Cenaclul şi povestea

5/14/2009 12:57:00 PM

Pe la 16-17 ani frecventam cenaclul Agonia care se ţinea în fiecare sâmbătă la Deko. Nu prea ştiam cum stau lucrurile acolo. Adică, mereu mergeam cu cineva cunoscut şi niciodată nu îmi cumpăram de la bar. Nu ştiam că ăsta era şpilu la ei, consumaţia. De fumat nu fumam, mergeam acolo strict pentru ce se discuta. Era o masă principală şi un microfon la care se ducea lumea şi începea să trâmbiţeze. Foloseau cuvinte pompoase şi plictisitoare. Foarte plictisitoare care nu aveau niciun rost, nu era o critică constructivă ci un concurs de "cine poate arăta că a citit mai multe cărţi".

Prima oară când am fost acolo m-am dus să mă prezint. Erau editorii site-ului. Cred că era Ioana Bogdan şi Ela Victoria. A fost unul dintre momentele "vreau-să-dispar" în care mă întrebam de ce m-a născut mama. M-am dus la ele, mi-am spus numele şi nu mai ştiu ce minciună cum că era mişto cenaclul sau nu mai ştiu ce, ele mi-au dat mâna, şi-au bâlbâit numele de nici nu l-am înţeles şi m-au privit mirate... Nu ştiu, expresia feţei lor îmi inspira total dezgust. Mă rog, poate era doar în mintea mea. Probabil faptul că nu au mai spus nimic, nici măcar "la revedere" mi-a dat impresia asta.

Acolo am făcut cunoştinţă cu Gelu Vlaşin, om căruia am continuat să îi urmăresc activităţile online. Cosmin Dragomir pe care l-am simpatizat şi îl simpatizez în continuare cu toate că nu am purtat niciodată o discuţie serioasă. Cred că nu ne-am spus niciodată mai mult de Salut de fapt, dar ce contează? A saluta o persoană sau a-i răspunde cuiva la salut e mare lucru în ziua de azi. Ah, îmi amintesc că am purtat o dată o discuţie puţin serioasă pe mess, dar atât. Apoi din nou am mai urmărit cât de cât ce a mai publicat pe internet.

Tot în Deko l-am văzut şi pe Andrei Ruse care făcea pe tânărul rebel în faţa celorlalţi cu berea în mână şi tot acolo am ascultat şi poemele Liviei Ştefan care mi se păreau extreme şi interesante la vremea aia şi la o primă ascultare. Iertată îmi fie memoria nu mai ştiu cum, dar am reuşit atunci să fac cunoştinţă şi cu Cristina Teodorescu, o tipă foarte foarte OK cu care se putea discuta. Foarte sociabilă şi foarte de gaşcă, din păcate nu prea am mai apucat să schimbăm nici două cuvinte în ultima perioadă.

În vara lui 2007 a fost o fază cu una dintre invitatele dintr-o sâmbătă. O puştoaică de 17 ani, Andreea, care călătorise cu trenul destul de mult ca să ajungă aici şi să constate că cenaclul nu se mai ţinea. Aşadar, Dana Banu a strâns câţiva oameni ca să ieşim cu puştoaica la un suc şi să îi discutăm poeziile. Îmi amintesc că erau 40 de grade afară. Cu ocazia aia am făcut cunoştinţă şi cu Ştefan Ciobanu, un tip tare glumeţ şi plin de viaţă.

Am luat multă lume cu mine, că poate-poate o să le placă şi poate-poate facem din asta un obicei. Am mers cu câteva colege de liceu pe rând, apoi cu Tezeu de câteva ori... şi ultima oară am luat-o pe sor'mea cu mine. Îmi amintesc că era o zi ploioasă şi cafeneaua era aproape goală. Ştiam cine erau invitaţii şi ce aveau să citească aşa că în nebunia mea adolescentină, am luat câteva foi de hârtie şi am început să le analizez textele. Aveam de gând să mă duc la microfon! Să spun ce e bine şi ce nu! Eu! Puştoaica de 17 ani! Tadaam! Şi m-am dus acolo mai mult cu gândul să îi fac să râdă, să îi detaşez puţin de atmosfera aia sumbră şi criticile date la mărunţica, tăiate la milimetru. Am folosit multe cuvinte gen "mişto", "foarte tare" şi altele, claaaar departe de ceea ce se aşteptau sau de ceea ce fusese înainte. Doamne şi îmi amintesc cum îmi tremura foaia în mână. Mai rău ca la bolnavii de parkinson. Întotdeauna am avut emoţii când am vorbit în public, deci nu ştiu ce m-a făcut să mă bag în porcăria aia. Probabil m-am gândit că nu m-am făcut niciodată cu adevărat de căcat şi ăsta era momentul botezului meu. Observ că nimeni nu râde şi toţi ascultă ce spun fără să schiţeze nici măcar un zâmbet, o grimasă, un muşchi nu se mişca pe feţele lor. În momentul ăla de penibilitate, mă uit spre sor'mea pentru puţin sprijin moral. Moment în care ea îşi pune mâna -la propriu- în cap şi îşi trage umerii, făcându-se mică. În fine, am revenit la masă după gloriosul moment şi ne-am întors pe o ploaie torenţială acasă.

Atunci a fost ultima oară în care am fost din câte îmi aduc aminte. Când mai ajung în TNB şi trec pe lângă etajul 2 (sau ce etaj era) şi văd cafeneaua aia părăsită retrăiesc toate scenele şi mă gândesc la ce a fost. La oamenii de acolo şi la atitudinea lor de atunci. Toate lucrurile povestite mai sus sunt din perspectiva mea, deci nu pot generaliza sau nu pot băga mâna în foc pentru unele chestii. Profesoara de română, dna. Şerban, îmi spunea mereu că "aşa te căleşti". Spunea că răceala lor te face puternic. Nu ştiu dacă a fost adevărat, dar pot spune că NU a fost OK. Atitudinile celor de acolo într-adevăr te scârbeau într-o oarecare măsură şi te făceau... imun. Imun la răceala lor, la dispreţul lor, la tot ce însemnau ei. Se promovau între ei precum politicienii. Îşi ţineau cărţile publicate ca pe nişte trofee care strigau "eu sunt mai bun decât tine, am o carte, sunt scriitor! Tu eşti un nimic!" şi cum mai scoteau câte una, cum hop evenimentul! Cutărescu a publicat, noi promovăm... Noi, echipa din care face parte cutărescu, fireşte.

La vremea respectivă îi admiram, îi priveam ca pe nişte triumfători. Au cărţi publicate, păi asta e maaare lucru.. eu nu o să am niciodată o carte publicată! Acum lucrurile stau altfel. Când mă uit înapoi sau când mai aud de vreunul dintre ei mă bufneşte râsul. Sunt într-adevăr nişte oameni inteligenţi şi culţi, citiţi, dar cât de mult poate compensa cultura cu faptul că tu nu şti să te porţi cu cei din jurul tău? Câte cărţi trebuie să citeşti ca să ştii să îi respecţi pe cei din jurul tău? Câte trebuie să citeşti pentru a coborî prăjina şi a saluta sau a vorbi cu cineva străin pe un ton normal? Mi-e ruşine că am admirat astfel de persoane şi mi-e ruşine că încă repet greşeala asta. O dată ce te vezi puţin băgat în seamă, nimeni nu mai e suficient de bun pentru tine şi în niciun caz o puştoaică de 17 ani.

Şi dacă gândiţi că scriu lucrurile astea din ciudă, că nu am ajuns şi eu unde sunt ei, vă înşelaţi amarnic. Nici nu vreau să ajung ca ei. Sinceră să fiu prefer să citesc cu 1000 de cărţi mai puţin decât ei şi să îmi păstrez bunul simţ, decât să citesc cu 1000 mai mult şi să mă consider Dumnezeu. Scriu lucrurile astea amuzată pe de o parte şi întristată pe de alta din prisma concluziei la care am ajuns, dar ce să îi faci, aşa-s oamenii.

Kiss ya, bitches!love smileys

p.s. textul e cam incoerent pe ici-pe colo pentru că a fost scris pe bucăţi, când am apucat.Technorati Profile - ignore this.

3 commentsuri:

Bleed.Inside said...
This comment has been removed by the author.
Bleed.Inside said...

Oh, amintiri din tinerete... Frumoasa postarea, mi-a placut mai ales partea in care ziceai ca oricat de cult ai fi, nu compenseaza faptul ca nu stii sa te porti cu cei din jurul tau. Intr-adevar, I could not agree more!!! Vad atatia oameni cu nasul pe sus, presupusi intelectuali, ori eu una nu pot sa consider ca un om lipsit de modestie si de bun simt se poate numi o persoana inteligenta, oricat de multe lucruri ar sti (decat poate in sensul restrans al cuvanului, ca are inteligenta matematica sau verbala etc). Si sa nu mai spun despre lipsa de politete de care ne lovim din ce in ce mai des, chiar de la oameni de la care ai avea ceva pretentii. Ha, mi-ai dat idee de o postare. Kiss ya too, bitch! :-P ;-)

Lexis (AG) said...

ah cool, abia aştept să văd ce iese :>