Sunt ceea ce gândesc

Melodiile lui Kate Nash, de care am scris în postarea trecută, au început să mă tulbure. Cred că ar trebui să nu le mai ascult, nu îmi fac bine... dar sunt ca un drog... Aşa că până renunţ mai e timp. Timp... Mult discutata problemă.

În metrou îmi sună telefonu' (se aude ringtone-ul cu king julian din madagascar). E mama, îmi spune că nu avem curent din cauza faptului că s-au rupt nişte fire. Ajungem acasă pe la 18. O pun pe sor'mea să sune la Electrica (o să vă spun şi de ce nu am sunat eu) pe la 18.30. Blabla.. au zis că da, o să vină o echipă şi se va rezolva problema. Eu m-am aşezat în pat, mi-am pus pătura pe cap şi până la 20.30 am moţăit. Sună telefonul, număr necunoscut. (lucru rar asta cu sunatul telefonului... îmi vin în minte două opţiuni, mă emoţionez)

- Alo, da!
- Bună seară, suntem cei de la Electrica. Aţi făcut o plângere, mai este valabilă?
- Da, mai este valabilă.
Pauză de câteva secunde.
- Deci aveţi sau nu curent?
- Nu, nu avem curent, nu v-am spus?
- Păi şi era aşa greu să răspundeţi? Bun, o să vină cineva, la revedere.
- Păi, ar cam trebui...

Închid telefonul şi buimacă rămân pe loc încercând să îmi dau seama dacă am fost eu dobitoacă sau ăla. Mă pun la loc în pat zicându-mi că eram adormită. N-am mai putut să stau liniştită ori să dorm probabil din cauza stării în care mă aflam (o să vă spun) aşa că am vorbit niţel cu sor'mea şi ne-am apucat să jucăm cărţi la lumina unei lanterne. Au venit oamenii pe la... 21 şi în juma de oră au rezolvat-o, au închis curentul de peste tot cât au lucrat apoi pe la 21.40 toată lumea era mulţumită şi iluminată. Sper că aţi observat rapiditatea cu care oamenii s-au mişcat (cu toate că eu zic bine merci că au făcut-o) şi politeţea cu care aceştia au "tratat". Trecând peste asta pentru că nu m-a deranjat incredibil de mult. Better late than never spun mereu. Ajungem la partea cu de ce am lăsat-o pe sor'mea să sune şi m-am ascuns sub o pătură.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă şi vouă ce mi s-a întâmplat mie... Adică să nu am chef să mă ştie nimeni, să nu am chef să vorbesc cu nimeni, o stare de invizibilitate maximă. Dacă puteam să îmi dau ignore de pe lista fiecăruia ar fi fost perfect. Nu intru des în stări de tipul acestora, dar şi când o fac... chiar nu mai vreau să aud de nimeni şi de nimic. Este momentul în care pur şi simplu vreau să dispar, să mă ascund undeva şi să nu mai ştie nimeni de mine pentru că sunt prea obosită să vorbesc, să dau socoteli şi nu doresc decât să fiu lăsată în pace. Acum am ieşit din starea asta, dar... nu am putut să mă abţin să nu scriu despre ea, pentru că poate cuiva i se mai întâmplă şi îmi aduce aminte că nu sunt singura cu piticii de culoarea asta pe creier.

Noapte bună!

p.s. fi-mea nu m-a mai iubit în ultima vreme (probabil pentru că am ţipat la ea şi i-am dat vreo două palme la funduleţ când am prins-o cu motanul ala mono, dar deh... unde dă mama creşte!). Aseară am luat-o cu forţa în braţe să adormim împreună, a stat de-a vrut sau nu. Gniihihihihi... şi în seara asta a venit de bunăvoie, ce ţi-e şi cu copiii ăştia...