Sunt ceea ce gândesc

La ora 4.30 deschideam geamul camerei intunecate. Era inca noapte si nodul din stomac se apropia din ce in ce mai curajos de cerul gurii mele. Racoarea diminetii mi-a mangaiat somnul nepatruns de vise si a actionat ca un piston ce impingea nodul inapoi in stomac. Mi-am asezat obrazul pe spatarul fotoliului si am respirat adanc. Urasc cand mi-e rau fizic si nu stiu cauza. Pe sirea spinarii simt vanticelul ce a intrat fricos in camera, probabil asta e forma lui de salut. Ma ridic si imi iau patura cea pufoasa si rosie care intotdeauna imi da sentimentul de siguranta si perna moale peste care mintea mea se odihneste in fiecare seara. Nodul din stomac se impotriveste vantului, cata ambitie!

Ora 9.15 nodul e inca acolo. Incep sa plang din senin, fara sa ma gandesc la nimic, lacrimi poc poc pe obraz... Iau un servetel si le sterg repede, imi suflu nasul si nodul e inca acolo. Dumnezeu nu e aici ca sa te scoata din cacat, pentru ca nu te baga El ci te bagi singur.... si daca te bagi singur tre sa te si scoti singur. Asta e raspunsul :) daca tu cazi, tu tre sa te ridici nu altcineva pentru tine.

Stiu ca am scris cam poetico-filosofic pentru blogul asta, dar am scris pentru ca e adevarat si pentru ca e ceea ce gandesc si pentru ca face parte din mine.


Kiss ya, bitches!