Sunt ceea ce gândesc

Leap Year înseamnă în limba engleză "an bisect". Eu nu ştiam, de fapt, cred că ştiam, dar am uitat. Am uitat mult din engleza pe care o ştiam pentru că nu am mai practicat.... copii, nu faceţi ca mine! Revenind la film...

Există o tradiţie irlandeză şi anume, în anul bisect, pe 29 februarie, fata poate veni să îl ceară în căsătorie pe bărbatul visurilor ei.... ca excepţie de la regulă (nu ştiu dacă e adevărată tradiţia, dar aşa e în film). Anna speră ca Jeremy să o ceară în căsătorie, dar când acest lucru nu se întâmplă, decide să meargă în Dublin să profite de tradiţia irlandeză şi să îl ceară ea pe Jeremy în căsătorie. Filmul urmează tiparul binecunoscut al tinerilor care se îndrăgostesc într-o călătorie. Anna nu ajunge la Dublin, ci într-un orăşel izolat de lume şi aşa îl cunoaşte pe Declan, care ajunge să îi fie tovarăş de drumeţie.

Eu am început să fiu mare fană Amy Adams şi cred că i se potriveşte foarte bine rolul de femeie cochetă pe care îl are atât aici ca Anna, cât şi în filmul Miss Pettigrew Lives for a Day ca Delysia (la care voi face review în curând). Declan, interpretat de Matthew Goode, reprezintă irlandezul tipic, plin de sarcasm, glumeţ, dar şi foarte bun de iubit. Accentul irlandez e... delicios, chiar nu prea ai habar ce spun la un moment dat dacă nu ai avea subtitrarea care să îţi vină în ajutor. O parte a sfârşitului mi s-a părut foarte frumoasă, iar întregul film este de urmărit. E o comedie romantică utilă în momentele de oboseala şi-sau depresie cronică, dar romantismul nu e pentru toată lumea.

Peisajele sunt superbe şi filmul ăsta chiar m-a făcut să vreau să ajung acolo într-o zi , dar drept vă spun, mi-e cam teamă că n-am să înţeleg engleza vorbită acolo.

See ya, bobs!

Forgetting Sarah Marshall este o comedie.

Este vorba despre un tip căruia prietena i-a dat papucii şi care nu realizează că ăsta a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Nu se numeşte degeaba Forgetting Sarah Marshall, omu' ca orice om normal care e el om, încearcă să o uite şi pleacă în Hawaii (mi s-a inflamat o amigdală cât am scris reviewul ăsta). Acolo dă chiar de Sarah Marshall şi noul ei iubit, aşa că lucrurile se complică. Slavă Domnului că Rachel e acolo şi că e şi frumoasă şi reuşeşte să îi distragă atenţia.

Mai departe vedeţi voi ce se întâmplă. Despre film nu pot să spun foarte multe pentru că mi-e foarte cald şi mă doare gâtul cu toate că nu am băut nimic rece.... şi mi-e cald, am zis asta? Ah da, nu-i nimic, am zis-o iar. Şi pentru că mi-e cald, sunt cam prost dispusă, dacă nu aş fi văzut Forgetting Sarah Marshall ăsta ar fi fost un moment bun să mă uit... pentru că e şi vorba de noi începuturi. E vorba despre bitches, despre curve, despre oameni care profită de alţi oameni cu slăbiciuni... şi oricât de amuzant e filmul, îţi dai seama că tot ce suporta Peter din partea ei, era din dragoste. Aşa sunt oamenii proşti, they fall for others.

Cuz love's a bitch too.

p.s. Filmul e din 2008 şi joacă Jason Segel, Kristen Bell şi Mila Kunis care e superbă.

Articol publicat de Cailum

Stau si privesc cerul printr-un ochi de geam... cerul e albastru ca ochii tai, cu norisori albi-albi ca cei din privirea mea ; un cablu negru pleaca din unghiul drept format de cadrul geamului si imparte cadrul in doua unghiuri perfecte de 45 de grade ; daca ma uit mai bine, pot sa vad si patratelele de la plasa impotriva tantarilor.
De dimineata ma uitam in oglinda din baie la punctele de lumina prinse de firele mele de par, zburlite in toate directiile.
Cerul e albastru, albastru ca ochii tai...
Cosul din coltul gurii se incapataneaza sa isi continue evolutia, iar punctele de lumina din parul meu sunt inca acolo reflectand zeci de culori.
Un alt nor albicios trece repede pe cerul albastru....
Soneria de la usa ma trezeste din visare ; deschid, mirata sa te vad la ora aia improbabila, dar nu apuc sa te intreb ce faci, pentru ca un branci in perete si o durere fenomenala in ceafa ma lasa fara cuvinte.
Cerul e incredibil de bleu, iar eu ma uit la el cu ochii albi-albi ca norii rataciti de pe el.

Azi nu mai scriu despre filme. Azi scriu despre ieşirea mea de luni cu Zgubilitca. După luni întregi de căutare a unor parteneri "de bicicletă", a venit vremea să îmi găsesc şi eu pe cineva... sau mai bine zis... ea m-a găsit pe mine? Oricum ar fi fost, în sfârşit am mers în Tineretului pe biclă, profitând de campania asta a celor de la Raiffeisen Bank care îţi oferă şansa de a te plimba cu bicicleta, gratis, timp de 2 ore.

Băieţii sunt amplasaţi la intrarea dinspre Gheorghe Şincai şi tot ce trebuie să faci e să completezi un formular şi să laşi buletinul, apoi întregul parc îţi stă la dispoziţie. E foarte mişto senzaţia de libertate pe care ţi-o conferă un parc gol şi o bicicletă care se mişcă binişor şi mai mult de atât, contrar aşteptărilor, nu am dat de foarte mulţi câini. A fost doar un amărât mai mititel care nu ştia la care bicicletă să se repeadă, aşa că l-am lăsat în urmă confuz.

Părţi proaste? Căldura... care e oricum peste tot. Când o să inventeze şi ei hainele alea cu aer condiţionat? M-am ales cu o insolaţie de toată frumuseţea de care am scăpat în 2 zile şi m-am bronzat cu model pe picior şi mâini :D Să zicem că bronzul nu mă deranjează mai deloc în comparaţie cu durerile de cap insuportabile provocate de insolaţie. Asta e învăţătură de minte. Sper ca data viitoare să nu uit să îmi iau o şapcă pe cap sau o bandană.


p.s. Titlul nu e compus de mine, sunt doar cuvintele de pe un zid. Mi s-a părut interesant, asta doar dacă nu înseamna altceva mai porcos şi nu ştiu eu "slangul" copchiilor din ziua de azi. Mă rog, eu m-am gândit la Enigma Otiliei, dar cine ştie la ce s-au gândit ei.

Am văzut Kung Fu Panda chiar în 2008 dacă nu mă înşel, am mers cu o prietenă la cinema. Din păcate atunci încă nu era tehnologia 3D pe meleaguri româneşti. Mă gândesc că dacă ar fi fost 3D, filmul ar fi fost mult mai mişto... mai ales pentru că e animaţie.

Aşadar, l-am văzut atunci, dar cum se întâmplă cu majoritatea filmelor pe care le văd la cinema, am uitat mare parte din el. L-am revăzut azi şi cu toate că destul de multă lume a văzut Kung Fu Panda, m-am hotărât să scriu aici un review pentru cei care nu l-au văzut... sau pentru cei care l-au văzut şi au o opinie, dar în mare parte pentru cei care nu l-au văzut.

Po este ursul panda care visează să ajungă un războinic kung fu în echipa celor cinci (Tigress, Monkey, Mantis, Viper şi Crane). La Jade Palace se dă un spectacol în cadrul căruia se alege the Dragon Warrior şi bineînţeles toată lumea se aşteaptă ca unul din cei cinci experţi în kung fu să fie ales de către maestrul Oogway, cu toate astea Oogway îl alege pe Po. Cum se descurcă grăsuţul urs panda cu artele marţiale? Ei bine, asta o să vedeţi voi.

Culmea e că nu uitasem numai ce se întâmplă în filmul de animaţie, dar şi actorii care interpretează vocile... şi sunt multe nume mari, cum ar fi Jack Black (Po), Angelina Jolie (Tigress) sau Dustin Hoffman (Shifu).

De asemnea, permiteţi-mi să zic (pardon my french) că m-am căcat pe mine de râs la unele faze şi nu mi se întâmplă aproape deloc să râd de una singură la un film. E o comedie mai mult decât bună şi recomandată pentru toate vârstele, iar pe lângă asta te mai şi pune pe gânduri.

Dacă vrei acţiune, romance, actori care joacă şi arată bine From Paris With Love e filmul pe care vrei să îl vezi.

James Reece (Jonathan Rhys Meyers) este un agent CIA căruia i se oferă şansa de a lucra alături de agentul FBI super bad ass mother fucker, Charlie Wax (John Travolta) care a fost trimis în Paris pentru a opri un atac terorist.

Cei doi reprezintă opuşii care lucrează bine împreună. James e bărbatul arătos, care a lucrat toată viaţa cu lucruri importante, după un birou, logodit cu o franţuzoaică frumoasă, visând la căsătorie, dar şi la o carieră de succes, iar Wax e cel care face lucrurile fără prea mult tact, dar bine, slujba lui fiind şi viaţa lui.

Am văzut filmul acum ceva timp şi iniţial am făcut-o numai pentru Jonathan Rhys Meyers pentru că îmi place de el... şi cum arată şi cum joacă şi după vreo 30 de minute de film mi-am dat seama că John Travolta e cel care străluceşte de fapt. Mi s-a părut că rolul i s-a potrivit ca o mănuşă şi acum tuturor le spun să se uite la From Paris With Love pentru Travolta. E şi un film de acţiune bun, exagerat la unele faze, ce-i drept, dar na, ăsta e "the wow" factor la care nu stai să te gândeşti cât de verosimil e.

Ah, ce e foarte tare e că îl auzim pe Jonathan RM vorbind iar chineză, nu e nouă chestia având în vedere că The children of Huang Shi e film din 2008 şi acolo o parte considerabilă din film o dă pe chineză... which I think is hot, but that's just me :D

So anyways dacă aţi văzut filmul şi mai aveţi ceva de completat sau vreţi să vă spuneţi părerea, feel free to leave a comment. Until next time...

Checkmate, motherfucker!

Let the right one in nu mi s-a părut genul "romance" după poster, cu toate că era pus la această categorie. După ce am văzut jumătate din el, mi-am dat seama de ce ţine de "romance", dar eu aş caracteriza filmul mai mult ca fiind interesant, ciudat şi creepy. Per total, bun.

Un băiat de 12 ani întâlneşte o brunetă frumuşică, de-o vârstă cu el. Cei doi încep să se placă şi se "cuplează" atât cât pot doi copii. Adică nu în mod porno sau altceva de genul, înţelegeţi? Şi asta e foarte tare la filmul ăsta... iubirea asta ciudată, plină de sânge, dar pură... Fata e vampir şi cu toate astea lucrurile neobişnuite se petrec cu un ton... normal. Nici nu prea ştiu cum să explic, probabil asta e partea "creepy" la care mă refeream şi mai devreme.

Filmul este suedez, mie mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că actorii nu rostesc cuvintele pe care le aud. Lina Leandersson e genială în film, îşi joacă foarte bine rolul, la fel şi puştiul-Kåre Hedebrant , dar ea iese mai mult în evidenţă. Eli îl iubeşte pe Oskar şi tocmai de aceea îl îndeamnă să răspundă violenţelor celor de la şcoală care îşi băteau joc de el, iar dorinţa asta de a-l ocroti pe băiat e ceva relativ nou sau cel puţin nu atât de întâlnit în poveşti, mai ales în cele cu copii.

Pentru că mi-am propus să analizez un pic şi titlurile atunci când sunt mai interesante, "Let the right one in" cred că se referă şi la casă, dar şi la suflet. Eli reprezintă pentru Oskar atât o persoană iubită cât şi una capabilă să îl ocrotească sau răzbune, după cum spuneam şi mai sus.

Mai mult nu ştiu ce să vă mai spun, este unul dintre acele filme care nu te lasă cu foarte multe cuvinte la dispoziţie. Dacă l-aţi văzut să îmi spuneţi cum vi s-a părut, dacă v-a plăcut şi dacă nu l-aţi văzut, aştept să îl vedeţi şi să îmi lăsaţi apoi un comentariu cu impresii.

sursă poză: imdb

Eternal Sunshine Of the Spotless Mind e un titlu cam lung, aş fi crezut iniţial că asta l-ar fi făcut un film slab, pe care nu o să îl reţină lumea. Am impresia că titlurile lungi se uit uşor. Ei bine, uite că Michel Gondry mi-a anulat superstiţiile şi împreună cu doi actori de excepţie, a construit o mică capodoperă de Oscar.

Joel Barrish şi Clementine Kruczynski sunt doi tineri îndrăgostiţi care trăiesc începutul unei poveşti frumoase de dragoste, până când la un moment dat, lucrurile nu mai merg atât de bine şi Clementine decide să încerce o procedură experimentală şi îl şterge pe Joel din mintea ei. Joel, rănit de gestul ei, face acelaşi lucru, aducându-şi aminte pe parcursul procedurii motivele pentru care s-a îndrăgostit de Clementine.

Filmul excelează prin ideea per ansamblu, adică sincer... câţi dintre voi nu au vrut la un moment dat să şteargă din memorie anumite persoane sau anumite evenimente dureroase? Şi pe lângă ideea bună din start, avem doi actori foarte buni - Jim Carrey şi Kate Winslet- şi imaginaţia bogată a directorului, care a ştiut să zugrăveasca filmul în dimensiuni şi culori pentru a transmite sentimentele personajelor cât mai bine. Sentimente umane, trăiri prin care ar trece oricine în situaţiile lor. Lucrurile nu merg întotdeauna bine, dar cumva, aşa trebuie să se întâmple şi oricât de mult ne-am strădui să uităm, nu putem. Nu putem ignora sentimentele pe care le avem pentru cineva, în ciuda a ceea ce am vrea/ nu am vrea să mai simţim... şi asta e o lecţie pe care o înveţi ori the hard way, ori the easy way. În cazul celor doi a fost the hard way.

Pentru că am început de la titlu, vreau să termin tot cu titlul. E într-adevăr unul potrivit, mai potrivit de atât nu exista, zic eu, pentru că într-adevăr mintea umană este etern uimitoare. Destinul e unul singur pentru fiecare dintre noi, indiferent de ce vrem, indiferent de ce ne obligăm să facem, inevitabilul n-are soluţie. Ar trebui să nu mai luptăm atât cu noi înşine, iubirea (fie ea de viaţă, de persoană, de orice o fi) le va rezolva pe toate.

Am plâns ca un copil la Everybody's Fine. Nu ştiu dacă am plâns pentru că a fost un film foarte emoţionant sau doar a avut un impact deosebit asupra mea... chiar nu ştiu, dar cert e că m-a impresionat.

Kirk Jones a reuşit să aducă în prim plan trăirile unui bărbat rămas văduv, care se simte singur cu toate că are 4 copii adulţi care au la rândul lor familii. Cu toate că medicul îl sfătuieşte să nu facă eforturi prea mari, din cauza problemelor cu inima, Frank se hotărăşte să plece să îşi vadă copiii. Pe parcursul vizitelor Frank îşi dă seama că nu cunoaşte mai deloc vieţile lor, că singura care i-a crescut şi a menţinut relaţia dintre ei era soţia sa. Încearcă să recupereze timpul pierdut, dar pentru unul dintre copiii săi este mult prea târziu.

Rolul lui Frank Goode este jucat de spectaculosul Robert De Niro, iar în roluri secundare îi regăsim pe Drew Barrymore ca Rosie, Kate Beckinsale ca Amy, Sam Rockwell ca Robert şi Austin Lysy ca David, toţi aceştia fiind copiii lui Frank.

Când spun că filmul m-a impresionat, mă refer în special la unele scene din film. Cred că se întâmplă des ca taţii să nu îşi cunoască cu adevărat copiii. Ei se axează pe soţii şi mentalitatea "eu aduc bani în casă, tu ai grijă de copii" există în toate ţările, chiar dacă aş fi crezut iniţial că la noi este mai... pronunţată, dat fiind faptul că suntem mai puţin civilizaţi şi mai puţin desprinşi de mentalităţile învechite de la ţară. Poate ăsta e unul din motivele pentru care mi-a plăcut filmul, pentru că pune o întrebare inteligentă... ce te faci când nu mai e soţia? Ce te faci când îţi dai seama că proprii copii te mint şi se ascund de tine pentru că tu nu ai fost în stare să menţii o relaţie sănătoasă? De ce să te mire că nu te vizitează mai des, că nu te sună mai des, dacă tu ai fost doar cel care a "adus bani în casă" pentru că aşa ai vrut tu să fii? Vorbesc aşa pentru că ştiu cazuri concrete, din realitate, unde lucrurile astea se întâmplă şi chiar au efecte negative asupra viitorilor adulţi şi nu mi se pare OK, aşa cum nici celor care au făcut filmul nu li se pare OK.

Frank abia când îşi pierde soţia realizează toate astea şi începe să regrete că nu a fost mai apropiat de Amy, Robert, David şi Rose de la bun început. El reprezintă totuşi un caz fericit pentru că unii nici măcar după ce pierd ultima "legătură" cu proprii copii nu îşi dau seama unde au greşit şi nici nu încearcă să se îndrepte.

În fine, ştiu că sun ca o placă stricată, dar filmul chiar merită văzut... De altfel, majoritatea filmelor la care o să mai scriu reviewuri se încadrează în categoria "de văzut", din punctul meu de vedere, normal...