Când eram muguri căutam comori ascunse de o floare.
Plângeam când nu le găseam,
dar am învăţat că acele comori nu erau decât lucruri fără valoare.
Am devenit flori şi am văzut că fructele contează,
că ce simt ele e sacru, că ce simt e important.
Stăteam în lădiţe diferite,
mergeam să ne vândă.
Toţi ajungem acolo.
Priveam din spatele daciei cum liniile negre de pe geam îmi tăiau orizontul
şi copacii pe o parte şi alta treceau cursiv de-a lungul drumului.
Pieliţă cu pieliţă,
sub cuţitul timpului ne uzam şi minutele muşcau lacom din noi,
noi... neajutoraţi... noi, resemnaţi.
Ce zâmbet frumos avea copacul meu...
Ce tânăr şi frumos era...
Ne iubea şi pe cracile sale atârnam zi şi noapte,
ne ţinea cu drag,
ne iubea fără măsură.
Şi eu ca ceilalţi speram că voi atârna mereu,
că nu voi lovi niciodată pământul negru şi aspru, dar...
Uneori îi îngreunam sarcina,
ne legănam jucăuş pe crengile sale, dar nu se supăra
deşi durerea nu era tocmai uşor suportabilă
ne strângea cu putere şi nu ne lăsa să cădem
nici măcar când venea iarna
şi viscolul îi tăia faţa cu lamele de vânt şi nea.
Provoacă-mă
3/14/2007 12:14:00 PM
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 commentsuri:
Post a Comment