Sunt ceea ce gândesc

Ştiu că voi regreta timpul ăsta pierdut scriind această postare, dar să dea naiba dacă ştiu cum să mă mai manifest. Nu-mi pasă că o să iasă ceva total incorent. Fiinţa mea toată e o incoerenţă, ce mai contează câteva fraze.

N-am dormit bine az'-noapte şi azi am fost foarte somnoroasă. Eu NICIODATĂ nu am probleme cu somnul, de ce am început să am probleme acum? Probabil pentru că e vară şi subconştientul îmi spune că vara trebuie să lenevesc ca un şobolan în vacanţă. Numai că eu am trecut de stadiul de şobolan în vacanţă. Muncesc acum şi urăsc atât de mult acest fapt. Şi nu urăsc neapărat că muncesc, pentru că probabil aş înnebuni dacă nu aş face ceva... însă urăsc azi atât de mult ceea ce trebuie să fac 8 ore pe zi. Atât de mult mi-aş dori să pot călători, să pot întâlni oameni, să pot să fac mai mult decât să stau proptită pe un scaun şi să dau click după click după click. Bineînţeles ce visez eu nu se poate. Nu am această libertate. Şi în ultima vreme nu am multe libertăţi. Nu am libertatea de a râde uneori şi este atât de frustrant, nu am libertatea de a renunţa, de a plânge, de a tânji. Şi în fiecare moment al zilei de azi mi-a venit să plâng, inclusiv acum. Nu de durere, pur şi simplu să plâng. Nu e nimic mai relaxant uneori decât apa asta care iese din ochi. Dar nu pot să fac asta pentru că este automat interpretat ca un gest de slăbiciune, ori de durere, ori de tristeţe. Nu ştiu cum să mă manifest pentru a fi pe plac celorlalţi, adică pentru a nu îi deranja. Aş vrea să fug, aş vrea să săr în sus şi să pup sau să îmbrăţişez pe toată lumea, aş vrea să fiu singură. Să nu îmi mai respire mereu cineva în ceafă. Sau dacă se poate, să respire cine vreau eu. Aş vrea să cânt, aş vrea să pot să mă concentrez asupra a ceea ce citesc. Aş vrea să pot învăţa la materia cu care mă lupt de aproape o săptămâna (da, cred că acesta va fi examenul pe care îl voi pica), aş vrea să pot să mă întind pe o alee fără ca lumea să creadă că-s nebună. Aş vrea să pot iubi pe cine vreau eu să iubesc. Să respir aerul pe care vreau eu să îl respir, să simt atingerea cui vreau eu să mă atingă şi din nou vreau să plâng. Nu pot să fac nimic şi cum să fac să nu mai vreau să fac nimic?

Aş vrea să ştiu dacă există vreo persoană care să spună "dă-mi un pahar de lacrimi", să îmi spună "întinde-te pe trotuar că veghez eu asupra ta şi întrerup şi circulaţia dacă e nevoie", să spună "iubeşte-mă" şi să simt aceeaşi căldură pe care o dau răsfrântă asupra mea. Aş mai vrea pe cineva care să mă întrebe "vrei să stai singură?" fără ca mai apoi să înceapă să mă convingă că a sta singur e o nebunie. Ştiu că aberez şi ştiu că e patetic, dar e seară şi sunt obosită şi tare aş vrea să plâng sau să învăţ, dar nu pot.

Tu ce faci?

(today I'm not gonna kiss you bitches)