Sunt ceea ce gândesc

Metroul este unul dintre cele mai rapide mijloace de transport in comun din Bucuresti, ajunge in punctele cheie ale orasului si asta il face indispensabil.

Nu se aglomereaza decat la orele de varf, dimineata-seara in general si cei mai multi oameni ii poti gasi la magistrala 2 Piata Unirii -indiferent de ora, cred-. O data am avut examen la Universitate si pur si simplu am fost strivita de oameni, atat de aglomerat era. A fost pentru prima oara in viata mea cand am mers intr-un metrou ATAT de aglomerat. Cred ca erau peste 6000 de oameni in el, mi s-a parut fantastic si am pupat pamantul cand am ajuns la Universitate. I-am multumit lu' Dumnezeu ca am avut doar o statie de mers in conditiile alea, a fost oribil. De obicei metroul vine des, dar la Unirii nu prea e glumit. Daca astepti peste 5 minute trenul care merge spre Romana, te-ai futut.

In august a facut metrorexul economie de energie si au venit mai rar trenurile, a fost foarte enervant. Stationari multe si lungi, intarzieri, etc. OK, noua ne pare bine ca a fost pentru o cauza nobila si ca lucrurile au revenit in normal. S-au apucat de schimbat scarile, ne forteaza sa urcam pe jos, e bine, exercitiu fizic :D suntem cam lenesi... cu toate astea, abia asteptam sa vedem scarile rulante la loc.

Merg cu metroul de peste 1 an si trebuie sa recunosc ca imi place in ciuda micilor defecte si mi se pare foarte foarte util. In metrou am cunoscut oameni. La anumite ore urca anumiti oameni si chiar daca nu i-am mai vazut inainte, tot ajung sa ii cunosc. Multi citesc, dar sunt si cativa care pur si simplu stau. Uneori nici eu n-am chef sa citesc si stau ca acei cativa si le intalnesc privirile. Ne spunem cat de obositi suntem si ce nechef avem de munca. Stim cine merge la serviciu, ne recunoastem dupa pungutele in care ne tinem pranzul la caserola sau servieta. Stim cine merge la facultate, vedem cursurile iesind din genti, din ghiozdane, etc.

E interesant, e o lume aparte cu o aroma aparte... fie ea ca e de cacat de la canalele refulate-tevile sparte sau eu stiu ce alta defectiune-, fie ca e mirosul specific de tabla comunista si grafitti.

Articol publicat de Lexis (AG)

Nu sunt fană a politicii, mă pricep foarte puţin la acest domeniu, ba chiar îl urăsc cu pasiune. Mă uit şi văd că peste 50% din presă e legată de politică şi înţeleg şi de ce, dar cert e că nu îmi place...

Tot mai mult aud fraza asta "Eşti în România" spusă sarcastic, de genul "eşti în căcat, nu te aştepta la ceva bun" şi o folosesc chiar eu uneori. Nu o detest numai că observ cât de des este folosită şi îmi dau seama că politica noastră se reduce la un singur cuvânt: corupţie.

Mai demult, în anii tinereţii mele, credeam că dacă vrei un lucru suficient de mult o să reuşeşti. Am mers pe premisa asta până de curând când mi-am dat seama că nu e corectă. Dacă îţi doreşti un lucru suficient de mult şi chiar depui toate eforturile pentru el, nu înseamnă că o să îl ai. Şi când eram mai tânără îmi spuneam "eu nu o să plec niciodată din ţară, sunt sigură că dacă depun efort şi muncesc mult o să reuşesc şi aici". Mă uit în urmă la cea care spunea cuvintele astea şi chiar zâmbesc de propria naivitate. Nu spun că este imposibil să reuşeşti aici... dar există anumiţi oameni care pot ajunge, anumiţi oameni cu un anumit caracter. Nu prea mă văd fiind unul din acei oameni.

Am văzut persoane cu bani care se plimbau în Volkwgenu' lor nou-nouţ (probabil a 5a maşină cumpărată pe anu respectiv) şi se duceau la mama naibii să cumpere diverse mărunţişuri pentru că erau mai ieftine. E penibil, eu n-aş face aşa ceva şi cu toate astea ei au bani. Şi sper că nu sunteţi suficient de naivi să vă imaginaţi că bugetul lor se măreşte pentru că strâng acei bănuţi jerpeliţi dintr-o pâine cumpărată cu 80 de bani în loc de 1 leu. Nu ştiu de ce fac lucrul ăsta, chiar mă întreb dacă ţine de zgârcenie, de educaţie sau de altceva... Oricum, mi se pare penibil şi stupid, să cauţi ce e mai ieftin e pentru cei care NU îşi permit, pentru cei care chiar contează acei 20 de bani.

Şi cei de care vorbeam în paragraful anterior sunt oameni corupţi, care merg pe şmen, care trag ţepe sau alte treburi de genul ăsta, pentru că ei se adaptează corupţiei... Poate cu mai puţină conştiinţă decât mine şi mulţi alţii, pentru ei merge numai zicala "banu' să iasă". Ei sunt viitorul, nu noi... Pentru că noi, cei cu mai mult de doişpe clase, cu puţin mai mult respect de sine şi cu mai multă demnitate o să plecăm dracu' de aici cu prima ocazie dacă nu reuşim să facem ceva. Este un act de laşitate, poate că da, dar nu prea mai văd nicio soluţie. Chiar cred, chiar sunt convinsă, că ţara asta nu mai are nicio scăpare şi chiar cred că se duce în jos pe zi ce trece tot mai mult... pentru că toata lumea îşi vede de propriile interese.

Scriitorii, oamenii culţi, cu facultate... îi vezi cum stau pe salarii de mizerie şi se chinuie să îşi strângă bani să îşi cumpere o amărâtă de maşină second-hand. Asta nu mai e o ţară pentru noi, asta e o ţară pentru cei care muncesc la negru şi nu le tremură izmenele să o facă, e o ţară pentru cei care pot fura bine.

Mai sunt excepţii de la regulă, dar nu multe. Mai sunt oameni care şi-au pus propriile afaceri pe picioare şi sunt în regulă... rari, ce-i drept, dar nu pot să neg că există excepţii. Ideea e că sunt EXCEPŢII şi încă rare pentru că majoritatea se încadrează în ce am spus mai sus.

Articol publicat de Lexis (AG)

Pe 4 decembrie permisul meu de conducere implineste 2 ani. Nu imi vine sa cred cat de mult imi pare. In atata vreme ar fi trebuit sa am mai multa experienta la volan, dar ma multumesc si cu asta pe care o am. 2 ani de cand am picat traseul prima oara, 2 ani de cand am intrat in ultimul an de liceu, 2 ani de cand am picat sala si 2 ani de cand eram in al 9lea cer ca am luat tot exemnul a treia oara.

Zilnic conduc din iulie, cu fiecare pauza in care nu pun piciorul pe acceleratie imi scade increderea de sine si gafez. Presupun ca e normal. Intr-un procent mare imi pare bine ca nu avem o masina straina, scumpa, jucarie pe care o poate manevra oricine. In dacia asta a lu' tata am trecut prin multe si trec in continuare fiindca nu e o masina usor de condus, dar nici extrem de greu. E o masina cu care te calesti, e o masina care, cu toate ca are defectele ei, merge bine... asa cum trebuie. Cand pui frana se opreste, cand accelerezi prinde mai multa viteza.

Tata mi-a impus sa bag masina in garaj intr-o zi, practic m-a obligat chiar daca i-am spus ca nu sunt in stare ca nu stiu sa o manevrez bine. N-a vrut sa m-asculte si pentru ca aveam dreptate am intrat cu ea in stalp. (e mai complicat sa o bagi in garaj la noi pentru ca e strada foarte stramta) A tipat la mine ca de ce n-am fost atenta, de parca eu nu stiam ca o sa urmeze ceva de genul asta. N-a patit nimic, a fost o zgarietura usoara pe aripa din spate, dar cand m-am dat jos (am reusit sa o parchez pana la urma) imi tremurau picioarele si mainile de parca as fi urcat 2000 de scari si as fi carat 2 tone de pietre. De atunci n-am mai incercat, e mult prea complicat pentru putina experienta pe care o am. Daca ar fi sa aleg intre o garare, o parcare laterala si sa o bag in garaj... clar le-as alege pe primele doua, orice ar fi.

Acum aproximativ doua luni am condus pentru prima oara singura. Am scris si aici, sper ca va mai aduceti aminte. Ce chestie... ce sentiment si ce dezamagire cand am aflat ca mamei ii e frica cu mine in masina la volan pana si daca e tata in dreapta mea. Of! Sa zicem ca o credem cand spune ca e vorba de instinct matern, in plus o sperie ca injur foarte mult cand sunt in spatele volanului... asa imi exprim eu emotiile, ce sa fac...

De obicei am mers pe sosea uscata, pe vreme frumoasa, in zone in care nu sunt blocaje care sa ma oblige sa fac manevre complicate de ocolire a altor masini sau mai stiu eu ce, dar uite ca acum aproape o luna nu am reusit sa evit condusul pe o ploaie torentiala. Sunt cam obsedata cu viteza si imi dau seama ca asta e unul dintre motivele pentru care zic merci ca e o Dacie veche cu atat mai mult cu cat nu pot sa o bag in viteza a 5a. Nu intra, cum nu intra direct nici in a intaia de multe ori din cauza unei defectiuni. Si pe ploaia torentiala, la scurt timp dupa ce am luat-o din loc, mi s-au aburit toate geamurile si conduceam ca un liliac pe lumina. Din fericire era duminica si traficul era light asa ca nu s-a intamplat nimic. Am dat drumul la caldura, pentru ca merge spre deosebire de cealalta dacie in care nu meargea nimic, si totul s-a stabilizat. Am aprins farurile, am dat drumul la stergatoare si am continuat sa conduc prin ploaie aproape o ora din sectorul 2 in 3 si apoi iar afara din oras.

Cea mai noua problema pe care o am este legata de pietoni. Am mai pus eu problema aici cu mult timp in urma si m-am lamurit partial. Regula e simpla: e angajat in traversare, opresti, nu e angajat in traversare, nu opresti. Pe mine ma deruteaza la culme, urmeaza o trecere de pietoni... incetinesc, nu vad niciun pieton si imi continui drumul cand colo, pac- deodata sare unul de dupa masinile parcate pe dreapta. Sau mai e faza, cineva care sta pe trotuar in dreptul trecerii si se angajeaza exact in ultimul moment cand eu deja nu mai pot opri. Ce mama dracu' e cu oamenii astia, sunt sinucigasi? Jesus Christ! Nu stiu, mi se pare periculos si de asta mi-e cel mai frica, oricum sper ca mi-a intrat bine in cap ca tre sa incetinesc cand vad semnul de trecere... Una dintre cele mai importante reguli invatate in scoala de soferi cu adevarat. Una e sa zgarii masina, una e sa ranesti sau in cel mai rau caz sa omori un om...

Articol publicat de Lexis (AG)

Nu prea ştiu ce să scriu aici. Nu s-a întâmplat nimic bun de povestit. M-am apucat să citesc mult ca să îmi ţin mintea ocupată. Nu reuşesc ce mi-am propus dar descopăr lucruri surpinzătoare.

Una dintre cărţile pe care le citesc este Lună Nouă a lui Stephenie Meyer. Pun pariu că peste 50% dintre voi v-aţi dat ochii peste cap după ce aţi citit propoziţia de mai sus. Da, Twilight-filmul a fost de căcat. Total de acord, total prost realizat. Am dat o şansă primei cărţi... (am citit 20 de pagini), dar am renunţat pentru că filmul mi-a stricat toată curiozitatea. Cu toate astea, am văzut trailerul celui de al doilea film - New Moon pe care îl vor lansa în noiembrie şi mi s-a părut GENIAL. Cred că va fi mult mai bine realizat şi actorii vor juca mult mai OK. În orice caz, pentru că trailerul m-a aţâţat aşa mult, am început să citesc cartea. Mi se pare chiar uşurică şi... bună în mare. E parcă prea uşurică, dar interesantă. Mă identific cu personajul (ca orice carte pe care o citesc, tre' să fie ceva care să mă atragă în mod deosebit), nu în totalitate, dar în mare măsură. Aceasta carte nu poate fi înţeleasă de oricine, asta e clar.

Trăirile personajului feminin (Bella) şi relaţia sa de prietenie pe care o încropeşte în această parte a poveştii sunt lucruri în care poţi numai să te regăseşti. Nu poţi să trăieşti prin carte durerea unei despărţiri, nu poţi să trăieşti iubirea unui prieten şi căldura pe care ţi-o oferă acesta doar citind New Moon. Din punctul meu de vedere al doilea volum din seria de succes "Amurg" este o carte a regăsirii, nu este o carte pe care o citeşti pentru a afla lucruri sau pentru a-ţi dezvolta imaginaţia. E precum o gură de ceai fierbinte când ai o răceală, este precum o pătură ce te înveleşte prietenos. Cel puţin asta e părerea mea de acum, citită pe sfert. Poate până la sfârşit o să îmi schimb părerea.... cu toate astea, mă îndoiesc serios. Uite trailerul, ca poate vă fascinează şi pe voi măcar pe sfert cât m-a fascinat pe mine...

Articol publicat de Lexis (AG)

Normalitate

Cu toate că am abordat o grămadă de teme filosofice: timp, iubire, răbdare etc. am omis acest simplu cuvânt, această simplă noţiune de "normalitate". Acest cuvânt este folosit zilnic în diverse fraze: Ţi se pare normal? Eşti normal? Cum e normal?

"Normal", potrivit definiţiei din dicţionar, înseamna care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească. Care este această stare firească? Luăm o simplă premisă: Cerul este albastru. Dar este firesc să fie el şi gri? Poate alb? E normal să iubeşti? Dacă da, înseamnă ca a nu iubi este un lucru anormal?

Toată viaţa noastră ne zbatem ca peştii pe uscat. Bani. Totul se reduce la acest cuvânt, ai vrut vreodată altceva? E normal? Dacă e normal, unde scrie şi de ce e aşa? Cine stabileşte până la urmă limitele normalităţii?

Spune-mi de câte ori în viaţă te-ai mulţumit cu ce ai avut? De câte ori ai spus: eu nu mai am nevoie de nimic altceva, o să stau unde sunt. E normal?

De câte ori ai avut dorinţa aprigă să plesneşti pe cineva? Poate să baţi pe cineva... asta e normal?
De câte ori ai ţipat la oameni? E normal să ţipi?
De câte ori te-ai dat la o parte din calea cuiva doar pentru că era îmbrăcat ciudat? E normal?
De câte ori ai deranjat pe cineva în mod intenţionat? E normal?
De câte ori ai spus "nici o problemă" când te-a deranjat ceva? E normal?
Câte minciuni spui pe zi? De la faptul că te simţi bine, că eşti bine, până la "ce bine m-am simţit în prezenţa ta"? E normal?
Câtă mâncare ori băutură ai consumat în exces de sărbători, poate chiar fără o ocazie specială? E normal?
Câte melodii asculţi până la nesfârşit, dând mereu "repeat"? E normal?
De câte ori ai mers fără bilet? De câte ori ai înjurat? De câte ori ai judecat pe cineva doar din pricina faptului că nu îţi plăcea cum arată? E normal?
De câte ori ai privit cerul într-o zi de primăvară? Dacă crezi că asta chiar e "normal" de ce atunci când vezi pe cineva oprit pe stradă, care se uită în sus, te fereşti? De ce gândeşti că e nebun? E normal?

E normal să râzi pe stradă? Să mănânci când poate ceilalţi nu au ce? Să fumezi şi îi intoxici pe cei din spatele tău?

După toate întrebările astea spune-mi, te rog, de ce nu e normal ca două persoane de acelaşi sex să se sărute sau să se ţină de mână? De ce nu e normal să existe oameni de alte religii? De ce nu e OK să existe oameni de alte culori decât a ta?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi lumea fără tine? Ţi-ai dorit vreodată să mori? Sunt sigură ca mulţi dintre voi vor răspunde cu "da" în sinea lor şi tocmai de-asta te întreb, cititorule, e normal?

Nu-mi răspunde mie la toate astea, mie doar spune-mi, de ce eşti tocmai TU cel normal?

Articol publicat de Cailum

RESPÉCT s.n. Atitudine sau sentiment de stima, de consideratie sau de pretuire deosebita fata de cineva sau de ceva. Aceasta este definitia din Dex.

Din punctul meu de vedere definitia poate fi extinsa. Eu tin foarte mult la aceasta notiune, ba chiar e un concept esential in viata mea si pe care il aplic zi de zi indiferent de situatie sau persoana (poate mai gresesc si eu si mai am scapari, dar atat de rar cu intentie, nu-mi amintesc sa nu fi respectat pe cineva intentionat si regret sincer daca asta s-a intamplat), motiv pentru care ma astept la atitudinea reciproca. Eu, din fire, sunt o persoana mai sensibila, emotiva, dependenta de frumos si de tot ce e nobil la fiinta umana. De aceea constat cu uimire, amaraciune, dezgust, furie ca nu exista zi in care sa nu am parte de lipsa de respect, de la cel mai mic la cel mai mare nivel. Pot sa trec peste calcatul pe picior, imbrancit, neurmate de scuzele de rigoare, pot sa trec peste faptul ca in timp ce folosesc dusul, ceilalti membri ai familiei folosesc toaleta pe motiv ca suntem in familie, pot sa trec peste tonul mai rautacios al unei persoane dragi cand mi se adreseaza (deh, nu putem fi toti in dispozitie de curcubee multicolore, fluturi diafani si magie pura), dar nu pot trece peste lipsa de respect fata de mine, ca fiinta umana, nu pot trece de ignoarea activitatii mele, a actiunilor mele, a intentiilor mele bune, a drepturilor mele de baza, a gandurilor si ideilor indreptate spre binele celor apropiati mie si nu numai afectiv. NU mai pot suporta ignoranta, indolenta, indiferenta dusa la extrem, comoditatea. Daca eu te respect, tu de ce nu o poti face?
Voi, cand v-ati simtit ultima data nerespectati, incalcati in picioare, umiliti, ignorati si in ce context? Ce ati facut sa depastiti momentul? Eu nu am gasit inca o solutie la problema asta.

Cu toate că e 23 şi ar trebui să mă bag în pat la ora asta, o să îmi rup din timp şi voi scrie aici pentru că ştiu că mâine nu o să mă îndur.

V-am spus cum arată o zi obişnuită din viaţa mea în cele două ultime postări. Azi o să vă spun pe scurt ce înseamnă o zi ocupată.

O zi ocupată începe la 8. Citesc restul de curs care îmi rămăsese de cu o zi în urmă. Am examen. Trebuie să spun că pentru examenul ăsta m-am pregătit mult şi mi-a fost foarte greu, din diverse motive. Unul dintre ele fiind că mi-am ieşit din ritm. În orice caz, iată-mă la 8 dimineaţa cu foile în mână. Două ore mai târziu tot acolo. Materia e prea multă, mă sperie, aşa că trec superficial peste ultimele pagini. Încep să recapitulez. E deja 11, trebuia să fiu în duş. Nu sunt. Mă duc sub duş la 11.15. Zbor prin casă ca o căprioară să strâng lucrurile după mine şi să mă aranjez. Nu îmi mai calc bluza, nu îmi mai usuc părul pentru că, ca de obicei, sunt în întârziere. Îmi prind părul cu un elastic, arunc repede câteva foi şi un pix în geantă şi ies pe uşă.

Cu microbuzul fac 40 de minute până la metrou, mă umplu de nervi. Apoi mai stau şi la metrou. Mai sunt 5 minute până începe examenul şi mă opresc să îmi iau o apă, ştiu că scările alea mă usucă. Vânzătoarea nu e, mai stau şi după curu' ei. În sfârşit ajung cu doar 5 minute întârziere, abia respirând, dar ce contează, măcar dacă fac infarct o să am o cauză nobilă. Îmi zic că merită şi trag de uşa amfiteatrului care se deschide cu zgomot. Spre surprinderea mea ochii tuturor din încăpere nu s-au aţintit asupra mea, lumea era ocupată de împărţirea subiectelor... aşadar am ajuns la timp.

Mă aşez departe de grupa mea, singură, abia respirând. Ies din examen cu sictir, lene şi dezgust. Fiind în spate am văzut cum peste 50% din studenţi au copiat. Nimeni nu i-a văzut şi nu le-a spus nimic. Să stabilim ceva: a fost grilă... şi am învăţat... şi nu am fost 100% sigură pe nici un răspuns pe care l-am dat. So... e prost cine pică, nu? Nu cine ia...

Vin acasă, încerc să mă uit la True Blood ca să îi fac recenzie. Nu reuşesc, tre să îl ajut pe tata cu ceva. OK. Îl ajut, după care tre' să întind şi rufe... după care îmi aduc aminte că nu mi-am spălat bluzele. Toate astea au ţinut până la 19 or so. Am mai încercat de vreo trei ori să mă uit la episod, abia acum am reuşit şi am publicat şi review-ul.

Mai am un pic şi încep să merg pe patru cărări. Pe lângă astea se mai adaugă lucruri pe care însă nu le pot scrie aici. N-am putut să mănânc, n-am putut să dorm, puii mei frate... cică zi liberă... zi liberă my ass... mâine iar ne băgăm pe robot mood, fute-m-aş!



Kiss ya, bitches!

p.s. ştiu, se poate mai rău de atât... dar am zis doar "ocupată", nu "foarte ocupată", OK? :P

Metroul pune frana, eu ma trezesc si imi dau seama cu lehamite ca trebuie sa imi ridic fundul de pe scaun si sa ma indrept spre usi. De obicei se intampla ca calc oamenii pe picioare, stiu - ma urati, asta e- de multe ori incerc sa fiu atenta, dar pur si simplu se intampla. Sunt cascata, oricum le cer scuze.

Cobor din vagon, ajung pe peron si ma apropii de iesire, respectiv de ceasul care imi arata ca iar o sa intarziem. Imi simt corpul greu, mai ales cand ajungem in fatza treptelor si cand mergem pe jos cele 10 minute. Cele 10 minute de la suprafata ma enerveaza din trei motive. Primul este ca de multe ori vad tipi draguti care trec pe langa noi, doi: in timpul asta mereu apare intrebarea frustranta "ce mancam azi?" si trei: intotdeauna mi se face cald.

Ma opresc la un magazin de pe trotuar, un magazin unde isi face veacul o pisica. Datorita acestui fapt, noi (sor'mea mai mult) il numim "magazinul cu pisica". Dupa ce ies si imi dau o palma peste frunte ca sigur am uitat sa cumpar ceva sau am lasat prea multi bani, ne continuam scurtul drum.

Ajungem in curtea firmei in fatza altui rand de scari. Nu reprezinta un efort suprem in mod normal, dar cand nu ai niciun chef de viata se schimba treaba. Le urcam si ajungem in biroul deprimant si neaerisit. Deschid geamul si ma asez pe scaun unde fundul meu ramane lipit si amortit in mare parte a zilei. La 13.30-14 ne ridicam pentru pauza de masa. Ca niste robotei constiinciosi, ne luam canile si mancarea si ne asezam in bucatarie la masa. Dupa ce mancam si dezbatem subiecte despre mancare, ne luam canile si ne ducem inapoi la biou unde incepem iar sa lucram.

Munca noastra se reduce la navigat pe internet dupa diverse date si corectat texte. Click dupa lick dupa click dupa click. Cateodata mai intervin diverse lucruri care ne tulbura rutina, spre exemplu azi nu avem apa... toata ziua! Se mai strica o usa, un calculator, se mai face un misto, se mai doarme pe masa, dar pana si astea intra in comun cu restul lucrurilor. La 17.30-18 plecam acasa. Scarile nu mai par asa monotone cand le cobori si cand duc spre casa. Nici cele din cladirea firmei, nici cele de la metrou.

Metroul e plin de oameni obositi. Daca dimineata vezi pe toata lumea cu cate o carte, un ziar in mana, seara toata lumea doarme. Am vazut la propriu oameni care dormeau si nici nu ii condamn. Cand iesim din metrou mereu imi ramane gatu' in urma la magazinele care au haine. Ieri era sa pacatuiesc si sa imi iau un shal, dar din fericire de fiecare data cand vreau sa imi cumpar ceva e o persoana in fatza mea (uneori doua) care se converseaza cu vanzatorul si sta o mie de ani pe ganduri ignorand existenta persoanei din spatele ei care pufaie nervos in semn ca ar vrea sa cumpere ceva si chiar stie si ce sa cumpere.

Acasa nu ne mai ramane timp decat pentru baie si nani. De fapt, sor'mea mai citeste ... carti sau reviste, ziare etc. in putinul timp ramas si eu ma mai asez la calculator sau ma apuc sa invat pentru facultate. Either way, nu vorbim aici decat de doua-trei ore.

Deci asa se desfasoara o zi obisnuita din viata mea. Boring nu? Eh, asta e. Oricum lucrurile se vor schimba, imi promit mie insami :)) numai nu acu' ca-i criza si se pare ca nu vrea nimeni sa ma faca sa imi dau demisia.

Sunt curioasa, voi cum va petreceti zilele?

Mă trezesc buimacă din pat. O găsesc pe fi-mea (aka pisica) lingându-se în dos sau pe pulpane lângă mine. Camera zgribulită şi dezordonată, sor'mea ştergându-se pe faţă cu prosopul. Îmi ridic hoitul din pat, îmi strâng părul total încurcat şi mă îndrept spre baie. De multe ori nimeresc uşile din prima, dar se întâmplă să mai aterizez pe umăru' mamei în semn de "neaţa" şi să moţăi acolo puţin.

După toaletă, mă îndrept spre trusa de machiaj. Stau câteva minute şi mă holbez la faţa mea, de obicei sunt aceleaşi concluzii:

1. ce frumos arată tenu' meu dimineaţa
2. ce cearcăne de Shrek am

După făţuială (aprox. 5 minute), mă îndrept spre masa de călcat. Mă cert cu mama şi îi zic că pot să îmi calc şi singură bluzele, să treacă peste faza în care mi-am topit pantalonii de sport în clasa a 4a. Stau câteva minute să văd cu ce mă îmbrac, verific temperatura de afară şi mă decid. De obicei rămân mereu la bluză, dar stau pe gânduri la culoare. După ce termin cu asta, după ce mă îmbrac, îmi pun lucrurile împrăştiate în geantă, apoi îmi dau pumni în cap că iar am uitat să îmi şterg adidaşii de praf.

Mă urc în maşină şi conduc până la metrou. Coborâm. Mă mişc greu, cu o lene nemaipomenită mă gândesc la ziua de dinainte, apoi încerc să întemeiez o conversaţie cu sor'mea, dar după tăcerea sictirită pe care mi-o serveşte îmi dau seama că are acelaşi chef ca şi mine. Coborâm la metrou: aceiaşi oameni, acelaşi miros îmbâcsit şi umed, aceeaşi zăpuşeală. Tocmai am pierdut un metrou aşa că o să avem de aşteptat în staţie până vine următorul. Vine următorul şi mă pun pe poziţii, că e "fun" să te baţi cu celelalte femei disperate după locuri. Moment în care mă uit iar la sor'mea care dezaprobă entuziasmul meu de a le dărâma pe celalalte disperate şi de a fugi spre scaune şi mă pleoştesc. Are dreptate, e patetic. Acestea fiind zise, oricum prindem loc... dar era aşa fun... mă rog. După ce ne aşezăm e posibil să se întâmple trei lucruri:

1. citesc şi nici nu îmi dau seama când ajungem la staţia la care tre să coborâm
2. stau şi mă uit la ceilalţi, aceiaşi oameni cu care mergem în fiecare dimineaţă uneori. (ba chiar cu care ne întoarcem)
3. închid ochii şi dorm cu bale la gură

To be continued...

Presupun ca titlul e suficient cât să vă daţi seama că îmi pare EXTREM de bine că a trecut vara. Ştiu că nici toamna sau iarna nu sunt mai plăcute cu ploi şi alte nebuneli, dar mie imi plac mai mult. Prefer să mă plimb cu umbrela după mine decât să îmi doresc un duş ambulant şi să vreau să mă dezbrac de propria piele când merg pe stradă.

Şi NU, nu îmi place marea! N-am mai fost de... trei ani pe la mare şi acum trei ani când am fost era să mă înec, deci da... nu mi-a plăcut. Nu mi se pare o activitate interesantă să stai ca ploşniţa la soare să îţi prăjeşti slănina cu raze X până la 11-12 -sau toată ziua-, după care să dormi juma de zi, te întorci din nou spre seară să te prăjeşti.... şi (partea asta e singura care îmi place) seara te duci pe faleză, la terase etc. Ultima parte îmi place, dar ce e până acolo mă enervează. N-am nicio treabă cu cei cărora le place, e treaba lor, fiecare face ce vrea cu zilele lui libere, dar pe mine nu mă pasionează. Poate aş sta două-trei zile, dar mai mult nu aş rezista.

În fine, aşa că... dragă vară, îmi pare bine că ai plecat!


Septembrie e tot liber acum că sunt studentă, septembrie are răcoare şi mă lasă să îmi port pantalonii lungi fără să mi se lipească de picioare şi fără să am impresia că m-am pişat pe mine în metrou după ce mă ridic de pe scaun. Septembrie aduce tuturor tristeţe pentru că aşa e construită lumea şi pentru că am alături de cine să fiu tristă, nu mă mai simt singură. Toamna am început prima oară şcoala, toamna m-am angajat, toamna am intrat la facultate, toamna am trăit tristeţi şi bucurii. Toamna nu e nici insuportabil de cald, nici insuportabil de frig. Toamna îmi oferă dimineţi înnorate şi reci de ploaie, pe care le pot trăi în aşternuturile mele calde, pufoase ce te îmbie la somn. Toamna nu te întreabă nimeni când îţi iei concediu, toamna îţi revine pofta de mâncare, revine viaţa în tine, îţi aduci aminte cum se respiră, cum se sărbătoreşte o aniversare, cum se ascultă o melodie dansantă, cum se închide geamul şi se face linişte în cameră.

Septembrie, te iubesc!