Sunt ceea ce gândesc

O sa vorbesc despre mai multe subiecte, deci dacă e cineva obosit pe aici şi nu se simte în stare să ţină pasul mai bine nu se mai apucă de citit.

În viaţă dăm de tot felul de oameni. Unii foarte ciudaţi, alţii foarte surescitaţi, majoritatea în lumea lor. Încep să mă gândesc că liceul nu mi-a făcut numai bine atunci când m-a învăţat să gândesc pe cont propriu şi nu după anumite reguli. Se pare că lucrul ăsta se întoarce împotriva ta când dai de alte tipuri de cadre pedagogice. Sunt unii oameni care vin în faţa ta şi... sunt pur şi simplu în lumea lor şi uneori te trag cu ei în lumea lor sau rămân singuri în lumea lor. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Nu le place să coopereze, să iasă din zona lor de confort. În fine, nu e nici ăsta un lucru mereu grav, dar e mai dificil să îţi dai seama cam pe unde e uşa în lumea aia specială a fiecăruia.

Am auzit pe cineva weekendul ăsta spunând că îi e frică să meargă pe bicicletă în capitală. Din cauza maşinilor, câinilor şi nu în ultimul rând, oamenilor. Şi persoana de care vă vorbesc nu e chiar oricine... este un bărbat de 1.90 dacă nu mai mult, destul de solid. Deci dacă lui îi e teamă de câini, maşini şi altele, eu ce să mai zic? Asta aşa ca fapt divers pentru că mai demult mi s-a zis că de fapt nu vreau să merg pe biclă şi încerc să inventez scuze.

Adineaori citeam despre Bikewalkul de luna asta la care s-au strâns aproximativ 400 de oameni. Mi se pare una dintre cele mai grozave iniţiative făcute în Bucureşti. Eu nu m-am dus pentru că nu am vrut, recunosc. Poate cândva într-un viitor apropiat o să iau şi eu parte la asta.

Oricum, prin evenimente de genul acesta (sau ţara lui Andrei), simt că Bucureştiul creşte. Parcă doar ele mai sunt zahărul ce îndulceşte negrul oraşului, dar bine că sunt.

De prin iunie-iulie începe o nouă etapă în viaţa mea sau reîncepe o etapă mai veche. Până şi eu sunt curioasă să văd care dintre cele două va fi. Cu alte cuvinte o să rămân şomeră :)) Şi cu toate că ne-am plâns de job, iată că acum e perioada în care o să plângem după el. Lăsând la o parte faptul că nu o să mai am salariu şi un loc la care să revin şi să îmi ofere un confort minim, propoziţia care mi-a venit în minte când m-am gândit la momentul plecării a fost una singură: I'll miss them.