Sunt ceea ce gândesc

Pentru azi, dragii mei, v-am pregatit o poveste. E foarte frumoasa, o sa va placa daca o intelegeti.
Povestea e despre un grup de hiene ce traiau cu un grup de vulpi. Se intelegeau foarte bine, vulpile roscate, hienele gri, sangele victimelor rosu... perfect, o armonie de culori in adevaratul sens al cuvantului. Din totdeauna hienele au fost superioare vulpilor, nu atat in calitate ci mai mult in cantitate. Asadar, intr-o zi, cele doua parti au pus la bataie un plan. Fiecare cu al său, apoi au prezentat schitele in fata tuturor. Planurile hienelor nu erau atat de bune ca ale vulpilor si stiau asta insa ele au continuat sa se sustina reciproc, desi stiau si ca nu e corect. In fata lui Dumnezeu erau/sunt toti egali. Fiind in inferioritate numerica si nu numai, vulpile au cedat. Cele din urma au trebuit sa asculte de planurile impuse. Cu toate astea, vazand ca totul merge prost si nu e nimic de capul lor, vulpile au decis sa isi paraseasca tovarasele. Hienele infuriate, le-au atacat si presupun ca acum va asteptati sa zic ca au invins. Ei bine, n-au invins desi erau “superioare”... cel putin asa se credeau. Vulpile, cu aceeasi doza de parsivitate insa, le-au atras intr-o capcana ingenios facuta. Fara lauda. Fara a vocifera. Si-au vazut de treaba in tacere. Au plecat cu demnitate, pe cand hienele au ramas cocosate de lacomie tot restul vietii.

Oricum roscatul se asorteaza mai bine cu rosul.