Io sunt Maria,
Incântată,
Dumneata, cine oi fi?
Eu îs Alexandra,
Îmi pare bine.
Nu eşti tu cumnată,
Cum nu ştii?
Sunt Maria, cea frumoasă
Sunt Maria, bre, Maria...
Aia pe care n-ai vrut-o atunci,
Demult, abia răsărită din pământ.
Uite care-i treaba, Mărioară,
Asta-s eu, fie că vrei sau nu,
Domn’şoară...
Alex, mi-i partea bărbătească,
Aia care-i în stare să se pună în genunchi
Şi să cerşească
Una bucată pulpă feminină
La proţap gătită bine
Ca să vezi, de propria-mi nevastă!
Andra e pe de altă parte
Cu fine gene, colorate viu,
Cu glumele-i sărate
Şi condimentată greu
Cu-o cultură piperată
S-o vezi p’asta, mă tată
Numai cu miere dată,
De viaţă unsă
Şi pătrunsă
Însă CU Cusur...
De neajuns, neicuţă...
Da’ tu Mărie,
Cine ziceai că eşti?
blogpost+ : Chiar daca poezia asta... poate nu e cine stie ce din punctul vostru de vedere, am publicat-o si pe aici numai asa, in ciuda... ashea, nu ma las de poezie nici daca ma implora Cartaresc sau daca il trezesc pe Eminescu din mormant.. o sa ma las de scris poezii cand o vrea pipota mea... nani na ! >:)
Alexandra se transformă
4/10/2007 10:52:00 AM
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
1 commentsuri:
Poezia aceasta imi aduce aminte de niste vremi in care polemizam in versuri... mama, mama...
Mie imi place. Si spre fericirea mea, nu sunt Cartarescu! :)
Post a Comment