă. Şi tind să cred că de fiecare dată când mi s-a întâmplat să dau de o persoană neserioasă a fost ultima variantă. Nu pot să pricep cât de mult efort trebuie să depui şi cât timp îţi ia să spui un "coaie, nu pot" şi să îmi oferi şi mie luxul de a îmi reorganiza lucrurile. Cât îţi poate lua un mesaj, un mail sau un telefon?

Uită-te în oglindă şi răspundeţi la întrebarea: io sunt snob sau ciung? Poţi cunoaşte lucruri noi despre tine însuţi. Ce pot să fac eu în cazul ăsta? Să te ignor şi să înot singură în balta în care m-ai lăsat. Data viitoare.... o dată viitoare nu mai există. Fuck off.

Kiss ya bitches!

Am obiceiul să mă torturez. Ştiu că sună foarte bolnavă treaba asta, dar din lipsă de ocupaţie îmi mai fac o cafea cu lămâie şi scorţişoară... sau... cum a fost în seara asta... M-am vopsit. Da, problema la propoziţia asta este tenta dăunătoare... Eu nu sunt o persoană de acord cu vopsitul la tinere. La femeile în vârstă e OK, dar noi de ce tre să ne vopsim total părul? În orice caz, când am fost ultima oară în supermarket mi-am cumpărat 2 plicuri de nuanţator. Washes out! scrie pe ele. Şi în seara asta am avut atâţia nervi şi am fost aşa supărată încât am spus "Yes, man!" şi am facut-o. Problema e că am lăsat smoala aia prea puţin pe părul meu. M-am speriat puţin de culoarea şi consistenţa sa şi am sperat să nu îmi fi futut prea tare firele de păr şi să nu iasă ceva turbat. Mi-am clătit părul, moment în care cădiţa de duş s-a făcut neagră. Am zis un mare "băgamiaş p... icioarele" şi la sfârşitul procesului de nuanţare mi-am dat seama că nu a schimbat nimic la părul meu. Ba chiar când mi-am ridicat o şuviţă eram mai blondă decât înainte... sau poate n-am văzut eu... în fine. So.. yeah... n-a mers...

Înainte de procesului de mai sus am avut o criză de nervi după cum urmează...

Shit. Shit. Shit. Shit. Shit.

Cât de mult pot să sugă unele faze. Suge! Şi îmi strică tot zen-ul şi toata concentrarea. Ce e cu voi, oamenilor? Asta dacă vă pot spune oameni! Nu vedeţi că sunt pe marginea prăpastiei??? Futui! Îmi pierd totul... concentrarea, răbdarea, autocontrolul, TOT! Urăsc oamenii uneori! Îi urăsc! Sunt răi... şi netrebnici şi tot ce vreau să fiu este aer. Să nu mai exist... pot chestia asta? Nu! NU POT PENTRU CĂ MĂ... of... e un război cu mine însămi. Ştii cum e la limita răbdării? Ştii cum e când spui "nu mai pot" ? Ştii? Atunci de ce mă aduci în starea asta? Nu mai pot... sunt pur şi simplu sătulă de tot căcatul ăsta...

Din criza de nervi a rezultat asta. Am încercat să mă calmez ca înainte. Cu plastilină. N-a mers, dar cel puţin a ieşit ceva constructiv.

Am încercat să învăţ în weekendul ăsta. Sâmbătă m-am simţit foarte uşoară spiritual... dar calmul şi liniştea de ieri aveau să fie furtuna de azi. Cât pot să mă afecteze unele lucruri. Doamne, în ultimul hal şi cel mai trist lucru e că nu pot face nimic să opresc furia care iese din mine. Oribil. Mă simt ca Hulk uneori. Aşa că sâmbătă am învăţat o zi - un curs la comunicare interpersonală (nu râdeţi de timp raportat la câte pagini am învăţat pentru că habar nu aveţi ce scrie în paginile alea) Şi am terminat cu materia respectivă de tot, iar azi... well... azi nu vreţi să ştiţi cât m-am chinuit să reţin câte ceva despre Parlamentul European şi Comisia Europeană. Mda. Aşa îmi trebuie...

Noapte bună,
kiss ya, bitches!

Oh, o să vă distraţi cu postarea asta. Azi, după ce am terminat munca cea de toate zilele, mi-a venit ideea să caut reţete de cafele. Parcă mă săturasem de clasica cafea cu lapte sau cafea cu coffetta. Aşa că dau search pe google "cafea reţete" şi găsesc siteul gastronomie.ele.ro.

O listă întreagă de reţete din care îmi aleg una care mi-a sunat binişor. Cafea cu scorţişoară şi lămâie. Ajung acasă şi îmi aduc minte de reţetă. Mai dau un search pe google, o regăsesc, o recitesc şi mă duc în bucătărie să o încerc. În cazul în care nu ştiaţi, oboseala are efecte adverse la mine şi ce idee tresare în căpuşorul meu de găină? Ia să pun eu lapte în loc de apă. Şi pun laptele la încălzit, înainte să torn în cană mama îmi zice "vezi că se face brânză". Eu nu o cred pe de o parte şi pe de alta îmi zic "ia să văd domn'e cum se creează brânză dintr-un strop de lămâie şi o cană de lapte".

Fireşte că mama a avut dreptate şi la suprafaţa lichidului dubios din cana mea era o pojghiţă groasă de brânză răsfirată. Nu era rea la gust, dar până la urmă am aruncat şi am făcut alta... de data asta cu APĂ! cum scria în reţetă. Şi am pus apă la încălzit, am pus cafea, zahăr şi scorţişoară în cană şi o juma de felie de lămâie. A ieşit o dubioşenie totală... o chestie acră care miroase a lămâie, scorţişoară şi cafea separat. Dubioşenie pe care îmi vine să o vărs la momentul actual, mă dreg cu nişte ceai.... sper să nu dau la boboci. Şi cred că rămân la cafeaua pe care ştiu EU să o fac! Dată în clocot cu frişcă, lapte, coffetta, zahăr sau toate o dată.

Cafea cu lamaie si scortisoara este o reteta pentru clipele de relaxare de acasa cand vrem sa ne rasfatam. - adică să răsfăţăm stomacul şi să nu îl mai punem la munci grele de digerare.

Faceti-va o cafea cu lamaie si scortisoara si toate gandurile negre vor diapare in timp ce preparati cafeaua. - da, vor face loc altor gânduri.... maro.

Iar in timp ce savurati aceasta cafea cu lamaie si scortisoara va puteti pune gandurile in ordine si puteti sa va faceti si planuri pentru viitor. - the future is bright, the future is in the bathroom.

Sursa citatelor este cea din linkul de mai sus of course.

P.S. Ieri a fost pentru prima oară când am condus maşina fără tata în dreapta. Şi ce dacă a fost pentru 30 de secunde cât am dat-o în faţă?

Stay cool, bitches! Kiss ya

Galma cel Bun imi spune sa nu scriu despre acest subiect pentru ca se prea poate sa nu fiu placuta pentru asta, dar Galma cel Rau ma impunge cu pixul pe la spate sa imi astern gandurile pe blog. De dimineata am avut un conflict cu cineva in legatura cu punga in care imi tineam biscuitii, pliculetele de cafea si alte chestii minore.

- Alta punga n-ai gasit?
- Da' asta ce are?
- Pai mergi asa cu ea, sa se vada tot?

Am urcat in metrou si am inceput sa studiez punga fiecaruia. Pungi de cadouri, pungi de plastic, pungi total netransparente. Am inceput sa ma simt prost ca mi se vedeau biscuitii prin punga. Adica acum toata lumea putea sa vada ca eu am o punga de biscuiti la mine pe care o voi manca in decursul acestei zile sau in decursul zilei de maine. Ce o sa creada lumea despre mine ? Cati dintre ei urasc biscuitii mei, cati dintre ei mananca biscuiti ca ai mei? E rusinos sa vada lumea ce vei manca tu. De ce e rusinos? Pentru ca... nu stiu de ce. Pentru ca pur si simplu e. Un lucru e rusinos cu motiv, cele fara motiv pur si simplu exista. Multi nu considera ca motivarea si argumentarea sunt lucruri importante in stabilirea unei probleme. De ce? Si acum urmeaza o alta intrebare: ce e mai rusinos dintre a avea o punga transparenta si a spune lumii ca tu mananci biscuiti/sarmale/mamaliga/snitele etc. si a arunca o hartie pe jos? De ce ti se atrage atentia ca ai o punga transparenta si nu li se atrage atentia celor care arunca ambalaje pe jos sau celor care isi scuipa guma sau celor care se pisa pe garduri? Dar celor care se imbata si incep sa injure femeile pe strada sau sa le hartuiasca? Dar de ce nu li se atrage atentia celor care vorbesc foarte tare in spatii publice sau celor care lasa masina parcata in intersectii? Sau celor care mananca seminte in parcuri si arunca cojile pe jos?

Toate raspunsurile la intrebarile de mai sus le-am gasit: pentru ca voua va pasa de un cacat de punga transparenta. De parca lumea nu mai mananca biscuiti, nu mai bea cafea, nu mai aduce mancare de acasa pentru pranz. Pentru ca e rusinos sa mananci sarmale la pranz in loc sa dai 20 de lei la comanda de catering. Pentru ca totul e pe dos si ma doare in cur daca vedeti voi ce am eu in punga si de fapt, in primul rand, ochii vostri numai pe punga mea nu ar trebui sa cada. Data viitoare o sa umblu mandra cu punga mea transparenta de plastic si o sa o umplu cu prezervative si tampoane, sa vedem daca e mai rau decat o caserola cu mancare.

Puneti visele deoparte, ridicati jaluzelele de la camera si scoateti cartile de sub saltea. Vine vara si sesiunea, examene examene examene! Study now party later! Si in cazul meu ar fi : study now, lazy later!

Aseara cand am citit cursul la introducere in teoria comunicarii interpersonale mi-am dat seama ca o sa imi ia ceva timp si putere sa inteleg ce a scris omul ala acolo. De fapt, ideea este destul de simpla. Ce exista in Cartea gesturilor exista si in curs, numai ca forma este foarte diferita. Daca Peter Collett scrie pe intelesul tuturor si te face sa iubesti lecturarea cartii, cel care a scris cursul realizeaza total opusul. Urasc cursul ala blestemat! Cred ca doar 5 pagini am citit cu placere. Partea mai trista e ca tre sa inghit in sec si sa tocesc respectivul curs, sa imi dea lacrimile de la cuvintele complicate si goale si stilul greoi in care gesturile oamenilor sunt impartite in diviziuni si subdiviziuni. Totul foarte mecanic si lipsit de caldura. Cineva sa ma ajute pana nu innebunesc... Ah, cacat, e prea tarziu, pe cine incerc eu sa pacalesc aici...

Ironia cea mai mare este la tema unde exista un semn al exclamarii si scrie (cu aprox) "nu raspundeti mecanic". In continuare nu mai spun nimic, ma abtin.

De ce se spune Break a leg! atunci cand vrei sa ii urezi cuiva bafta? E cumva ironica? Daca e ironica.... e si de-a dreptul sadica....

Vineri... am baut cafea la Gloria Jean's with my girl.
Sâmbătă... am lenevit şi am învăţat un curs apoi m-am uitat la un film de groază. El espinazo del diablo.
Duminică... am lenevit, m-am uitat la true blood şi la Yes Man (super mişto), am citit şi am învăţat încă un curs.

Super weekend... Îmi pare bine că nu am o viaţă socială, trebuie să văd partea bună a lucrurilor: timp pentru study şi lenevit şi filme... şi seriale... şi dormit.. şi e mişto... pfff... cine are nevoie de mare.. şi-aşa a fost vreme naşpa, long live laziness! Uhuuuuuuuu... *running off naked on grass* (nu ştiu care iarbă, probabil pe aia pe care am fumat-o mai devreme)