Sunt ceea ce gândesc

O sa innebunesc la cate carti am incepute. Termin una, incep alte 3.

La munte am citit cateva zeci de pagini din "Maine in batalie sa te gandesti la mine", carte dată de Cotidianul, printre ultimele din colectie. Mi s-a parut interesanta sincera sa fiu, este descrisa moartea unei femei maritate ce isi insela sotul. Nu am apucat sa trec de pagina 50, dar stiu sigur ca voi trece... pentru ca e interesanta, dar nu mai interesanta decat...

"Morti pana la apus" de Charlaine Harris, autoarea celor 7 carti după care s-a facut serialul True Blood. La asta am trecut de pagina 150 fiindca citesc aproape in fiecare zi cate 10 minute in metrou sau pe unde apuc. E faina, cu toate ca ar fi avut mai mult gust daca n-as fi vazut serialul inainte. In principiu, serialul respecta destul de mult cele scrise in roman si nu mai apare nicio surpriza pe parcurs ce citesti. Un lucru aduce în plus, descrierea personajelor. Înţelegi mult mai bine personalitatea lui Sookie. În serial pare prostănacă, dar de fapt e chiar foarte isteaţă.

Mai am pe listă o carte a lui N. Djuvara pe care am primit-o cadou de la un coleg de birou. O sa incep sa o citesc dupa ce termin toate cele enumerate mai sus. Sunt destul de nerabdatoare, pare miştoc.

La capitolul muzică.... am ascultat mult John Mayer (în special cu melodia asta) şi Michael Jackson, iar când am fost la Gloria Jean's cu Deea, acum o săptămână mi-am adus aminte de Louis Armstrong cu a lui viaţă în roz (La vie en rose) şi am început să reascult.

Am început să scriu pe SerialeTari.com recenzii la True Blood şi din toamnă voi începe Private Practice. Recenziile nu îmi ies cine ştie ce, dar ca să mai am şi eu ce scrie că pe aici dau cam rar din lipsă de subiecte. Prima recenzie scrisă de probă o puteţi citi prin arhivă sau mai jos pe pagină. Apropo de Private Practice, ne-a lăsat în dubiu rău de tot sfârşitul... mai aveam un pic şi muşcam braţu' de la fotoliu când am văzut cum ne lasă aşa că abia aştept următoarea serie.

Şi capitolul filme... Am revăzut Wall-E, după cum am spus şi în cealaltă postare. Şi... am revăzut şi Ratatouille, iar ieri m-am uitat la alte trei filme (cu toate că aveam ceva mai important de făcut, dar nu aveam niciun chef de acel lucru important) : Stargate (1994), Long Weekend şi The boy in the striped pyjamas. Long Weekend cu toate că are notă mică, nu a fost chiar aşa de rău. Nu ştiu cum sau de ce, dar m-a prins. Intriga e cam şubredă şi deznodământul, nu prea am înţeles care era mesajul final... pentru că până şi la filmele de groază (cu toate că ăsta nu prea a fost) există o idee pe care e construit scenariul.

Al doilea film (nu mai repet titlul că e prea lung) este în top 5 la capitolul "filme despre asuprirea evreilor în Al Doilea Război Mondial". Nu credeam că mai pot vedea ceva original legat de subiectul ăsta, dar uite că a reuşit cât de cât să îmi capteze atenţia, iar finalul a fost neaşteptat şi bine clădit.

Stargate este un film vechi pe care l-am văzut demult, dar din care nu mai ţineam minte mare lucru. Bunicel, dar nu m-am putut abţine să nu fac puţin mişto de el, fiind atât de vechi şi previzibil.

La mulţi ani tuturor celor cu nume de Alexandra/Alexandru by the way :)

Kiss ya, bitches!

Dacă acum două săptămâni (parcă) plecam la munte cu ghiozdanu' în spinare, fericită nevoie mare... acum sunt pe cale să îmi revin dintr-o cădere nervoasă.

Marţi seara, înainte să intru în cabinetul stomatologic, am simţit o uşoară durere în gât. După ce m-a ţinut tipa cu gura de 2m, nu mai puteam să vorbesc de răguşeală. Am zis că e ceva trecător, însă de dimineaţă ce crezi? Nici nu puteam să îmi înghit propria salivă fără să nu simt cum cineva îmi taie beregata cu un cuţit. N-am rezistat toată ziua la serviciu, trupul şi psihicul mi-au cedat pe la orele după-amiezii. M-am dus acasă şi m-am tratat cu : ceai, medicamente -paracetamol + algocalmin, un somn bun sub o pătură călduroasă şi fi-mea lângă mine. A doua zi mi-a dispărut durerea insuportabilă în gât, dar apăruseră: senzaţia de febră, nas înfundat, stare de moleşeală, etc.

M-am tratat cu: medicamente, ceai, zăcut cu pisica lângă mine sub o pătură călduroasă + Wall-E şi un şiroi de lacrimi când Eve îl sărută la sfârşit.

Un singur cuvânt pentru starea de amorţeală fizică şi psihică prin care am trecut: IAD. Nu puteam să gândesc, nu puteam să acţionez, nu puteam să fac nimic.

Azi am fost ceva mai optimistă şi am plecat la serviciu. Pe drum am simţit iar că nu mă mai pot ţine pe picioare, din fericire stăteam oricum jos. Până a trebuit să coborâm mi-am revenit cât de cât. Oricum, toată dimineaţa a fost o stare de du-te-vino continuă. Ba îmi era bine, ba rău, ba bine, ba rău. Până la urmă m-am concentrat involuntar la ce făceam şi de la 16 încolo a început să îmi fie mai bine.

După cum am ajuns să şi scriu aici, mă simt în continuare oarecum OK, dar clar nu a fost o experienţă prea plăcută cu atât mai mult cu cât trebuia să fiu pe baricadă. M-a adus la realitate puţin răceala asta, trebuie să mă pun pe picioare şi psihic, să fac ceva cu tristeţea asta că nu se mai poate. Sunt prea frustrată că anumite lucruri nu se întâmplă şi îmi pierd timpul aşteptând acele lucruri care oricum... sunt incerte. Ar trebui să pun mână pe cursuri, să mă mobilizez, pentru că am eu ceva cert ce se întâmplă... două examene. Susţinerea de practică şi încă o materie şi io mă cac pe mine cu vise şi alte prostii.

Reality check, girl.

(şi da, în paragraful asta am vorbit mai mult cu mine însămi, zilele următoare o să vă pun la curent cu ce muzică mai ascult şi ce mai citesc, kiss ya bitches)

De multe ori mă regăsesc în faţa tastaturii neştiind cum să mă exprim. Cum să aşez literele în aşa fel, încât să simţiţi ce simt şi eu.

Sunt dezamăgită de mine însămi în această seară şi mi se pare corect să ştiţi lucrul ăsta. Dezamăgirea mea provine din alegerile pe care le-am făcut în ultimele luni, în ultimele zile. Atitudinea pe care am putut să o am la munte, detaşarea totală de tot ce nu îmi era mie benefic, a fost doar o gură de aer. Aş vrea sa fiu mereu în starea aia psihică, în care nici ura, nici dragostea, nici interesele, nu îmi orbesc raţiunea. Starea în care gândirea mi-e limpede, liberă, relaxată. În starea asta nu trebuie să îmi interzic nimic, totul vine firesc, inima mea iubeşte ce trebuie să iubească pentru că nu există nici o constrângere.

Acum un sentiment de dezamăgire totală mi-a cuprins nu numai sufletul, ci si trupul. Mă simt sleită de puteri, mă simt proastă, mă simt copil. Aş vrea să fiu un copil ce poate plânge în voie la sânul mamei sale, mama oricum nu mai întreabă de ce plânge: ştie că are vreo durere fizică normală pentru factorii care i-au dăunat. Aş vrea să mă ţină mama în braţe, să pot plânge la sânul ei, fără să îmi justific lacrimile. Nu am cum să îi spun că am luat hotărâri greşite, că mă simt ca o proastă, că mă simt trasă pe sfoară...

Cum să îi spun că mă simt ca atunci când cumperi cu toţi banii de salariu un lucru pe care l-ai găsit a doua zi la jumătate de preţ? Cum să plâng în braţele ei fără să îi ridic semne de întrebare? Să mă ţină la pieptul ei, să îi simt căldura, să adorm cu lacrimile şiroind. Lacrimi de oftică, de furie, de tristeţe, de durere. Lacrimi pentru incapacitatea de a mă ridica singură, de a comunica cu mine însămi, de a îmi repara greşelile. Lacrimi pentru că sunt prea obosită să fac altceva decât să plâng şi până la urmă m-am cam săturat să îmi fiu propria eroină în războiul cu mine însămi. Nu sunt mai bună decât mine, nu pot să fac asta, nu pot să duc la capăt ce am început pentru că visele sunt pentru proşti.

Nimic nu se întâmplă, chiar dacă eu încă doresc şi cred cu tărie în acea schimbare. Nimic nu se întâmplă şi nu pot să accept acest lucru cu toate că ştiu că ar trebui. Nu pot, pur şi simplu. Poate da, nu vreau. Ceva în piept se zbate la auzul mental al dorinţei şi al speranţei mele, acel ceva mă împiedică să înaintez şi sunt furioasă pe acel ceva. Nu ştiu, nu pot, nu vreau... Cum să scap de acest demon ce nu mă lasă să înaintez, nu mă lasă să progresez sufleteşte, cum să scap de obsesia asta prostească când numai la obsesie mă gândesc.

Poate încep să îmi dau seama acum de ce beau unii oameni. Cred că poate fi o soluţie pentru a-ţi pierde minţile şi tare aş vrea ca acum să îmi pierd minţile. Cu toate că aş mai vrea să nu le mai recapăt, să fiu un mic personaj din The Eternal Sunshine of the Spotless Mind să îmi şterg amintirile şi persoanele care îmi aduc atâta nefericire, dar şi fericire deopotrivă. Să fiu contrazicerea filmului şi metoda de a-ţi şterge un segment din memorie să dea rezultate. Poate ar trebui până la urmă să mă şterg şi pe mine însămi de acolo şi să rămân cu un creier curat, liber, fără emoţii. Rămâne totuşi întrebarea: aş regreta ce aş pierde?

Mi-e teamă că da.

De la prima ecranizare a filmului „Dracula” a cărţii lui Bram Stocker, vampirii au devenit unul dintre cele mai bune subiecte pentru filmele si serialele de groază.

Succesele enorme ale filmelor „Interview with a vampire”, „Blade”, „Underworld” şi recentul „Twilight”, la care se adaugă seriale ca „Buffy the Vampire Slayer” şi „Blood Ties”, te fac să crezi că exploatarea acestei categorii a luat sfârşit şi nimic nu te mai poate surprinde.

„True Blood” contrazice orice presupunere, fiind inedit prin umor şi originalitate. Aduce elemente noi în această lume parţial cunoscută de spectatori, sângele de oameni şi de animale putând fii înlocuit cu sângele sintetic, vampirii fiind astfel acceptaţi de societate.

Episodul 9 al sezonului 2 continuă petrecerea dată în cinstea lui Godric, la care iau parte atât oameni (însoţitori) cât şi vampiri din diferite sectoare. Secta The Fellowship of The Sun nu se lasă înfrântă şi luptă până la capăt, trimiţând în mijlocul petrecerii un cadou nu prea prietenos. Unul dintre misinori se decide să moară pentru o cauză nobilă, aruncând în aer casa în care avea loc evenimentul.

Sookie este salvată de Eric, acesta întinzându-i astfel o capcană. Profitând de naivitatea fetei, o roagă să îi bea sângele în semn de recunoşinţă. Bill vede ce se întâmpla şi o opreşte, însă prea târziu. Sookie află în cele din urmă că sângele lui Eric acţionează ca un GPS asupra ei, el fiind acum în stare să afle oricând unde e şi ce simte. Mai mult, Sookie începe chiar să se simtă atrasă de el sexual, în mod involuntar.

Hoyt şi Jessica stabilesc să ducă relaţia la un nivel mai serios: întâlnirea părinţilor. Cum Jessica nu „are” părinţi, iar Hoyt nu are tată, totul se reduce la o cină cu mama băiatului. Lucrurile nu merg foarte bine, baborniţa scoţându-i ochii fetei că nu poa’ să îi ofere nepoţi.

Tara şi Eggs sunt transformaţi din nou în păpuşi voodoo de către Maryann, însă de astă dată Tara este luată cu forţa de către mama ei naturală şi Lafayette care s-au prins că ceva nu e în regulă. Episodul continuă cu PR-iţa vampiriţă care îi scoate ochii lui Godric pentru tot ce s-a petrecut de când a fost răpit. Godric, adolescent înţelept, îşi asumă răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat şi nu numai. Episodul se termină cu cenuşa lui ce pluteşte în faţa lui Sookie la răsăritul soarelui. Alege să se sacrifice ca un bun samaritean, nu că nu l-aş înţelege... În definitiv, eternitatea nu cred că e în totalitate plăcută, nici eu n-aş rezista atâta timp printre oameni, chiar dacă nu îmi apare nici un rid pe tot parcursul existenţei.


[Offtopic: poate vă întrebaţi ce-i cu acest articol... Ei bine, îmi exersez literele cum s-ar spune. Am început să scriu review-uri la unele seriale pe care le urmăresc, acestea urmând a fi postate cândva în viitorul apropiat pe un site de specialitate. Acesta este primul review la care am muncit cu seriozitate (e de probă), aşa că vă rog să nu criticaţi prea aspru. Eu sunt mulţumită de cum a ieşit, sper că vă place şi vouă - mai ales fanilor serialului True Blood]

Rasfoind pe net niste pagini am dat recent de un site care chiar mi s-a parut dragut. E al unui baiat din Bucuresti, absolvent al Facultatii de Matematica de la Universitate, care isi promova serviciile de meditatii matematica. La prima vedere, un design placut, site usor de navigat...continut amuzant si serios in acelasi timp.. "Sapand mai in adancime", curioasa, am observat o prezentare draguta si sincera, "imbracata" intr-un continut amuzant si serios in acelasi timp, si niste informatii mai utile..Tot din domeniul asta mai ciudat si neinteles, al matematicii, desigur :D : teoreme si proprietati demonstrate de el. Si in care se poate observa si cum preda el in general. Asta cam arata ca e serios in ceea ce face. Si cred ca-i si place. Din ce-am mai citit, scrie ca a absolvit si modulul psiho-pedagogic, si a si pregatit copii la meditatii matematica, vreo cativa ani, pentru Bacalaureat si admitere in licee si facultati. Daca aveti nevoie de un mic ajutor la mate, daca aveti lucruri neintelese, sau doriti sa aprofundati acest subiect tabu numit matematica :D, puteti sa-l viziitati si sa luati legatura cu el, aici: http://www.octavianghergheli.ro .

De ceva vreme la noi în birou se vorbeşte foarte mult despre ce înseamnă "a mânca sănătos". Unii susţin că a mânca sănătos înseamnă a mânca eco, alţii spun că a fi vegetarian e cheia tuturor problemelor legate de sănătate. La cât s-a vorbit despre acest subiect, am ameţit. Am ajuns şi eu să îmi pun întrebări, să fac experimente. Mă rog, experimente e mult spus... am început doar să mănânc mai multe legume. De ce? Pentru că am mâncat cam mult la munte şi cred că am luat ceva în greutate de la atâtea grătare.

În orice caz, în legătură cu aceste cazuri de boli grave care s-au înmulţit în ultimii zeci de ani... eu cred că psihicul contează foarte mult. Dacă stai mereu cu frica în sân, alimentezi şansele de a te îmbolnăvi. Merg pe principiul: de ce nu ţi-e frică, de-aia nu scapi. Aş spune că un om optimist trăieşte mai mult decât unul pesimist sau unul fricos.

Echilibru. Ăsta e cuvântul. Fără excese şi cu puţină-puţină grijă, mult optimism şi o gândire aerisită, reuşeşti să duci o viaţă plăcută aş zice. Un factor care ne afectează starea de sănătate cred că este mediul în care trăim. Noi, ăştia din oraşe mari (mai ales Bucureşti) suntem de-a dreptul... futuţi. Repet, nu mi-am dat seama până nu am venit de la munte şi am observat schimbarea de aer şi de oameni. M-am simţit rău fizic când am ajuns în Bucureşti şi nu sunt eu tipul de om care să se plângă de orice. Tocmai din motivul ăsta îmi doresc aşa mult o casă la munte.

O schimbare de atitudine este răspunsul meu la TOATE problemele. Oamenii nu ştiu să comunice, nu ştiu multe. Îşi toarnă cenuşă în cap. Şi eu. Nu mă exclud, în niciun caz, dar măcar conştientizez acest lucru şi încerc să corectez modul meu de a gândi. Cine mă aude că vorbesc despre asta spune că sunt nebună... "păi cum să nu te enervezi când se întâmplă X lucru?" Păi, uite aşa, bine şi frumos. Ce mare lucru? Nu e mai uşor să nu te enervezi decât SĂ TE enervezi? Cu atât mai mult cu cât majoritatea aşa ziselor probleme sunt mărunţişuri.

Un documentar care susţine cel mai bine tot ce am spus este "The Secret". Sunt convinsă că mulţi dintre voi l-au văzut. La fel sunt sigură că mulţi aţi şi încercat să faceţi ca acolo, fără însă a crede cu adevărat că lucrurile se pot schimba. Uite că s-a întâmplat ca (involuntar mai mult) eu să cred într-o chestie, să lupt pentru ea, chiar dacă lumea îmi spunea că e inutil, chiar dacă toţi îmi spuneau să renunţ şi lucrul respectiv să se întâmple. A crede cu putere în ceva ajută. Ştiu asta, dar trebuie să fie o credinţă din adâncul inimii.

Atât de mult îţi doreşti schimbarea respectivă, încât să se întâmple. Şi pe lângă această credinţă puternică şi pură, care nu lasă îndoiala decât să facă o eventuală căzătură mai uşuoară, îţi trebuie curaj. Trebuie să ştii ce opţiuni ai, să alegi şi să nu îţi fie frică să faci o decizie greşită, aceasta se poate corecta. Totul se poate corecta. Există un marşarier, ştiţi... care te ajută în multe cazuri să te corectezi, să dai înapoi şi să o iei pe drumul corect. Toţi credem că nervii trec, că uneori ajută să te descarci, dar lasă urme adânci care afectează întregul sistem. Deci calmaţi-vă, respiraţi, nu e sfârşitul lumii dacă vi s-a spart o ţeavă, rupt bareta de la geantă ori stricat telefonul!

De cand am revenit in Bucuresti simt ca ma sufoc. Muntele m-a revigorat, m-a facut sa vad ca se poate "mai bine", mi-a adus aminte ca exista si alte lucruri in afara de serviciu-acasa-serviciu-acasa. Mi-a dat speranta, o speranta pe care nu am mai cunoscut-o de ceva vreme, de care am uitat complet. M-am lasat prinsa in acest cerc vicios al acestui oras gri, cu oameni care servesc ca prim si ultim fel fese (adica mancatori de cur), oameni care nu au viata si care nu vor altceva decat non-viata pe care o au.

Sunt aici oameni care se complac in situatii, sunt aici oameni nervosi si stresati, care nu stiu sa zambeasca, nu stiu sa ofere flori, nu stiu sa rada din tot sufletul. Vorbesc aici de majoritate, vorbesc aici de oamenii din care orasul este alcatuit. Sunt si cei care rad. Eu intr-o zi radeam spre exemplu. Radeam din suflet, dar cocalarul pe langa care am trecut si care m-a inganat si a facut misto de mine pentru simplul fapt ca radeam, m-a intristat. Dintr-o extrema in alta. Sunt si oameni care iubesc si o arata, dar care sunt priviti ca fiind indecenti pentru simplul fapt ca se saruta pe buze (fara limba!!!) De ce nu lasam frumosul sa fie frumos? Ma sufoc. Ma sufoc din cauza delasarii care ma inconjoara. Ma sufoc din cauza coruptiei. Pur si simplu nu pot respira. Si nu mi-am dat seama ca nu pot respira pana cand am respirat la munte. In mijlocu' nimanui, unde nu eram decat eu si vantul. Unde era liniste. O liniste dulce, pe care -ce-i drept- nu aveam cu cine sa o impart, dar care facea ca lucrul asta sa nu conteze. Linistea aia facea ca nimic sa nu mai conteze, m-a facut sa ma detasez de absolut tot si sa imi privesc viata ca atunci cand privesti un film pe ecranul monitorului de acasa. Ce am vazut m-a cutremurat. Atatia nervi, atatea probleme, atatea resentimente, atatea ganduri... pentru ce? Cand totul e asa simplu.

Nu voiam să le spun părinţilor că vin spre ei, dar în dimineaţa cu plecarea m-am gândit să nu se apuce de vreun traseu şi să nu aibă cine să mă ia din gară. Mamei nu i-a venit să cred şi am reuşit ceva ce mi-era teamă că o să se termine prost... le-am făcut o surpriză plăcută.

Am ajuns la vila unde erau cazaţi şi am avut un şoc cât de mare putea să fie casa şi terenul puse la dispoziţie. Mari şi superbe. Sufrageriile imense, aveai ce să vezi pe orice geam te-ai fi uitat, nu ne lipsea nimic, aveau chiar două bucătării, un foişor, până şi acces la internet (aşa am putut să stau pe Twitter şi să mai scriu pe aici şi cu ajutorul laptopului verişoară mii).



O linişte calmantă îţi înconjura sufletul când stăteai în balansoarul de pe terasă, iar in prima seara tot din balansoar am văzut 3 stele căzătoare şi un meteorit. Mi-am pus o dorinţă pentru toate cele trei, vreau să se îndeplinească. Totodată liniştea aia m-a calmat emoţional. M-a eliberat de tot ce era în plus, mi-a deschis ochii, m-a făcut să respir cum trebuie şi să gândesc limpede. M-a făcut să ştiu ce trebuie să fac, ce urmează să simt. Mi-a şoptit să mă las în voia sorţii, să renunţ. Asta am făcut şi am fost aşa împăcată cu mine. Am ieşit şi în oraş în seara aia, am avut răbdare să stau după tanti care făcea vată de zahăr şi spre uimirea mea am observat un lucru... inadmisibil. Pe o mare porţiune de drum nu exista trotuar. Adică deloc... nici ocupat de maşini, nici nimic. Nu ştiu dacă înţelegeţi... ce spun aici... Deci nu aveai pe unde să o iei... şi e staţiunea pentru care România este recunoscută în afara graniţelor!!!! Adică HELĂĂĂĂU!!! Mdea... oricum, am fost seara. Tarabele strângeau, parcul era goluţ şi noaptea mângâia deja munţii. Seara era şi foarte frig. 10-15 grade maxim. 15 cred că e mult, din cauza asta nici n-am putut sta mai mult să mă holbez la stele.

Vineri am fost în Poiana Braşov şi am cumpărat suveniruri şi ne-am plimbat. Am mâncat îngheţată (nu mi-a venit să cred că preţul a fost normal) şi un pahar cu mure, apoi am făcut poze... şi ne-am întors acasă la masă şi culcărică. Culcărică pentru că seara am fost cartofari şi am stat până târziu la poker. Sâmbătă, ieri, a fost ziua mea de naştere. Am fost în oraş la cumpărături. A fost EXTREM de aglomerat în staţiune, nu mi-a venit să cred câţi oameni puteau să fie acolo. Am fost la un târg de antichităţi... cică... 3 tarabe băşite cu prostii. Nici nu se compară cu târgurile de antichităţi care se organizează în Bucureşti cu zeci de tarabe... cu prostii.

A fost aniversarea perfectă. Leneşă, o zi normală, tot ce mi-am dorit şi spre seară am băut un pahar de şampanie tare care m-a făcut să mă înroşesc la faţă ca racul. Hihihihhi. După asta, am suflat în gogoşi. Nu am găsit nicio cofetărie cu torturi în Bran, aşa că două gogoşi au fost perfecte în imperfecţiunea lor. Am pus două lumânări în ele, fiecare reprezentând 10 ani şi a fost tortul perfect pentru mine, nici nu voiam altceva.


Am primit flori, cadouri *drooling* şi totul a fost aşa.. mişto. De dimineaţă am plecat devreme şi chiar dacă am prins coloană la intrarea în Bucureşti, a fost OK. A mers repede şi cam asta a fost scurta mea escapadă. Mâine înapoi la serviciu, însă cu o atitudine mult mai.. optimistă şi cu un creier aerisit.

Vreau să fac o mică secţiune de mulţumiri aici... ca la Oscar. Vreau să le mulţumesc tuturor de pe Twitter care mi-au urat "La mulţi ani", vreau să mulţumesc familiei pentru... tot. Nici n-am cuvinte să spun cât de mult m-am bucurat de ziua mea anul acesta. Când zic familie includ absolut toate persoanele înrudite cu mine care mi-au dat mesaje, m-au felicitat etc. Mulţumesc şi prietenilor că nu m-au uitat şi îi mulţumesc şi lui Mihai că mi-a ţinut companie în serile în care aveam poftă de aberat şi n-aveam cu cine :)). Thanks omule.

Inventar de cadouri acum... Am primit accesorii, o eşarfă, o geantă, un poncho croit or smth like that, oricum foarte miştoc... Trandafiri şi piesa de rezistenţă: un LCD de 22 de inchi de la ai mei şi sor'mea. +(update) produse Vichy si o pereche de cercei mumosi de la birou, pe astea le-am primit Luni adica ieri.

Inventar de suveniruri: magneţi de frigider, vederi, un tablou în relief super tare şi doi şoareci... din... silicon... sau din ceva carea seamănă a silicon, oricum toată lumea e scârbită de ei. Mie îmi plac la nebunie. Şi mi-am mai luat ceva... două insigne ale căror mesaje sunt perfecte pentru mine. Una spune : YOUNG, FREE & SINGLE şi cealaltă SARCASM IS JUST ONE OF THE SERVICES WE OFFER.



Ză monitorZă maus


Şi cam atât pentru seara asta că deja am obosit. Am îmbâtrânit, e normal, buey!

Kiss ya, bitches!

Joi dimineata am terminat jumatatea de rucsac de impachetat. Mi-am pus ochelarii pe cap, pe post de bentita, ghiozdanul in spate, geanta pe un umar si dai. Am ajuns in autogara pe la 8.15. Intentionam sa iau microbuzul de 9, m-am invartit eu pe acolo, mi-am luat de baut, de mancat si nu mi-am dat seama ca microbuzul pentru Predeal-Brasov venise deja. Pana sa imi dau eu seama ce si cum, acesta deja se aglomerase. Nu mai era nici un loc liber. Urmatorul era la 10, nu prea imi venea mie sa mai stau o ora sa ma fatzai, dar de nevoie ce sa faci. Cel de 9 a plecat de fapt la 8.50. Pe la 9.05 vad un alt microbuz de brasov tragand la un peron. Ma duc si il intreb pe sofer daca pleaca spre Predeal la 10. Mi-a zis ca da, dar ca pot sa il iau pe cel de Brasov-Targu Mures care pleaca la 9.15.

Vad ca si asta e foarte aglomerat, credeam ca nu mai gasesc locuri... cu toate astea am prins, ultimele scaune ce-i drept. Cumpar bilet, apoi imi duc rucsacul in portbagaj. Ma asez la locul meu stramt, fara geam. Ma rog la Dumnezeu sa nu mai vina nimeni pe cele 3 scaune ramase goale langa mine. Din fericire raman neocupate, asa ca am avut ocazia sa imi schimb locul dupa cum voiam. Acum, de la dreapta la stanga... Primul scaun era cel mai inghesuit asa ca m-a apucat claustrofobia. Mai mult, microbuzul n-avea geamuri, doar aer conditionat.

Se da drumul la aerul conditionat si cand sa reglez ventilatoarele alea micute, unul dintre ele imi cade in mana. Ups! Incerc eu sa il fixez (bine ca eram pe ultimele scaune si nu m-a vazut nimeni) si pe moment am zis ca am reusit. La prima zgaltaiala imi cade in cap. Au... Incerc iar sa il fixez, mother focker... Il pun mai stramb, dar reusesc de data asta sa il fac sa stea ca lumea. Pe centura Ploiestiului o zgaltaiala continua. Deh, drum european. Ventilatorul a rezistat eroic. Uneori ma mai mutam pe scaunul din mijloc, pentru ca puteam sa vad prin parbriz tot si aveam si loc sa imi intind picioarele. (spatiul dintre scaune era foarte stramt). As fi zis ca am rezolvat problema, dar de unde... Cineva din fatza mea avea o trusa cu scule pe care o luase cu el in loc sa o puna in spatiul pentru bagaje. Si a dracu trusa, la fiecare viraj dreapta cadea pe piciorul meu. Am incercat sa ii zic omului aluia, dar era ocupat sa vorbeasca la telefon. Culmea, omu' parea tare jerpelit, dar avea telefon de 1000 de lei. Interesant, nu am stiut ce eticheta sa ii pun, mi-a fost imposibil... si pana la urma asa stiu, ca nu e bine sa pui etichete...

Odata cu intratul in Busteni, am intrat si in ditai coloana in care mergeam cu 5 km. Am facut o juma de ora doar de la intrarea in statiune pana in gara, unde trebuia sa cobor eu. Am uitat sa va spun: am avut un sofer foarte simpatic. Era un om tacut, un sofer bun, pe care eu l-am futut tot timpul cu intrebari si el nu s-a enervat raspunzandu-mi. Om al vorbelor putine ("da", "nu", "in gara"), om care stia ca are pe cineva care coboara in Busteni... Si cu toate astea a uitat eroic, atat incat era sa nu mai cobor. Nais. M-am intalnit acolo cu ai mei, si pana in Bran am mai facut o ora cu masina. Ne-am hotarat sa mai stam o zi in plus, pentru ca e tare frumos aici si nu ne mai saturam de frig. Acum ne pregatim sa plecam in oras asa ca o sa mai scriu cand mai apuc si o sa postez si poze de indata ce le voi descarca pe hard.

Kiss ya bitches!

Telefonul de pus la încărcat, hainele de călcat, adidaşii spălaţi, mp4-ul încărcat...

Cam aşa arată gândurile mele... pentru că mâine pleeeeec... vai lua-m-ar naibii de nebună, îmi pun ghiozdanul în cârcă şi dusă sunt! Mă duc la munte, singură... şi ce dacă? :D Oricum sunt ai mei acolo şi mă întâlnesc cu ei, abia aştept. Freedom. Iz gonă bi greit. Şi ei nici nu ştiu că vin. Vreau să le fac o surpriză, sper să ajung cu bine şi să îmi iasă surpriza. Probabil o să îi sun după ce ies din Bucureşti ca să mă asigur că pot veni să mă ia. Hehehehe. So pa-pa Bucureşti, pa-pa job, pa-pa aer îmbâcsit şi miros de căcat de la metrou. Pa-pa lumeeeeeeeeee.... Acum o să am ce să scriu şi aici, şi poze şi chestii... uuuuh... Cu bine!



Kiss ya, bitches!

Mă tot holbez de ceva vreme şi nu îmi dau seama de ce sunt 4 useri online. Cred că s-a stricat drăcia aia de counter, cine intră duminica în miezul zilei pe blogu' meu când nu dau link pe nicăieri? Dang.

Şi deci am reuşit şi eu, după două săptămâni de la lansare, să vizionez Harry Potter partea a 6a. Şi o să vă zic de pe acum: nu mă interesează dacă o să vă daţi ochii peste cap sau dacă aveţi opinia numită "e dă copii şi nu po' să sufăr". Ştiu prea bine ce aveţi de zis şi cred că vă e uşor să nu priviţi mai departe de film, adică poate să citiţi cartea şi să o înţelegeţi sau cel puţin să încercaţi. Pentru mine e ceva mai special, am crescut o dată cu personajul. Dacă Harry avea 16 ani în anul 6 la Hogwarts, atât aveam şi eu când am citit partea a 6a din carte şi tot aşa. Am înţeles altfel, am judecat altfel, mi-a plăcut. Nu e nimeni obligat să placă o carte sau un film, aşa că nu vă mai obosiţi să aruncaţi cu bălegar. Din punctul meu de vedere, nu e OK să judeci o carte după povestea pe care ţi-o oferă filmul... pentru că ştiţi foarte bine că sunt rare cazurile în care o ecranizare se dovedeşte a fi mai presus decât cartea după care a fost făcută, dar mă rog. Oricum, acestea fiind spuse, nimic nu e diferit în cazul de faţă.

Încep prin a spune că Harry Potter şi Prinţul Semipur (H.P. and the Half-Blood Prince) nu a fost deloc pe măsura aşteptărilor mele. Nu m-am uitat la trailere şi nici nu am citit părerile altora înainte tocmai pentru a putea să o formez pe a mea. Au respectat cartea cât au putut, s-au bazat pe ce era important, ce-i drept... însă nu înţeleg de ce trebuie să bage scene de flirturi aiurea. Faza de la început mi s-a părut total... cretină... cu ospătăriţa care îl "agaţă" pe Harry şi îi zice că îşi termină tura la 17 (parcă)... Chiar m-a lăsat HUH? Dacă nu era Daniel Radcliffe în imagine aş fi zis că am greşit sala. De ce să bagi de la tine când oricum ai atâtea scene în carte la care poţi apela, nu ştiu... m-au pierdut cu chestia asta.

E un film lung, a început la 15 şi s-a terminat pe la 17.30, dar ce m-a dezamăgit a fost că au lipsit o grămadă de scene foarte mişto. Puteau, zic eu, să îl facă în două părţi şi să cuprindă tot ce era important. Sfârşitul... total... gol. Nu e nicio bătălie... pe când în carte mor foarte multe personaje şi e un întreg război descris. Ei îl omoară pe Dumbledore, pa şi pusi... Nicio înmormântare, nici nimic, ăla e sfârşitul. Păi în carte am bocit la cât de frumos a putut fie descrisă înmormântarea, cum se strângeau centaurii şi sirenele... neah, dezamăgire... Serios şi finalul era cel mai frumos, dinamic şi tensionant moment. Dacă la partea a 6a au făcut aşa, când e cea mai multă acţiune, păi în 7 când nici în carte nu e foarte grandioasă bătălia finală ce or să mai facă...

Şi acum... să vă zic prin ce am trecut înainte şi în timpul filmului. Am întârziat un pic cu luarea biletelor. Filmul era programat la 14.45, dar a început mai târziu. Faptul că a început mai târziu a fost extraordinar de potrivit, am putut şi noi să luăm popcorn şi suc. Am stat la o coadă de 10 persoane, o singură casă deschisă. OK, asta e.

Când am mers la locurile noastre, observăm că unul din ele e ocupat. Mă mai uit o dată pe bilet... şi nu înţeleg de ce unul din locuri este ocupat. Mă uit la puştanii care stăteau acolo... şi le zic că stau pe un loc de-al nostru. Ei zâmbesc ca puţoii şi ne zic că "eh, ne-am aşezat şi noi aşa". Acum eu eram foarte încurcată că nu înţelegeam "de ce???" Deci pe bune, de ce să nu respecţi locul pe care îl ai pe bilet? Nu te freacă nimeni la pateu şi aia e... Deci de ce te-ai aşeza decalat cu un loc? sau cu două? sau cu nouă? Şi cum zâmbeau ei aşa proşti la noi... Le zic "păi şi dacă vine cineva pe locul 4 ce facem?" şi râd ei ca proştii în continuare şi se dau mai încolo cu un loc. E chiar aşa greu să respecţi o chestie de bun simţ? Jesus.

Începe filmul şi încep să se audă tot felul de fâşâieli de pungi de chipsuri şi bidoane încât mă aşteptam din moment în moment să aud o voce de ţigancă care să strige "sticleeee cumpăăăăr". Erau cei/cele de pe rândul din spate, care veniseră cu mai mult de o pungă de popcorn şi care nu aveau niciun stres să mănânce şi să facă gălăgie. Apoi în stânga mea, tot pe rândul din spate era o fetiţă însoţită de un adult (nuş dacă era mă-sa sau sor'sa, irelevant) care şoptea tare (ştiu, e ciudat, cum poţi să şopteşti tare). Explica absolut tot ce se întâmpla în şoaptă şi la un moment dat chiar m-am întrebat dacă una dintre ele e oarbă. Apoi m-am gândit cât de sadic şi ironic e să aduci un orb la cinema şi să începi să îi povesteşti ce se întâmplă în film. Este atât de stupid încât nimeni nu ar face asta, aşa că nu am putut decât să cred că era un copil retardat care tre' să repete tot ce vede... într-o şoaptă pe care să o audă toată lumea.

Pe la jumătatea filmului, de la mirificele piţipoance din spate încep să se audă nişte bocăneli. Cred că erau intenţionate, m-au scos din sărite şi probabil dacă nu încetau sigur le ziceam ceva. Am zis că sunt piţipoance pentru că, din fericire, au plecat şi le-am văzut poşetuţele şi fustiţele până la curuleţ.

Nu am mai păţit aşa vreodată. Nici la Ice Age 3D nu a fost aşa şi atunci era sala plină. Nu o să înţeleg în vecii vecilor plăcerea de a îi deranja pe ceilalţi oameni. În veci, jur.

Luăm o pauză din rutină şi ne oprim încă o dată aici să vă mai pun la curent cu lucrurile ce se petrec în lumea mea tembelă...

V-am zis eu că aveam senzaţia super stupidă de durere în cap şi în urechi... se pare că e de la măselele de minte... sau cel puţin asta bănuiesc. Am început forarea în măselele cu probleme vechi, acum două zile am venit cu falca anesteziată... azi am scăpat de anestezie, a zis că poate data viitoare... mă bazez pe acel "poate"... de fapt, vorbesc prostii... să îmi facă... nu vreau să mă cac pe mine de durere. Un ac po' să suport că pe al doilea nu îl mai simt dă-l încolo.

De două zile numai supă sintetică mănânc... tre' să zic că aia de roşii a fost bună azi... Ştiu, chimicale, prafuri, da' măcar mă conserv bine după ce dau colţu... Botox free!

And today, oh glory day... pentru prima oară în cinci ani, am ieşit cu sor'mea undeva... adică în parc, pentru că după miraculosul CUTREMUR pe care l-am simţit de m-am căcat pe mine de frică (cu atât mai mult cu cât lucrăm într-o clădire foarte veche, care e chiar în renovare), s-a întrerupt curentul. Şi ce să facem noi până vin ăştia de la electrica.. am mers în parc. Şi o fu liniştitor, chiar dacă nu au fost maşinuţele la locu' lor, chiar dacă au fost închise chioşcurile... a fost bine, peaceful şi a adiat şi vântul. Sweet. Iubesc sentimentul de escapadă, de libertate...

Acum iar mă doare măseaua la care forăm... şi mă doare şi capu' şi urechea şi nu mai ştiu de mine aşa că o să mă retrag în cochilia mea şi o să visez la libertate şi iubire în continuare.

Kiss ya, bitches!

Îmi place să ies în general. Aş ieşi tot timpul. Câteodată aş merge cu metroul de la un capăt la altul, doar ca să ies la suprafaţă şi să mă plimb. Câteodată aş pleca pentru o zi din oraş pentru că ador aşa mult senzaţia aia că într-o zi ai putut să fii într-un loc minunat, apoi ai revenit la vechea viaţă. Un timp scurt, multe văzute. O escapadă şi nimeni să nu observe. Să pleci în lume, să o vezi pe toată într-o zi. Câteodată îmi place doar să ies la o terasă, să vorbesc o zi întreagă cu prietenii. Să râd cu ei, să facem mişto de lucruri. Să încep să povestesc şi să îmi pierd ideile pentru că am atât de multe încât mintea mea se face muci. Alteori aş vrea pur şi simplu să trăiesc pe un nor, să mă duc să fac tot ce îmi trece prin minte. Să cânt la chitară într-un pasaj de metrou (dar şi să mă pricep :D), să mă arunc de pe un pod legată de o sfoară, să mă arunc din avion cu paraşuta, să plec cu maşina prin ţară şi să dorm în ea. Să trăiesc în propria maşină, ştiind totuşi că acasă mă aşteaptă patul în care dorm neîntoarsă şi o porţie de mâncare caldă făcută de mama.

Dorinţele astea le experimentez de cele mai multe ori. La asta visez cel mai des. Cum ar fi să plec? Cum ar fi să văd locuri, să cunosc lume... Cum ar fi...

Ei bine, weekend-ul ăsta, mai mult ziua de azi, m-a prins într-o stare de oboseală nemaipomenită. OK, so... săptămâna asta am revenit la serviciu. Weekend-ul trecut, ce-i drept.. nu am putut să dorm cât trebuie, am avut şi alte treburi, etc. Şi săptămâna asta a fost... oribilă. Cred că am aflat cum e să fii o legumă. Am zis să nu mai ies nicăieri sâmbăta şi duminica asta pentru că eram absolut toropită, ameţită... veştejită. Ăsta e cuvântul: veştejită. Am experimentat cea mai acută stare de legumă pe care v-o puteţi imagina. Bineînţeles, temperaturile nu m-au ajutat cu nimic. Capul mi-l simt greu de vreo două zile, zici că am pe umeri un pepene plin cu nisip. Uneori mă doare. Din cauza acestei senzaţii corpul abia îl mai simt. Azi nu a vrut să facă aproape nimic. Am stat pur şi simplu în pat crezând că nu o să îmi mai treacă vreodată. Am avut un fel de ameţeală continuă, în care nu voiam decât să ţin ochii închişi. Genul ăla de senzaţie stupidă în care nu ai vrea decât să zaci...

M-am măcinat psihic câteva zile, m-am culcat târziu şi astea nu au putut să îmi facă decât rău. De plecat, cel mai sigur e că nu mai plec nicăieri. Maşina n-am mai condus-o pentru că şi-a recuperat tata permisul şi nimic nu se întâmplă. NIMIC nu se întâmplă, mă disperă...

Acum mai puţin de o oră m-am trezit şi acum mă simt mai bine, dar mi-e cald, aşa că nu o să mă mişc prea mult din locul în care stau. Ştiu că ce am scris aici nu e prea important ca ultima postare cel puţin, dar nu puteam să nu vă descriu starea de "stand-by" în care a fost creierul meu azi.

Aşa... şi stând destul de mult la calculator, am tot văzut filme şi chestii. M-am apucat să mă uit la How it's made pe youtube. Un binevoitor a uploadat toate sezoanele, lucru pentru care îi mulţumesc enorm. Apoi la So you think you can dance, un alt binevoitor a uploadat toate sezoanele dar eu am sărit de la 2, la 5. Şi am mai văzut două filme: Keith (frumoasă gagicuţa care joacă în el) şi Stardust (ştiu, e vechi). Am mai avut azi o tentativă să văd un film cu avocaţi, dar mi s-a părut prea complicat pentru creierul meu amorţit aşa că m-am culcat.