Sunt ceea ce gândesc

Cred foarte mult in titlul asta, deoarece sustine si faptul ca nimic nu e imposibil. Sunt sigura de asta. Este una dintre conceptiile pe care nu mi le poate "darama" nimeni. Pentru ca nu o sa pot niciodata sa cred ca un om nu poate face ceva daca isi pune in minte lucrul respectiv. Intotdeauna exista posibilitati si cai prin care ne putem satisface nevoile si dorintele. Imi pare rau daca voi nu vedeti lucrul asta, mie nu imi prea plac pesimistii. Uneori, si eu sunt pesimista, dar imi si aduc aminte sa imi dau o palma si sa imi spun ca trebuie sa gandesc pozitiv.

Ganditul pozitiv (cu o doza de realism, fireste) nu va strica NICIODATA, NIMANUI... doar daca nu stie sa si-l dozeze. Persoanele care gandesc pozitiv trebuie sa stie sa accepte si partea proasta a lucrurilor.... dar vedeti, nu poate fi vorba nici macar de chestia asta.. pentru ca o persoana optimista, gaseste in orice rau bine. Nu pot sa spun ca e un lucru usor de facut, mie nu imi iese de multe ori, dar incerc.

Optimistii accepta infrangerile cu zambetul pe buze, pe cand un pesimist sau un realist va avea mereu lacrimi in ochi de furie.

Fiti optimisti, n-aveti nimic de pierdut. Faceti haz de necaz, radeti din orice lucru mic. Te uiti pe strada si vezi dimineata numai oameni incruntati, adanciti in ganduri, departe de locul unde se afla de fapt. Seara, cand ne intoarcem de la serviciu, suntem doar niste robotei cocosati si obositi. Ridici ochii din pamant si ii vezi pe cei din jurul tau, toata lumea doarme cu sacosi in mana, mergand automat, programati sa ajunga la statiile de unde iau masina spre casa... In masini, nimeni nici nu se mai oboseste sa tina ochii deschisi. Nu critic, si eu faceam parte din lume candva. Doar constat.

In plus, vreau sa atasez un fragment dintr-un articol din Dilema Veche, scris de Andrei Plesu.

Diferenţa esenţială dintre Est şi Vest este – cred – diferenţa dintre mânie şi calm,
dintre tensiune şi destindere. E vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul
sufletesc al vieţii zilnice. Există şi în Occident enervări, insatisfacţii, răsteli şi chiar
atacuri de furie. [...] În genere însă, strada, magazinele, instituţiile, mijloacele de
transport, scena politică, ziarele nu sunt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu
se schimbă injurii şi îmbrânceli, nu se caută harţagul cu orice preţ. În Răsărit,
dimpotrivă, aerul e apăsător, ca deasupra unui cîmp de luptă. S-ar zice că toată
lumea urăşte pe toată lumea. Cearta este un mod de viaţă. Trăim din resentiment.
Lupta politică vizează exterminarea adversarului, gazetăria e un apogeu al
nervozităţii ofensive. Intelectualii se ceartă între ei, societatea civilă e o simplă
manufactură a protestului, guvernul, preşedinţia şi parlamentul se epuizează în
purulente manevre de gherilă. Clienţii îi detestă pe comersanţi şi comersanţii, pe
clienţi, poporul s-a săturat de politicieni şi politicienii de popor, cultele religioase se
excomunică reciproc. La volan te înfurii, în staţia de autobuz, la gară şi la aeroport te
înfurii, la slujbă te înfurii, la televizor te înfurii. Românul de azi e, prin definiţie,
mânios. [...]
Se vor găsi destui care să caute acestei epidemii de bilă galbenă justificări
contextuale. Cum să nu fii mânios? Ţărişoara e enervantă la maximum. Totul – de la
politică la presă, de la birocraţie la preţuri, de la maniere la moravuri – te poate
scoate din minţi. Dacă eşti cât de cât normal, îţi ieşi din fire. Vorba lui Teofrast: „E cu
neputinţă ca un om bun să nu fie cuprins de mânie când are de a face cu oameni răi”.
Un comentariu al lui Seneca pune însă această frază într-o altă perspectivă: s-ar zice
că, după Teofrast, cu cât cineva e mai bun, cu atât e mai irascibil. La limită, omul
perfect e un soi de nebun furios, lovit, clipă de clipă, de mizantropie. [...] Antichitatea
ştia că mânia e, adesea, opusul curajului, chiar dacă (şi tocmai pentru că) împinge
spre temeritate. Mânia e nebărbătească. Sintagma „popor vegetal” nu exclude (ba
dimpotrivă!) nervozitatea şi gâlceava. Tranziţia e, prin excelenţă, o perioadă
nevrotică, născătoare de nevricale şi de nevricoşi. Vom fi scăpat de ea, când străzile
noastre vor fi mai puţin zgomotoase, când oamenii vor vorbi mai puţin şi mai aşezat,
când politicienii vor reuşi prin inteligenţă ceea ce azi reuşesc (iluzoriu) prin stricta
valorificare a bojocilor. Ca să fiu cinstit, ideea că o astfel de perspectivă e încă foarte
îndepărtată mă irită... (Andrei Pleşu, Despre mânie, în Dilema veche)