Sunt ceea ce gândesc

Cred ca perioada in care scriu despre filme a cam trecut pentru mine. De ce? Pentru ca nu prea ma mai uit, in primul rand. In al doilea rand rareori gasesc filme la care sa am ce sa scriu ( mai mult de 5 randuri) si in al treilea rand, imi vine greu sa scriu fara spoilere.

In sfarsit, am dat-o pe seriale pentru ca e toamna si au reinceput majoritatea. Eu si sor'mea suntem pasionate de seriale, asa ca avem o lista luunga de seriale pe care le urmarim de la bun inceput, pe care le-am abandonat si pe care le-am terminat. O sa incerc sa le enumar aici, imi amintesc ca am mai facut o data o lista, dar acum s-a cam dublat... asa ca, cele pe care le urmarim la momentul actual sunt: Grey's anatomy, Private Practice, Supernatural, Life Unexpected, True Blood (doar eu), The Vampire Diaries, The Tudors (doar eu) , Pretty Little Liars, Brothers and Sisters (ma mai uit eu din cand in cand la cate un episod), Gossip Girl (se uita numai sorela la el, desi am vazut si eu un sezon-doua), Californication (doar eu), Modern Family, Sex and the city...

Dintre cele pe care le-am abandonat: Heroes, Flash Forward, 30 rock, Desperate Housewives, Roswell, Romantically Challenged, V, ER, News Radio, 2 and a Half Men, Charmed... etc

Pe care le-am terminat: Kyle XY, Prison Break, Married with Children, Seinfeld, Sex and the city, Gilmore Girls, 10 things I hate about you, The Nanny, Ally McBeal, Friends, Felicity... etc.

Astea sunt cele de care mi-am adus aminte, cu siguranta sunt mai multe de adaugat la cele terminate, daca le luam in considerare pe cele de la TV pe care le urmaream inainte cu fidelitate. Nu stiu daca ati observat, Sex And The City se afla la ambele categorii pentru ca ne-am apucat sa-l revedem. E usurel, e amuzant si merita revazut.

Din punctul meu de vedere, serialele sunt foarte bune atunci cand nu ai chef de altceva. Stii despre ce e vorba, stii personajele, asadar e un film mai lung, la care poti viziona continuarea in fiecare saptamana sau zi, depinde cum ai acces. Si in timpul unui episod din SATC, saptamana asta, am observat... de fapt, sorela a observat o greseala de filmare. Hihi. Vedeti si voi ce vedem si noi? :-D


In timp ce scriam postarea, ma gandeam la pasionatii de seriale... Ce-ar fi sa ne adunam toti intr-o zi, intr-un loc? Sa vorbim despre toate, sa ne cunoastem, poate chiar sa urmarim niste episoade pe un laptop? Astept parerile voastre. Spread the word and the love for TV series!

Ma intorc acasa. Drumul e lung. Iar am gresit, iar sunt o proasta. De ce fac eu asta? Raspunsul imi intra in minte firesc si mi se face frig si incep in jurul meu sa rasara ca niste ciuperci, intrebari. Intrebari peste intrebari... semne de intrebare, o curba, o linie dreapta si un punct stangaci, sters si totusi, un semn.

Intru pe strazi, stau in masina, intre alte 3 persoane. Sunt de fapt departe, in luminile strazilor, in parfumul lui, in ochii lui, atingerea lui, bratele lui. Si totusi femeia de langa mine ma loveste iar, ma impunge, sigur o sa imi invineteasca bratul pana ajung acasa si revin. Revin in masina in care sunt. Aud copilul mic care plange. Incerc sa inchid ochii, apoi sa ma uit pe fereastra, dar femeia iar ma loveste in brat. Iar. Iar. Iar.

Imi simt pleoapele foarte grele si iar gandul ma duce departe. E la Unirii, e noapte, dar e galagie. E multa lume pe strazi, toti sunt veseli, toti indragostiti, toti asteapta pe cineva, toti au un "cineva". Luminile sunt multe, frumoase, sunt reclame, afise, firme. Iubesc noaptea. Iubesc firmele luminoase. Imi plac cei care iubesc... da, in seara asta imi plac. Imi place sa ma plimb cu masina, imi place intunericul si imi plac luminile strazilor, imi plac mainile impreunate. Sunt numai tineri. Vreau sa ma asez pe sosea, sa ma uit la stele, la semafor. Nu vreau sa fiu singura, dar nu sunt. Esti langa mine si ma strangi in brate, ma saruti si mai mult decat mi-am imaginat vreodata, ma iubesti. E o iubire pura, de neclintit, de care nici nu ma indoiesc, care da clasa tot trecutului tau, o iubire care umbreste toata nefericirea din jurul tau. Esti fericit si sunt fericita. Imi place sa fim fericiti.

Alte ghionturi ma trezesc din vis, dar nu recunosc peisajul. Nu recunosc oamenii, nu recunosc casele, strazile. Unde sunt? Ma dau jos din masina, ii spun sa opreasca. Stiu unde sa ii spun sa opreasca, dar nu recunosc nimic. Nu stiu ce caut aici. Strazile nu mai sunt ca in copilarie, nu au dulceata tineretii in aer, nu mai sunt tantari cu roiul si gandaci pe stalpul de beton. Prietenii mei nu sunt aici. E doar un mare gol si am pornit la pas. Nu stiu unde sunt si nu stiu niciuna dintre strazile astea... nu cunosc nici orasul. Merg si merg incontinuu, imi vad umbra si cineva in departare imi face semn. Ma cunoaste. Cand vad persoana mai de aproape imi dau seama ca am ajuns acasa. Singurul loc pe care il cunosc. E singurul loc pe care il cunosc, pe care il iubesc, in care ma simt de cele mai multe ori in siguranta. E un fel de parte buna a marului stricat. Un mar stricat pe care zi de zi il urasc mai mult, in care nu ma regasesc. Casa mea e partea buna si tin la ea cu tot sufletul, asa cum tii la ultimele haine pe care le ai. Sunt multe de imbunatatit la ea, sunt multe defecte, multe lipsuri, dar e a mea, e locul in care sufletul meu rasufla usurat si spune "sunt acasa", apoi se scutura de praf, se asaza in fotoliu, isi pune un pahar de apa si incepe sa scrie pe blog.

Stiti cu totii ca de mult timp imi caut de lucru. Zilele trecute ma uitam iar peste CV, pentru a mai pune o virgula, un semn diacritic, sa fac ceva pentru a fi mai atractiv. M-am uitat per ansamblu si m-am intrebat "ce striga CV-ul meu? Ce domeniu? La ce sunt eu buna?". CV-ul meu striga "literatura" si raspunsul m-a intristat pentru ca nimeni nu cauta "literatura". Toti cauta "marketing", toti cauta "economist", "contabil", "programator", pe cand al meu striga "literatura", adica "scriitor", adica "inutil", adica "muritor de foame". Nu striga numai asta, fireste, dar per ansamblu.... datorita (sau "din cauza"?) tuturor activitatilor/premiilor din liceu, CV-ul meu are stampila de "literatura".

Si iata-ma in seara asta, cu aceeasi carte a Cellei Serghi in fata, "Panza de paianjen", o carte pe care o savurez de o saptamana-doua si care nu as fi vrut sa ia sfarsit. Raspunsul imi apare din noua in minte, "Literatura", dar care este intrebarea?

Cum as putea sa descriu cartea acestei femei minunate? Autobiografie? Roman de dragoste? Nu. Nu este un roman de dragoste. In nici un caz asta. "Panza de paianjen" este de fapt o carte despre razboi. Da, e o carte cu lupte, cu victime si morti. E o carte trista, dar optimista in acelasi timp. E viata unui om. Oamenii sunt incredibil de barfitori in general, cum de cartea asta nu a avut mai mult succes? Cum de nu vorbeste toata lumea despre ea in sus si in jos? Cum de nu am citit recomandari? CUM??? Oamenii barfesc... si aici, in fata noastra, avem viata unui om. In pagini. In litere. In sentimente, emotii, trairi, descrieri, culori, dialog, naratiune, prejudecati, oameni. Oameni.

Nu am cuvinte sa descriu frumusetea acestei carti, complexitatea ei. Nu am puterea sa va spun de ce o recomand, pentru ca vorbele mele palesc in fata acestui talent. Si stau si ma gandesc... Stiti... in liceu... aveam de citit, ca fiecare generatie, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". In primul rand am gasit-o foarte greu la biblioteca. Mi-a cumparat-o sor'mea dintr-un anticariat si am inceput astfel sa o citesc, cu intarziere. M-am zbatut sa o duc la capat, m-a pierdut, m-a dezamagit pentru ca toata lumea era innebunita dupa ea si spunea ca e foarte misto si ca pe ici-si pe dincolo. Pe mine nu m-a prins. E un mister. Nu m-a prins niciodata. Am incercat in prima faza sa citesc rezumatul si sa invat pe dinafara ce se intampla in carte. Ca un papagal. Nu am reusit pentru ca eu de obicei nu reuseam sa scriu un comentariu sau o lucrare pe baza unui roman pe care nu il citisem. Si ce daca stiam ce se intampla in mare... era egal cu 0. Rezumatul imi intra pe o ureche si imi iesea pe alta.

Nu stiu daca acum l-as intelege diferit, daca m-ar atrage. Sincera sa fiu nici nu vreau sa mai incerc, la cat de mult m-am chinuit sa o duc la bun sfarsit. Nu, nu am reusit nici pana in ziua de azi sa termin "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Bate-ma. N-am putut. Asta e. Ma impac cu incapacitatea de a trece peste paginile romanului lui Camil Petrescu.

Fac aceasta comparatie si ma gandesc la Camil Petrescu pentru ca in cartile lui a fost un singur lucru ce mi-a lipsit si peste care n-am putut sa trec. E un lucru pe care l-am regasit din plin la Cella si anume, sufletul. Eu nu am simtit urma de sinceritate sau suflet in paginile scrise in 1930 de Camil Petrescu. Cine sunt eu sa critic? Un simplu cititor. E parerea mea. In orice caz, ma bucur ca Petrescu a fost unul dintre acei multi care au incurajat-o pe Cella Serghi sa scrie.

Viata ei, povestea ei, merita stiute, merita traite. Eu am trait si am plans alaturi de paginile ei. Si acum imi vine sa plang cand imi aduc aminte pasaje din carte, dar imi dau seama ca s-a terminat. Si viata ei si cartea. S-a terminat razboiul... s-a terminat lupta ei dusa cu viata. S-au terminat din momentul in care a inceput sa scrie tind sa cred.

Iata, ma regasesc in fata cartii inchise, cu intrebarea in gand... Ce i-a salvat pana la urma viata?

Si raspunsul mi se propteste in minte precum fulgerul care lumineaza firesc pe timpul furtunii: Literatura.

Si poate nu vi se pare mare lucru, intr-adevar scriitorii sunt muritori de foame. Nu ma consider scriitoare, nici macar cand mi-a aparut povestirea intr-o carte tiparita nu m-am considerat scriitoare. Poate norocoasa, dar nu "scriitoare" pentru ca nu ma vad capabila de asemenea maiestrie, de asemenea pagini, asemenea romane sau poezii. Nu mai scriu la modul serios de ceva vreme pentru ca... poate n-am suficienta incredere in mine, suficient curaj sau suficienta dorinta de afirmare. Poate n-am suficienta vointa sa scriu pur si simplu. Cui ii pasa? Nici nu vreau sa am poate, dupa ce ochii mei trec peste asemenea randuri, ca ale Cellei, am impresia ca nimic nu poate fi mai bun.

Ca sa inchei... pentru ca e foarte tarziu si mi-e somn. Raman cu o curiozitate: De cate ori "contabilitatea", "programarea" sau "marketingul" au salvat o persoana de la sinucidere, de la inec, de la mizerie si nefericire? Imi imaginez ca nu prea des. Ei bine, o sa pun capul pe perna in seara asta cu mandria ca CV-ul meu striga "literatura", chiar daca sunt somera, pentru ca cel putin stiu ca e mai mult decat un domeniu pentru cei care stiu sa inteleaga. Stiu ca e o stare. Stiu ca e o fericire pentru unii. Stiu ca unii o scriu si altii o citesc cu acelasi interes, cu bucurie, cu simplitate, cu usurinta, cu claritate. Stiu ca pentru multi e o salvare.

Noapte buna.

Mi-am facut pagina pe Facebook... despre lucruri Handmade. Pun de toate legat de subiectul asta, beauty, style, inclusiv ce mai lucrez eu.

Daca va intereseaza si va pasioneaza, dati un "Like" si fiti activi. Daca nu va pasioneaza, sugerati cuiva caruia i-ar placea... daca cunoasteti astfel de persoane.

Ne mai auzim :)

Ieri a fost o zi plina, care a inceput interesant, apoi a evoluat spre bine si s-a sfarsit in rau.

Sa incep prin a spune ca am condus din nou singura (adica fara un sofer experimentat langa mine)... Prima oara a fost acum mai bine de un an... si atunci aveam cat de cat experienta deoarece conduceam zi de zi. Acum a fost ceva mai special pentru ca nu am mai condus de vreo luna si apropo, sa va spun cum m-am hotarat sa o fac.

Trebuia sa mergem la posta, sa ne luam faimosul somaj... (v-am vorbit si despre el) si cu toate ca aveam masina acasa si nimeni nu avea nevoie de ea, am decis sa mergem cu minunata "caruta" din motive de siguranta. Cand asteptam in statie, vad inaintea noastra un grup vesel de oameni care radeau si se bateau pe spate cu o sticla de bere ieftina in mana. Dupa experientele nefericite de zilele trecute in care era (serios vorbind) sa vomit din cauza mirosurilor din jurul meu, dupa ce am mers cu un betiv care dadea viata atmosferei si cocalari-pustani care tipau si faceau ca toate maimutele din jungla, dupa baba-muratura care a zbierat ca ea nu sta cu geamul deschis langa ea ca "sa vii DUMNEATA sa stai aici" (bine ca nu tipa la mine), deci dupa toate astea... am zis "stop".

Mi-am zis "daca astia cu berea in mana si glumele ieftine la bord se urca in masina, plec, ma urc la volan, gata!" Toate bâtele conduc şi fac greşeli de n-au stres, eu de ce să merg cu fauna? Dupa ce s-au urcat cei 3 crai de la rasarit, m-am întors cu soră-mea acasă şi deci, l-am întrebat pe tata dacă mai are nevoie de maşină şi mi-a zis că nu, aşa că mi-a dat cheile şi am plecat.

Nu am mai stat să mă gândesc la îndoielile pe care le aveam în legătură cu cât de bine o să conduc, dacă lovesc ceva pe drum sau dacă o să am vreo defecţiune tehnică, dat fiind faptul că este o Dacie 1310... nu m-am mai gândit la nimic şi totul a venit firesc. Nu mi-a fost nici măcar frică. Şi de ce mi-ar fi fost? Drumul era scurt şi liber, iar eu am permis de 3 ani... din care, ce-i drept, am condus mai putin, dar ce conteaza? :))

Şi a fost foarte OK per total :) Cred că am condus chiar mai regulamentar ca niciodată. Singurele mici probleme au fost... cu faptul ca nu am parcat fix pe mijlocul liniilor care marcheaza spatiile de marcare, ba o lasasem chiar stramb, dar am indreptat-o, apoi am avut ceva probleme ca nu intra in viteza I... şi cam atat. La semafor am ajuns o data prima si nici nu se daduse verde bine că idiotul din spate a şi claxonat, cu toate că am plecat cu rotile scârţâind ( i love to do that :)) ) , dar ce să le faci ? În orice caz, am fost foarte multumită de mine însămi. E un sentiment interesant, pe care il experimentez de-a dreptul rar. Ah da, un alt motiv pentru care am luat masina, a fost pentru ca aveam cumparaturi de facut si de carat, banii primiti trebuie si cheltuiti...

Si check this out... pe distanta parcursa, benzina ne-ar fi costat maxim 5 lei, pe cand biletele la caruta ar fi costat 8, eh? Afacere.

Şi dupa ce am terminat cu aceasta aventura, care m-a ajutat sa fac pace cu propria persoana in ideea de "am facut si eu ceva bun si util azi", m-am apucat sa il ajut pe tata sa stoarca strugurii pentru must. Acestea fiind spuse, am mai muncit 2-3 ore... si nu m-ar fi deranjat daca nu as fi facut o salbatica febra musculara la maini, care m-a facut sa urlu de durere in timpul noptii, pe la 1.30.

Nu puteam sa imi indrept mana, ca durerea mi se ducea in tot corpul. M-am trezit aproape in lacrimi si am luat un Nurofen dupa ce m-am dus si am cautat ca disperata un unguent, cu mana indoita de parca as fi avut un handicap. A fost oribil si durerile de tipul asta le-am mai experimentat la picioare, cand eram mai tanara si am coborat pe Kalidenru, nici nu va imaginati cat de cumplit e. Una e febra musculara normala, alta e sa te doara de sa te treaca toate apele. Apropo, chiar imi ardea faţa de la durere cand m-am trezit.

Fireste, febra nu a trecut, dar mi-e ceva mai bine si pot sa imi intind mana... desi nu pot sa o tin perfect dreapta. Cam asta a fost ziua mea plina de realizari si peripetii, o zi cum demult n-am mai trait, o zi de care chiar mi-era dor.

Cheers.

Am descoperit azi cum poti baga burta in draci pe bani putini. Nu prea am mai dat de locuri unde sucu' la 330ml sa coste mai putin de 4 lei, dar iata ca cei de la Springtime mi-au facut ziua frumoasa... si mai putin frumoasa...

O sa scriu aici cate cuvinte despre experienta Spring, pro-uri si contra-uri. Nu e o postare platita de nimeni, nici facuta cu reavointa, asta-i doar un blog, eu sunt doar un om, care azi a fost client in acest fast-food. Asta ca sa clarificam posibile neintelegeri care ar putea aparea.

La PRO:

• Servire rapida
• Mancare buna (cel putin pizza) si proaspata
• Preturi exceptionale (a se citi foarte mici pentru centrul al Bucurestiului)
• Pozitionare buna, la indemana, aproape de metrou
• Cafea buna

La CONTRA:

• Personalul de cacat
• Putin cam inghesuit, tavanul jos imi dadea o teribila senzatie de claustrofobie. Si pe langa asta mai era si foarte cald pentru ca nu dadusera drumu la aparatul de aer conditionat
• Serviciul de servire e cam aiurea. Platesti, apoi te duci sa lasi bonul, apoi astepti pana e gata comanda, apoi te duci sa o ridici... apoi... apoi... si se mai uita si alea urat la tine ca nu stii cum merg treburile, de parca eu mananc in fiecare zi acolo, parca n-a fost a treia oara in viata mea cand am intrat la ei.. Pfff, ma lasi...

Cam astea ar fi. Stiu ca avantajele sunt mai multe decat dezavantajele, dar pentru mine conteaza foarte mult personalul... asa ca a reprezentat un MARE minus partea asta. Recunosc ca preturile mi s-au parut foarte bune, mai ales ofertele speciale. Spre exemplu, eu mi-am luat o pizza si o cola la doza cu doar 10 lei, iar pizza a fost foarte gustoasa si nici nu am putut sa o termin. Sa nu mai zic de cafea, care pe langa faptul ca a fost buna, a fost doar 2.5 lei.

Concluzia... ? Am aflat un loc bun unde poti manca bine si ieftin, dar trebuie sa ai nervi de otel sa comanzi... si multa ignoranta la bord. That's all.

Cya.

Uita-te la noi:
Doi straini cu sentimente,
Doi straini ce se cunosc.
Patru ochi ce se privesc
Si privesc in jur, in gol.
Cautam tacere.

Doua inimi care bat.
Doua guri care zambesc.
Un geam transparent
Langa care se intampla
Realitatea.

Ne zbatem intre o Tigara si o Cafea.
Ne muscam orgoliile.
Ravnim ca doi straini care vor
Cunoastere.

Doua lacrimi stapanite si
Ascunse intr-un buzunar de ochi.
Un cutit incins si rosu
Ce trece prin stomac
Dar pe care
Un strain nu-l vede.

Muzica. Filme si seriale. Literatura scrisa si citita.

Muzica ma linisteste, imi permite sa fac lucrurile mai usor. Restul imi ocupa timpul si mintea, ceea ce e foarte relaxant.

Dupa ce am terminat Omul Invizibil, vazand-o si pe draga mea sora ca citeste Henry Miller cu asa patos, mi s-a cam facut si mie pofta de lecturat. Problema e ca nu stiu de ce sa ma apuc. Am 2 carti incepute, Marele Singuratic a lui Preda si Eat, Pray, Love de E. Gilbert. Eat, Pray, Love este o carte super tare, de care m-am indragostit si inca sunt indragostita, singura problema mi-e suportul. O am in format electronic si parca ma tenteaza sa o scot la imprimanta, dar... neah, nu stiu. Si Marele Singuratic... mmm, nu prea ma mai atrage, nu stiu de ce si e pacat ca am citit o parte considerabila din el, dar parca o lalaie... In orice caz, vreau ceva care sa imi placa de la inceput pana la sfarsit asa caaaa...

O sa pun un poll aici si o sa ii rog pe cei care au citit cartile pe care le enumar sa mi-o recomande pe cea care le-a placut cel mai mult. OK? O sa las poll-ul doar cateva zile, asa ca dati blogul mai departe, sa voteze cat mai multa lume si astfel sa ma apuc de citit. O sa fac si un review daca o sa imi placa foarte mult. Si probabil o sa fie un review care contine spoilere, dar o sa anunt de la inceputul articolului.

Pentru cei care iubesc filmele si care intra pe aici pentru reviewuri... Nu pot decat sa va fac o mica lista cu ce am vazut in ultima vreme, cu o parere si un scurt rezumat si sa va las pe voi sa decideti ce si cum.

Asadar, in ultima saptamana sa zic.... Am vazut in jur de 4-5 filme.

Mulholland Drive - film din 2001 cu o tipa superba, bruneta, de care pe parcursul filmului m-am indragostit. Sunt sigura ca si voua o sa va placa atat tipa cat si filmul (mai ales daca sunteti barbati.... ) Filmul incepe cu un accident de masina in care e implicata si bruneta de care va spun. Ea pleaca de la locul accidentului cu o rana la cap, ajunge intr-o casa si asa o intalneste pe Betty, o tanara talentata care a venit in Hollywood pentru a-si pune pe picioare o cariera. Bruneta sufera de amnezie, dar bine ca-i Betty acolo sa o consoleze si sa o ajute. Betty e blonda, apropo. Deci o blonda si o bruneta... ce poti sa vrei mai mult? Filmul e lung, are in jur de 2 ore jumate aproape, dar merita... dupa cum spuneam, oricum cred ca era de preferat sa fie mai lung.

Micmacs este un film frantuzesc, ingenios, facut de regizorul care a realizat si Amelie, adicatelea Jean Pierre Jeunet. E un film simpatic, care merita o vizionare, daca nu chiar doua pentru a-l intelege mai bine si pentru a observa detaliile.

Snatch, tot film mai vechi, de prin... nici nu stiu, 2000? Cam asa. Cu Brad Pitt. Un film... cu gangsteri, mafioti, care nu m-a impresionat. Adica are niste glume foarte simpatice si actorii joaca bine, dar modul in care e filmat.... te zapaceste de cap, mai ales ca nu eram in stare sa stau sa acord 100% atentie filmului. Deci daca nu stai sa macerezi filmul, sa ii acorzi atentia necesara, te pierde, te plictiseste sau poate s-a intamplat asta doar cu mine.

Ultimul film lansat al lui Edward Norton, Leaves of Grass, aduce in prim plan viata unui profesor de engleza, care ia o intorsatura neplacuta in momentul in care afla ca fratele lui geaman a murit. Si asta merita vazut bicoz.... e dragut, pune probleme interesante si Edward Norton... ramane Edward Norton... A DAMN HOT PIECE OF ASS!! :D

Cam atat pentru moment. Nu uitati de poll, please!

Poate nu imi mai vin idei de accesorii bune de pus pe Handmade by Lexis, dar din cand in cand imi place sa ma joc cu fardurile pe care le am si sa creez posibile combinatii de culori. Daca vreun barbat, vreodata, o sa ma iubeasca cu aceeasi intensitate cu care o sa il iubesc eu, vreau sa citeasca in ochii mei tot ce are de citit si sa ii aprecieze la adevarata valoare.

E singura parte din fizicul meu cu care nu am o problema, care imi place neconditionat, pe care o consider frumoasa si ii multumesc mamei nu numai ca mi-a dat viata si ca m-a crescut, dar si pentru ca mi-a dat ochii astia.

Ce pot sa zic? Am o pasiunea pentru iris. Toata lumea stie ca am o obsesie pentru ochii albastri, dar pe cat imi plac, nu stiu daca i-as da in schimb pentru ai mei. Ai mei mi se potrivesc mie. Sunt eu. Cred ca "ochii sunt oglinda sufletului", nu este o zicala, ci un adevar. Si mai cred ca in ochi poti citi atat sentimentele, emotiile unei persoane cat si vechimea sufletului ei. Am dat de oameni cu privirile crude, cu privirile inocente si de oameni trecuti prin viata, care privesc lumea cu o intensitate neobisnuita. Eu nu stiu in ce categorie intru.

Oricum, azi avem 2 machiaje, unul rosu si unul albastru. Nu pot sa ma hotarasc care dintre ele imi place mai mult, asa ca mai bine imi spuneti voi pe care il preferati.

O sa incep prin a spune ca H.G. Wells m-a atras ca autor, ca om, ca personalitate, inca de acum cativa ani. De fapt, de cand s-a facut filmul The War of The Worlds si m-am informat mai mult despre el.

Acum mult timp, nici eu nu mai stiu cat, m-am apucat de citit Omul Invizibil. E un roman micut, de vreo 200 de pagini in care Wells ne poveste despre intamplarea fericita sau mai bine spus necazul unui om de stiinta care fireste, dupa titlu, a reusit sa devina invizibil. Mi-a luat mult timp sa o termin pentru ca din pacate am intrat intr-o perioada in care am refuzat sa ma recreez citind sau uitandu-ma la filme, asa ca am tras de ea mult si bine. Abia in seara asta am terminat-o.

Exista si o ecranizare a cartii, de prin 1933, pe care nu am vazut-o inca.... adica cred ca nu am vazut-o. Nu stiu, imi amintesc ca era un film despre un om invizibil pe ProTV acum multi ani, dar nu stiu daca are de-a face cu cartea sau nu si sunt prea multe rezultate la IMDB ca sa imi dau seama. Poate era de fapt unul dintre seriale. Nu stiu.

Cartea a fost publicata in anul 1897 si vreau sa v-o recomand pentru ca... in mod normal mie nu imi plac romanele SF si chiar daca am lalait-o si am terminat-o greu, chiar merita, mi-a placut. Are un stil usor, chiar daca e scrisa la sfarsitul secolului al XIX-lea si Wells are intr-adevar un mod aparte de a spune o poveste.

Eu eram mai mult curioasa cum e The War of the Worlds, deoarece stiti cu totii ca lecturarea romanului la radio a lui Orson Welles, in 1938, a produs panica si haos general printre ascultatori. Si daca nu stiati, stiti acum. Asa ca mi-am zis "Cat de real poate fi scrisa?", ei bine, nu am aflat cat de real e scrisa, dar daca isi pastreaza stilul in absolut toate romanele, nu mi-e greu sa ghicesc.

Nu stiu daca o sa continuu cu H.G. Wells. Cred ca nu, dar cu siguranta intr-o zi o sa citesc si Razboiul Lumilor. Curiozitatile mele, mai ales in materie de carti si filme, trebuie mereu satisfacute.

Yeah, I know. In ultima vreme am postat chestii mai literare pe aici, pentru că până la urmă blogul ăsta e un fel de terci cu de toate, tot ce însemn eu în mare parte. Eu însemn cărţi, filme, emoţii, muzică, întâmplări şi literatură... Aşa că hai să mai trecem un film în rubrica de reviewuri.

Funny People este un film din 2009, cu Adam Sandler şi Seth Rogen, ce aduce în prim plan viaţa comedianului George Simmons care e plin de bani si află că are leucemie. Well, prima reacţie a fost... "parcă era pus la comedie". Chiar este pus la comedie, cu toate astea e mai mult dramă, aş spune eu. Sunt multe părţi amuzante, ce-i drept, dar mai multe triste.

Mă consider norocoasă dintr-un punct de vedere: aveam chef să văd un film. La mine cheful nu se termină o dată cu filmul, nu ştiu dacă vi s-a întâmplat. Mie mi se întâmplă des ca o dată terminat un film, să pun altul la 5 minute. Eh si în seara asta era un chef longeviv, însă filmul ăsta nu a avut decât 2 ore şi jumătate, aşa că a stors tot din mine pe ziua de azi.

2 ore şi jumătate? Dă-o dracu de treabă... pentru ce să ai nevoie de atâta timp? Am avut chef mare de film de m-am întrebat "Băi da' filmul ăsta nu se mai termină?" abia după 2 ore şi 5 minute. Şi da, e de condamnat lungimea sa, nu ştiu câţi ar avea răbdarea să se uită până la final şi nu mi se pare un subiect pentru care să te lungeşti atât, sincer. Sunt puţine filmele pe care le-am văzut şi să depăşească 2 ore, cred că le pot număra pe degetele de la mâini.

Atinge puncte sensibile, cum ar fi... prietenia, dragostea şi reacţia oamenilor care înfruntă moartea. Merită văzut pentru ideile astea şi pentru glumele amuzante, aşa că vi-l recomand, dar NUMAI dacă aveţi răbdare şi timp.

Cheers.

Articol publicat de Cailum

Stau de o ora si ma holbez la monitor, gandindu-ma cum sa scriu asta. Tamplele ma ard, nu mai vad clar, tigara a ars aproape pe jumatate de cand nu am mai tras un fum, mirosul de cafea de la a nspea cana bauta azi ma mai dezmorteste putin, dar intrebarea asta nu imi da pace de o ora : cine esti tu pentru mine?.... de ce ma intreb asta? Simplu : din cauza ei.

Ne stim de cativa ani buni deja, am impartit bune si rele, am ras mult impreuna, m-ai ascultat mereu…. crezi ca ma cunosti, cred ca te cunosc ; acum ca am aflat despre ea, oare te cunosc cu adevarat? De cand am aflat despre ea si ce a insemnat ea pentru tine, perspectiva mea asupra ta s-a rasturnat complet ; te vad in alt fel, te percep in alt fel….incerc sa te vad prin intermediul si influenta ei asupra ta….si ma deprima cumplit, deoarece aveati mult mai multe in comun decat vei avea vreodata cu mine ; ai spus odata ca in afara de muzica, nu va lega nimic…. oare? Eu vad si alte punti de legatura : carti, preocupari, stil de viata, mod de gandire ; sunt multe punti de legatura sufletesti (stii ca muzica si cartile sunt vitale pentru mine, stii ca ele vorbesc pentru mine, ca nu pot fara ele ; poate nu sunt mijloace de comunicare decisive pentru tine, dar pentru mine sunt, versurile unei melodii pot spune mai multe decat un roman intreg), asa ca vrei sa spui ca numai muzica v-a legat? Intuitia nu m-a inselat vreodata si nu cred ca o face in cazul asta….a fost mai mult intre voi decat vrei sa recunosti, dar nu vrei sa spui, pentru ca stii cat de mult ma va rani, cred ca banuiesti ce cicatrice imensa mi-ai lasat in suflet cand ai spus ca la inceput nu am fost decat o simpla curiozitate pentru tine, o mica provocare, un premiu de consolare dupa ce pierdusei titlul cel mare…..oricum nu mai conteaza, “ea e trecutul, tu esti prezentul, nu mai despica firul in o mie!”. Si nici nu am mai facut-o, dar de fiecare data cand ii aud numele, cand ii vad pozele prin reviste la evenimente, ii citesc afirmatiile intelepte despre autocunoastere si profunzimea sufletului, ei bine, imi aminteste de voi doi si curiozitatea aia bolnava ma face sa caut in sufletul tau usa aia pe care scrie “Accesul interzis in afara persoanelor autorizate” in spatele careia stati voi doi undeva, candva in timp….si ma seaca de energie, si sufletul mi se strange ghem si ma intreb in ce consta fascinatia ei asupra ta, fascinatie care te atrage si hipnotizeaza chiar si acum, fascinatie pe care nu o regasesc in ochii tai cand ma privesti.

Da, sunt multe usi inchise in ochii tai, stiu ca nu am voie sa privesc, stiu ca nu am voie sa intreb. Am invatat prea bine sa iti evit privirea, atat de bine, incat nici nu te mai cunosc azi…..nici nu stiu daca am facut-o vreodata….Stiu, iubirea gaseste si alte mijloace de a lega doi oameni in afara de muzica, mod de gandire, stil de viata, carti…..dar nu pot sa nu ma vad ca pe un premiu de consolare, cand intuiesc atata regret si jind in spatele usii cu numele ei. De ce? Pentru ca ea a plecat spre zari mai senine si autocunoastere, iar eu sunt singura care a ramas, care a ales sa stea.

Am mai tras o data din tigara, am baut ultima gura de cafea rece, iar focul din tample s-a mutat in piept si arde,arde……doare rau, dar imi place…la modul voluptuous, macabru si masochist. Maine o sa imi treaca, pentru ca o sa ma saruti si o sa imi spui ca numai prezentul conteaza, iar eu o sa zambesc si o sa ma consolez rapid cu minciuna, pentru ca stii sa o spui atat de frumos! Dar intrebarile raman : cine esti tu pentru mine, eu pentru tine, cine suntem noi?

"Deschideti citatul... "

Si toti elevii deschisera pe propria foaie de caiet, propriul set de ghilimele, ca atunci cand deschizi un capitol nou din propria viata.

"Adevarul e ca o picatura de apa salvatoare. O picatura din ploaia senina care acoperea orasul, o picatura tacuta, linistita, lina care avea sa salveze o persoana. Oare cel care tine picatura stie ca are sa se evapore? Oare alege sa salveze existenta picaturii? Sa ii dea un scop nobil? Alege sa salveze un suflet cu pretul propriului sacrificiu? Ma intreb acum daca tu ai... ce? ce? ce? Scurgatorul! Scurgatorul! Ca barfitoarele alea... ce? Ce? Nuuuuu... Inchideti ghilimelele".

Si toti elevii au inchis ghilimelele. Se mai termina un capitol.

Noapte buna.

- Sper ca intr-o zi sa apuc sa spun lumii intregi povestea noastra.
- De ce? E prostesc sa faci asta.
- Nu e. E o poveste grozava.
- E o poveste trista…
- Vrei tu sa fie trista?
- Nu vreau eu…
- Atunci nu spune ca e trista.

----------------------------------------------------------------------------------------------

- Mi-ar placea sa plec.
- Unde? Unde ai vrea sa fii?
- Departe, poate in Olanda. Visez.
- Viseaza. Imi plac visele. Imi plac visele tale.
- Mie nu imi plac ale tale.
- De ce?
- Nu cred ca ma includ.
- Habar n-ai.
- N-am, asa e. Mai bine spune-mi tu.
- Lasa.
- De ce? Nu vrei sa recunosti ca nu ma includ?
- Chiar vrei sa intram in discutia asta?
- Oricum nu exista.
- Si ce daca.. nu vreau sa iti spun nimic. Nu vreau sa stii nimic.
- De ce? E mai bine sa ma lasi in negura? Sa ma lasi singura cu presupunerile mele?
- Nu, imi place sa te las singura cu fanteziile tale.
- Dar ce? Tu nu ai fantezii ?
- Nu imi permit sa am.
- De ce? Toti ar trebui sa avem fantezii. Imaginatia e unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu. Daca lumea intreaga, planeta e o limita, imaginatia si universul sunt singurele lucruri infinite.
- Poate ca da, dar mie imi place mai mult imaginatia ta.
- Si mie imi place a ta. M-am plictisit de a mea.
- Vrei sa ne certam?
- Dimpotriva.
- Ce?
- Vreau sa nu ne certam. Vreau sa facem altceva.
- Din nou, ce ?
- Sa ne atingem mainile poate.
- Cam stupid.
- Nu e, deloc. Demult visez la atingerea palmelor noastre.
- Poate ar trebui sa incetezi.
- O sa incetez cand o sa vreau palma altcuiva.
- O sa vrei in curand.
- Nici macar nu stiu daca tu o vrei pe a mea. Nu stiu nimic. Imi lipseste zaua care ma prinde de lant, exact ca in poza. Zaua e la tine, dar nu stii daca e lucrul corect sa mi-o dai. Cand ai sa mi-o dai?
- Pai da, nu cred ca e lucrul corect.
- De ce ?
- Pentru ca nu stiu nici eu. Nu stiu nici eu ce trebuie sa fac.
- E simplu. Tre sa fii sincer, dar nu cu mine sau ceilalti, cu tine insuti.
- Nu pot nici cu mine insumi sa fiu sincer.
- Incearca. Pun pariu ca n-ai incercat.
- Ai dreptate. N-am incercat.
- Sa imi spui ce se intampla, dar sa fie curand.
- Nu stiu cand.
- Curand. Pierdem timp, pierdem momente.
- Mi-e teama.
- N-ai de ce. Sunt aici. Inca sunt aici.

Ziua mea idioată... cum poate fi o zi idioată doar stând în casă? Vă spun eu cum.

A început cu o cană de cafea şi cu neatenţia mea. Mi-am făcut cafea la ibric, proaspătă, am pus un strat de frişcă considerabil şi am luat o gură ca pelicanul. Dap, mi-a ars limba. Şi acum mă doare foarte rau.

Ziua se continuă cu o veste foarte proastă care m-a enervat şi ofticat atât de rău, aproape să plâng, dar n-am plâns pentru că m-am concentrat mai mult pe nervi. Am aşteptat o lună întreagă pentru ceva şi acel ceva n-a mai venit şi azi am aflat şi uite aşa...

După asta mi-am venit în fire, am zis că nu e un sfârşit de lume cu toate că îmi pusesem atât de multe speranţe... Primesc un telefon, era o colegă de facultate care îmi spunea că sunt probleme cu unele examene. Iar mă enervez.

Am nişte probleme cu notebookul, minore ce-i drept, dar supărătoare, pe care încerc să le rezolv şi nu îmi ies. Iar nervi.

Da, mi-ar plăcea să se termine mai repede ziua pentru că nu mi-a plăcut şi mi-e teamă de ce o să îmi mai aducă. Şi poate nu sună cine ştie ce, poate fi mai rău, mult mai rău, dar mi se pare stupid, foarte foarte stupid. Nici măcar nu am putut să intru în starea mea de "whatever", aşa că pe toate le-am pus la suflet. Direct acolo s-au dus... la sursă... stupid...

Letters to Juliet... este un film... pe marginea prapastiei. Adica pe marginea prapastiei de prost. Hai sa zic ca prima jumatate mi s-a parut... oarecum OK. Sophie e o tanara logodita cu un tip care vrea sa isi puna pe picioare un restaurant si merg in Italia pentru a-si face luna de miere in avans. Inceputul este tipic filmelor romantice slabute pe care le vezi intr-o vineri seara. Sau pe care le vad eu intr-o vineri seara...

Filmul se continua cu Sophie care ajunge la peretele Julietei, unde femei din toata lumea scriu biletele si le lasa lipite de/in perete. Secretarele Julietei sunt niste femei care aduna toate scrisorile la sfarsitul zilei si raspund la ele. Sophie ajunge sa raspunda si ea unei scrisori pe care o gaseste printre caramizi, din 1957. Ideea e draguta, nu? Si ce se intampla mai departe e dragut, dar pe la jumatatea filmului-spre sfarsit, un film "slab, dar care merge", devine doar "slab". De-aia si scriu recenzie la el, pentru ca nu prea pot sa imi dau seama daca mi-a placut cat de cat sau nu. Tind spre "nu" pentru ca ultima parte a fost de-a dreptul idioata, super cliseica, trasa de par, penibila si asa mai departe.

Nu pot sa ma consider o persoana fara inima, dupa cum bine stiti, bocesc la multe dintre filmele bune pe care le vad, dar la asta aproape ca am plans la cat de prost a fost sfarsitul. M-am uitat pana la capat pentru Amanda Seyfried, o consider o femeie frumoasa si mi-a placut mult in celalalte filme pe care le-am vazut cu ea (Dear John, Mean Girls si Chloe). But man... nu prea mai am ce sa zic, serios. Mi-ar placea sa va uitati si voi la el, daca nu l-ati vazut.... si stiu, am innebunit, va spun sa va uitati la un film care mi s-a parut slab, dar serios, poate nu l-am inteles eu si l-am etichetat gresit. Oricum, nu pot sa zic chiar ca se incadreaza in topul meu de "iar mi-am pierdut o ora jumate din viata aiurea" si au fost lucruri care mi-au placut foarte mult, cum ar fi scrisoarea Sophiei (pe care o sa o pun mai jos) si "indemnul" filmului de a nu astepta o viata intreaga pentru a fi cu cel pe care il iubesti.

"Dear Claire,

'what' and 'if' 'are two words as non-threatening as words can be. But put them together, side by side, and they have the power to haunt you for the rest of your life.

What if? What if? What if?

l don't know how your story ended, but if what you felt then was true love then it's never too late. lf it was true then, why wouldn't it be true now? You need only the courage to follow your heart. l don't know what a love like Juliet's feels like, a love to leave loved ones for, a love to cross oceans for, but l'd like to believe, if l ever were to feel it, that l'd have the courage to seize it. And, Claire, if you didn't, l hope one day that you will.

All my love, Juliet."

Ce-a fost mai important pe ziua de azi am notat aici, asa ca pe blogul ăsta nu imi rămâne decât să fac un review la un film... asta dacă reuşesc să văd unul azi care să merite review luând în considerare durerea de cap cu care m-am bătut şi eu şi ibuprofenul toată ziua.

Ah da, am început să îndrăgesc o nouă melodie. Este cântată, fireşte, de cei de la Florence and The Machine. Enjoy.

O parte importanta a filmelor este coloana sonora. O coloana sonora bine aleasa poate ajuta filmul cu mult, si invers, una proasta, il poate dezavantaja. Imi place sa ascult lista de soundtracks si separat daca un film si-a pus amprenta pe mine, asa ca cele 6 filme care mi se pare ca ies in evidenta prin prisma melodiilor de pe fundal sunt (netinand cont de ordinea asezarii):

1. Queen Of The Damned
2. An Education
   
3. Mean Girls
4. New Moon
5. Romeo si Julieta
6. Moulin Rouge!

Queen of The Damned e un film destul de slab, dar care la vremea lui era considerat o capodopera de marea majoritate a adolescentilor care visau la Lestat si Akasha. Cand l-am revazut prin 2008 aproape ca m-a bufnit rasul si singurul lucru care mi s-a parut in continuare exceptional a fost coloana sonora.

An Education, un film pe care l-am indragit de la bun inceput, aduce in prim plan povestea unei adolescente care este cucerita de un barbat mai in varsta, cu bani. Ei traiesc o frumoasa poveste de dragoste care, din punctul meu de vedere, a fost si mai frumos zugravita cu ajutorul melodiilor alese.

Mean Girls, cu Rachel McAdams si Lindsay Lohan, este o comedie savuroasa, facuta dupa cartea lui Rosalind Wiseman - Queen Bees and Wannabes. Sunt sigura ca multi au vazut deja filmul pentru ca e una dintre acele comedii de care nu te plictisesti. Eu l-am vazut de zeci de ori (stiu, usor exagerat) la vremea respectiva sau cel putin faze din el.

Controversatul film New Moon, realizat dupa a doua carte din seria Twilight, de Stephenie Meyer a castigat votul meu pentru coloana sonora. Hey, stiu ca multi dintre voi... (in special cei care apartineti genului masculin) nu dau 2 bani pe el (si probabil si-au dat ochii peste cap cand au vazut titlul) si mi se pare normal, e mai mult film de fete. Si da, ma enerveaza cei care arunca cu balegar in el pentru ca eu nu arunc cu balegar intr-un film despre box de exemplu, care nu mi-a placut. Ciocu mic people, fiecare cu gusturile, pasiunile si durerile lui. Eu am citit inainte cartea si mi s-a parut bine ecranizata, mult mai bine decat Twilight.

Romeo si Julieta si Moulin Rouge! se incadreaza amandoua in categoria musical, dar nu le pun pe acelasi plan. Romeo si Julieta mi s-a parut mai bun decat Moulin Rouge!, chiar daca la o diferenta foarte mica. Oricum, coloanele sonore sunt de top.

Bineinteles, ce am scris aici... e total subiectiv, nu trebuie sa fiti de acord cu ele. Sunt filme si filme, oameni si oameni, dar pana una alta, iata top 5 cele-mai-tari-melodii alese din cele 6 filme de mai sus:

Sunt sigura ca multi dintre voi nu au auzit de filmul asta. Sincer, nici eu n-auzisem de el pentru ca este, in primul rand, mai vechi (de prin 2005) si in al doilea rand, se incadreaza la genul "family" si eu nu prea aleg filme din aceasta categorie. In orice caz, a fost difuzat asta iarna, la TV si atunci l-am vazut pentru prima oara. Am tinut minte destul de bine ce se intampla, pentru ca treceam printr-o perioada mai grea si filmul a atins un punct sensibil.

Duma este numele unui ghepard care ajunge la o familie de australieni (cred) care locuia in Africa de Sud. Familia il ia pe Duma alaturi de ei si il cresc pana la un moment dat. Ca in orice film cu animale, ca orice film care te impresioneaza, intre Duma si copilul celor doi soti, se formeaza o legatura speciala, insa ghepardul nu este un animal de casa, asa ca baiatul ia decizia corecta de a-l duce inapoi in salbaticie. Au parte de un drum plin de aventuri, in urma caruia atat ghepardul, cat si baiatul trec prin diverse schimbari, inteleg si invata mai multe din lumea care ii intampina.

Nu ma omor dupa filmele "family" pentru ca de obicei bocesc la ele. Doar de-asta sunt facute, nu? Ca sa stoarca lacrimile din noi. Cu toate astea, la Duma nu am plans, chiar daca a fost foarte impresionant. Relatiile astea dintre oameni si animale, cum a fost si cea a profesorului cu Hachi despre care am scris aici, sunt un subiect inepuizabil pentru regizori.

Fie ca e vorba de un ghepard, delfin, caine sau o balena, intotdeauna au succes. Si stii de ce? Pentru ca sunt posibile, pentru ca exista dovezi ale acestor legaturi dintre stapan si animal si pentru ca este ceva nemaipomenit, ceva dat de la Dumnezeu, din punctul meu de vedere. Legaturile astea puternice... e ceva cu ele, nu sunt doar intamplari. Nu stiu nici eu de ce cred asta, poate pentru ca ma face sa caut o explicatie, poate pentru ca nu e usor de explicat, pentru mine e cert ca sunt speciale.

Acum, despre film, ce pot sa va mai spun? E simplu si totusi profund, e plin de aventura, te tine atent si cel mai important, te pune pe ganduri. Cei care joaca in film nu sunt foarte renumiti, dar fac o treaba bunicica, mi s-a parut realizat decent, as zice. Nu o sa enumar aici numele actorilor, ramane sa va uitati voi pe IMDB daca sunteti curiosi. Sper sa va uitati daca faceti rost de el, pentru ca merita cu adevarat si nu uitati sa imi spuneti parerea voastra, sunt foarte curioasa cum vi s-a parut.

Cheers.

Dupa cum bine stiati, am avut 3 bloguri la un moment dat:
unul ca jurnal de suflet in care scriam rahaturi etichetate ca "texte litereare", acesta, pe care am postat cel mai des in ultima vreme si un altul pe care l-am dedicat accesoriilor hand-made.

Alte-lucruri.blogspot.com a fost al treilea blog. A ramas doar el si acesta, dar nu am mai postat acolo nimic din 18 iulie pentru ca ceva s-a intamplat. Nici eu nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu nimic, nici macar daca o sa ma reapuc de facut accesorii sau felicitari. Ceva imi spune ca nu. In fine, intrati pe link ca sa cititi ce m-a determinat sa deschid tabloul de bord in care sa scriu o postare nou :)

M-am simtit datoare sa anunt si aici, din moment ce ati fost cu mine tot drumul.

Am multe defecte. Asta e adevarul gol golut. Am multe defecte, am spus-o. Am defecte atat fizice cat si de caracter. Sunt impulsiva. Sunt posesiva, uneori sunt chiar turbata, de parca nu mi-am facut vaccinul cand m-a muscat cainele de pe strada. Nu multi pot tine pasul cu mine si cu comportamentul meu, dar si cei care o fac, sunt cei care conteaza si cei care raman. De exemplu, sor'mea tine pasul cu mine, nici ea nu stie asta. Nu e usor si nu isi da seama ca are mai multa putere in ea decat crede. Sunt o persoana nervoasa, geloasa si vorbareata, toate sunt defecte. Si cel mai rau e ca am slabiciuni. Stiu ca toata lumea le are, dar slabiciunile mele fac din mine orice. La asta am incercat sa lucrez in ultima perioada. Totodata am vise, poate prostesti, nepotrivite, la care nu renunt. Vise idioate, care imi fac mai mult rau decat bine si la care renunt cu greu, poate niciodata. Mai sunt niste defecte urate pe care le am, dar nu o sa le spun pentru ca aici sunt cam irelevante.

Am si o calitate (printre alte cateva) pe care incerc sa o... slefuiesc de mai multi ani. Sinceritatea. La inceput sinceritatea mea a fost bruta, prea directa, jignea, faceam oamenii sa sufere, asa ca nu o consideram calitate. Vezi tu, mereu am vrut sa fiu sincera cu oamenii, sa stau cu cartile pe fata. Adica de cand eram mica, serios.... mi-am zis "eu... o sa spun mereu ce simt si ce gandesc pentru ca asa e corect". Declaratia mea de cand eram copila a suferit modificari pentru ca nu pot sa spun mereu ce simt si ce gandesc. Mi-a luat timp sa descopar asta, dar am reusit.

Mi-a luat mai mult timp sa descopar lucrul asta pentru ca intervenea Impulsivitatea din mine care mereu ma lua prin surprindere si dadea totul peste cap. In liceu, imi aduc aminte, m-am rastit la cineva (nu mai stiu la cine, oricum scuze) cand mi-a cerut tema, pentru ca pur si simplu ma saturasem pana peste cap de acest cerut al temei. E oribil sa traga toti de tine, uneori nu-mi mai faceam tema doar ca sa ma lase lumea in pace. In cap imi strigau tot felul de lucruri in momentele alea si din cauza Impulsivitatii, mai si ieseau. Eram ceva de genul "Asta gandesc, asta spun, deal with it", dar nu e corect. Stiu, asa ca am adunat mai multa forta in mine sa ma abtin. Consider ca am ajuns la nivelul in care sa trec sinceritatea de partea opusa barierei ce desparte defectul de calitate.

Vorbesc despre sinceritate pentru ca e una dintre calitatile care pot fi invatate, in primul rand si in al doilea rand, e una dintre calitatile pe care le astept de la ceilalti. Nu cred ca e greu sa spui ce simti sau ce crezi si daca nu esti sincer in general, cu ceilalti, fii cu mine, pentru ca asa te rog, pentru ca asa e bine pentru mine, pentru ca asa cred eu ca e bine pentru comunicarea dintre mine si tine. Intelegi ? Si crede-ma ca nu mananc cacat cand spun asta. Lucrurile ies de o mie de ori mai incurcate daca nu vrei sa fii sincer cu mine. De altfel, cred ca lucrurile ies de o mie de ori mai incurcate intre oricare 2 sau mai multe persoane care refuza sa fie sincere. Lumea ar fi un loc mult mai simplu daca s-ar pune mai mult accent pe ce simtim.

Am scris despre subiectul asta pentru ca azi a fost a doua oara in ultima luna cand am observat ce mare diferenta e atunci cand stii datele problemei. De fapt, doar stiind datele problemei, rezolvi problema. E fix ca o problema logica:

1. eu simt/vreau X lucru
2. nu stiu ce simti/vrei
concluzie: ce?

Nu stiu cat de multi pricep importanta acestui detaliu, sinceritatea, sau calitatii sau cum vreti sa o numiti. Eu zic ca e importanta, eu zic ca e foarte importanta si ca descurca noduri, descurca fire, separa boabele de grau de cele de mac si... multe altele.

Nu crezi? Fii sincer.