Sunt ceea ce gândesc

Am aflat ieri de la o amică faptul că filmul Restul e tăcere, de Nae Caranfil, nu se termină unde credeam eu că se termină... că mai e o grămadă după scena pe care o ştiam eu ca fiind ultima. Am bănuit la momentul respectiv că nu era tot, ce văzusem eu, aşadar intenţionez să îmi iau dvdul original. Oricum venerez filmul ăla, merită să îl am în original.

Aseara pentru prima oară in a long time, am căzut pur şi simplu lată şi am adormit instanteu... la ora 21. Şi de dimineaţă la 7 cine era în picioare? Să facem un scurt rezumat al săptămânii ce a trecut:

The main mood: Metallica mood!

Nereuşite: nu mi-am luat mp4, nu m-am putut abţine să nu îmi comand cosmetice, nu am reuşit să citesc toate ziarele (urmează azi), nu m-am putut abţine să nu fiu într-o dispoziţie bună dimineaţa (e de rău pentru că nu am un motiv anume) nu am reuşit să gândesc mereu optimist, nu am reuşit să văd prison break, private practice, grey's anatomy şi supernatural, nu am reuşit să fac decât 2 sudoku (asta pentru că am renunţat la ele în metrou, am mai dat de sudoku freaks care se holbau în ziarul meu şi am zis că e un joc prea riscant pentru mine. ) n-am reuşit să vorbesc coerent în unele momente de maxim interes

Reuşite: ieri am reuşit să îmi ţin ochii cât de cât deschişi, fără cafea. Am reuşit să cobor scările pe întuneric, să beau 4 litri de coca-cola -toată săptămâna-, să fiu aproape la zi cu blogul, să vorbesc cu Andreea, să mă enervez mult, să îmi înfrumuseţez biroul, să fac din nou sinuzită, să nu citesc nici un curs (urmează azi), să o enervez pe fi-mea cu pupăceala, să mă uit în fiecare seară la Heroes mai puţin aseara (da, m-am apucat şi de ăsta) să fac nişte poze artistice care oricum nu au ieşit, să scap de o obsesie şi ultimul, dar cel mai important, am reuşit să uit.

Băutura săptămânii: cola.

Culorile săptămânii: maro, roşu, mov (mult mov) şi negru.

Smileyul săptămânii:

Tasta săptămânii: End

Melodia săptămânii: One... de Metallica, normal.

Regretul săptămânii: că nu am maşină.

De ce m-am săturat săptămâna asta: de emisiunea Mondenii care devine pe săptămână ce trece mai slabă, de proşti cu băşini, de ştiri legate de Mihaela Rădulescu, de oameni care citesc Libertatea şi iau ziarul ăsta în serios, dobitoci care taie calea altor maşini *m....eeee* m-am săturat de tăcere trebuie să socializez.

Dorinţa săptămânii: să ies la o cafenea.

Minunea săptămânii: aseară a fost metroul gol! A fost magic!

Şi cam atât.

După cum ştiţi din celelalte postări, caut să îmi iau un mp3/mp4. De fapt, un mp4 sinceră să fiu, nu mp3. Nu am reuşit să îmi vând vechiul mp3 şi de-aia bugetul meu este mai mic. În orice caz, am pus ochii pe un model super Jmecher super Jmenar... super de super cu autonomie de 35 de ore audio si 8 video. Şi la un preţ acceptabil. Eh, am vorbit eu cu sor'mea să mergem de dimineaţă înainte de serviciu, la A...u' din Unirii. La 8.40 eram acolo, aşteptând să se deschidă magazinul. După douăzeci de minute de aşteptat în frigul dimineţii, în sfârşit vine un bădigârd să ne dea drumul la uşă. Ca la penitenciar. Am urcat noi pe scări, am căutat magazinul, l-am găsit, am căutat secţiunea de mp3uri. Nu găsim modelul pe care îl căutam. Îl întrebăm pe nenea de acolo.
- Nu vă supăraţi, aveţi cumva şi alte modele în afara celor expuse?
- NU, ne pare rău, acestea sunt toate. Dar puteţi căuta la M...G.... Acolo au mai multe.
-Aha, mulţumim.

Aşadar, mergem la M... G.... Acolo, ditamai panoul cu multe multe mp3uri si mp4uri. În gându' meu zic, trebuie să găsesc şi eu ce caut din toată marea asta. Ne oprim. Ne holbăm. Găsesc modelul, o chem pe o tanti de acolo să îl cumpăr. Toate bune şi frumoase până la...
- Ah, ştiţi modelul acesta nu-l mai avem în stoc. De fapt, foarte puţine din cele expuse mai sunt disponibile.
- Ok, dar modelul acesta? (am arătat alt model)
- Nici acesta.
-Dar acesta? (alt model)
- Nu, îmi pare rău. Uitaţi-vă la cele din cutii, pe alea le avem sigur. Da' poate la A... găsiţi modelul.
- Păi, de acolo venim...

În cutii erau numai mp3uri.
O să gândiţi: Moamă, da' era imperios necesar să îţi iei nenorocitul ăla de mp3 atunci, nu mai puteai aştepta câteva zile? Răspunsul meu este: mi s-a pus pata şi când mi se pune pata e de rău. Eu am vrut AZI! De ce să nu se poată? Uite de ce... pentru unii oameni idioţi... expun nişte produse pe care nu le au. Scoateţi-le mă în pizda mamii voastre că nu e mare lucru. Băga-mi-aş pula în voi să îmi bag. Ok, revenind cu povestirea (aceasta a fost partea personalităţii mele cu sindromul tourette).

Deoarece mi se pusese pata... am început să cotrobăi prin cutii să văd dacă găsesc ceva ok. Eh, găsisem io un Samsung care părea ok... o întreb pe tipa de acolo cât costă... Era oricum prea mult. Unu' avea 2 gb, altul avea 4. Da' îmi zice aia...
"Uite, ăsta e de 1gb, cu siguranţă e mai ieftin, dacă vrei putem merge să vedem cât costă şi dacă nu îl vrei, nu-i nicio problemă."
Sor'mea pe de o parte: nu trebuie să îţi iei neapărat ceva dacă nu e ce vrei. Dacă nu au modelul pe care îl vrei, venim altă dată.

Pe de cealaltă parte conştiinţa mea: am întârziat azi o juma de oră la serviciu , măcar să nu fie degeaba da' şi sor'mea are dreptate, că decât să iau o prostie mai bine nu mai iau nimic.

Şi uite aşa s-au zbătut cele două părţi până când am zis : Gata! Hai să plecăm. Şi mi-a explodat capu' de nervi într-o durere... Am ajuns la birou într-o stare de tot rahatul. Îmi venea să plâng de nervi, serios. Mi-am băgat căştile pe urechi şi am pus numa' metallica la maxim. (nb. am intrat în metallica mood) De ce m-am enervat? Căci poate nu e clar pentru toţi... Că mi-am pierdut o oră, în mod inutil, aşteptând şi alergând ca să nu găsesc nimic. Şi nu mi se pare normal, după cum am mai spus, să arăţi o marfă pe care nu o ai. Băi ce m-am enervat. Şi să vă zic ceva, când lucruri din astea se întâmplă... în cazul meu întotdeauna este un semn. Dacă sunt împiedicată să fac ceva, înseamnă că nu trebuie făcut. Şi o să vă dau un exemplu.

Acum ceva timp am fost tentată să sun pe cineva. De la metrou până în staţia de maxi-taxi, de trei ori am scos telefonul să formez numărul şi de trei ori am fost întreruptă de ceva. Ba a venit metroul şi în tunel se aude prost, ba nu-ştiu-ce-s-a-mai-întâmplat. Oricum, ideea e că până la urmă, am făcut foarte bine că nu am sunat. Prin coincidenţa aia am aflat şi eu la sfârşitul acelei zile ce fel de om era persoana respectivă.

În concluzie: nu îmi mai iau niciun mp4! Cel puţin nu în viitorul apropiat, ma cac pe el... pe ei şi pe magazinele lor. Las' că banii pe care i-am păstrat nu îmi cer de mâncare.

Am trecut puţin şi pe aici ca să vă ăpdătez asupra vieţii mele super mega ultra neinteresante. O sa fac o listă.

Plăcerea dimineţii: să mă uit cu sor'mea la a doua staţie cum se dă startul la maraton pentru locuri. Azi lumea a fost cuminte, huooooo! Noi vrem disperaţi!!!

Băutura zilei de azi: Fanta mango beat. Sugativă am fost.

Ce nu am băut azi: nici lapte, nici cafea.

Bucuria zilei: mi-am luat umbreluţe de hârtie! (din alea decorative) Şi două le-am pus în tastatura de la birou.

Neplăcere dimineţii: frigul din birou.

Starea actuală: mare somnolenţă.

Stări din timpul zilei: Starea semnului întrebării (ce mp3 să îmi iau?de unde să mi-l iau? când să mi-l iau?) şi stare de somnolenţă şi plictis.

Dorinţa zilei: să am mai mult timp liber.

Primul gând de acum: nu e bine că am început deja să mă împrumut de bani.

Al doilea gând: ce mi-ar mai plăcea un (alt) ceas de mână...

Dorinţa orei: să o iau pe asta mică cu mine la birou.

Ce ne-ar trebui la birou: un coş de gunoi la wc.

Ce urmează să fac: să mă chinui să fac nişte poze "hartistice" cu umbreluţele de hârtie, duş, ziar, somn. Pe zi ce trece vreau tot mai mult un mp3/mp4... de ce nu pot să am şi eu un duh care să îmi facă măcar cumpărăturile... Weeeaaaaah...

Starea actuală: tot mare somnolenţă...

Noapte bună.

Da, 7.30 este ora la care m-am trezit azi (adica 8.30). După ce ieri am dormit 12 ore, aseară mi-am făcut de cap până la 1 şi am citit un ziar până am adormit. Acum am revenit pentru că am promis să vă povestesc faza cu sudoku şi metroul.

Se făcea că eram în metrou cu sor'mea şi doi prieteni. Ei stăteau de vorbă, iar eu mă holbam în ziar dându-mi pumni că greşisem nişte numere. Era foarte aglomerat şi cu toate astea am simţit aşa o privire fix în direcţia mea. M-am gândit că cineva citeşte ceva din ziarul meu, tuturor ni se întâmplă, inclusiv mie. Şi tot simţeam privirea peste umărul meu şi peste 10 secunde, privirii i se alătură şi o voce.

Vedeţi că aţi greşit acolo.

Puţin surprinsă îi spun: Ştiu, am văzut.

Îngroş repede cu pixul pe ziar (probabil a doua oară am trecut ceva şi mai greşit, dar ce mai contează), prietenii cu care eram bufnesc în râs. Tipu' tot se holba în ziarul meu. M-am foit io, am schimbat partea ziarului prefăcându-mă că citesc altă pagină... puştiulică tot insista... în fine, până la urmă a coborât la Dristor (parcă) dar oricum m-a enervat că a insistat. Adică nu m-a deranjat că mi-a atras atenţia, chiar nu l-am considerat nebun sau mai ştiu eu ce... dar... oricum... a bit freaky I have to admit. Era un puştam de liceu dintr-ăsta muritor ( ce cucu-in-the-head sunt ) Oricum, a fost nostim, măcar am avut şi eu ce povesti la ITC gnihihi

Aşa şi încă o fază tot în metrou... am râs toată ziua aia când îmi aduceam aminte. Ştiţi faimoasa bătaie pe scaune, o întâlnim şi în ratb şi în metrou. Eh, lumea.... care fuge după scaune e mai subtilă, chiar dacă aleargă şi îi ţin pe ceilalţi de mâini şi de picioare numai să prindă ei. La ce mă refer, de exemplu dacă nu prinzi locul nu te apuci să înjuri : Bă, băga-mi-aş pula, mi-ai luat-o înainte.

Doar te uiţi urât şi apuci bine bara în mână. Tu eşti ăla care rămâne cu bara.

Din start zic că eu nu fac asta. Nu mă bat pe locuri, dar mă aşez dacă se eliberează unul din faţa mea şi mai am mult de mers. În fine, asta aşa... ca informaţie în plus. Noi oricum stăm jos mereu în metrou dimineaţa pentru că îl luăm de la capăt şi na. În dimineaţa aia... la una dintre cele mai aglomerate staţii, ăştia stăteau pregătiţi la uşi ca atunci când se deschid să prindă loc. Maraton.

Atenţie, se deschid uşile... echivalent cu: Pe locuri, fiţi gata, start! Şi piuitul ăla egal cu împuşcătura de pistol.

În faţa noastră, o femeie de vreo 40 de ani, care era îmbrăcată chiar bine, se repede la două locuri. Pe unul îl prinde ea şi pe celălalt o tipă de vreo 20 de ani. Asta de 40 se uită urât şi ţipă la ea :

Păi, dacă nu vă mişcaţi mai repede !!!

Tipa se uită cu ochii beliţi la ea şi îi zice un: Doamnee fereşte...

Pe mine m-a bufnit instantaneu râsul şi până am ajuns la birou numai aşa am ţinut-o. God! Not normal dude...

p.s. femeia de 40 de ani era însoţită de mama ei, deci era de înţeles că avea nevoie de două locuri.

Vreau să îmi schimb mp3 playerul. Îl vând pe ăsta cu 60 ron. 60 pentru că are o mică defecţiune, i s-a rupt capacul de la baterie. În rest merge perfect. Deci dacă este cineva interesat... Vine împreună cu căştile şi cu cablul usb. Are memorie de 2GB, suportă mp3,wav,wmv si are reportofon. Şi s-ar putea să mai am şi garanţia la el, dar nu sunt foarte sigură. (contact... yahoo messu că-i di bază: G_Lexis2005 - de luni e valabilă oferta)

Mă gândeam ori să îmi iau samsungul ăsta că e frumuşel rău... ori ăsta, ori ăsta... Cam astea s-ar încadra în bugetul meu... Dar am câte o chestie de zis la fiecare... De ex. Samsungu n-are display (din ce am văzut eu) şi nu poţi schimba melodia dupa titlu sau artist... plus că rulează doar 13 ore (chiar dacă în ofertă scrie 20, nu vă luaţi după ei). Ăsta cu Daewoo nu ştiu cât ţine bateria... pentru că are atâtea formate pe care le suportă şi touch screen tind să cred că mai mult de două ore nu poţi asculta la el. Ceva e fishy. Philipsu pare ok... nu prea am găsit referinţe relevante la el, dar din descriere e ok. Să zicem că le-aş vrea pe toate într-unul.. hai, cine îmi dă primu'? Designu' şi preţul samsungului, utilităţile celui de la Daewoo şi bateria de la Philips. Hai că e simplu, nu ? *big grin* Guhăhăhă... Aşa... şi am mai găsit eu unul perfect, dar din nou.... mă îndoiesc că nu era ceva în neregulă cu el... tocmai pentru că era perfect ceea ce căutam... şi nimic nu poate fi perfect.

Zilele trecute am trecut printr-un hipermarket şi am văzut că deja au început cu decoraţiunile de Craciun. Am rămas.. WTF!?! Am făcut şi poze să vă arăt, dar cum telefonul ăsta e viaţa mea (mânca-l-ar şobolanii să-l mănânce, că am fost drogată când l-am ales) s-a decis să nu se mai lase recunoscut de calculator. Hăhăhă... sou năt făni. Oricum, mi se pare foarte exagerat. Adică pentru numele lui Dumnezeu, suntem încă în OCTOMBRIE!!! Aţi mâncat ceva stricat???? Aţi dat prea repede filele de calendar... YA FREAKS! Pe de altă parte, abia aştept să vină sărbătorile. Nu ştiu de ce (şi de obicei este bine, dacă nu ştiu), dar am un sentiment foarte bun în privinţa lor. Şi ultimele ediţii de Crăciun şi Revelion au fost mişto, dar acum cred că o să fie ceva diferit... Hmmmm...

Azi e sâmbătă şi trebuia să merg cu sor'mea la film, dar n-am mai mers de lene. Las' că mă gândesc eu la alt mod de a te tortura surioară... Muhahahahaha... Deci, la film n-am mers, de învăţat n-am învăţat... deci ce-am făcut? Am făcut puţină curăţenie în casă, am petrecut timp cu fi-mea că sărmana a tot stat singurică săptămâna asta, am bântuit pe net în căutare de mp3uri şi mp4uri... şi am scris pe aici în timp ce am ascultat muzică. Wow... aproape că uitasem cum e să ai o zi liberă. Damn.

Deci aici e momentul în care ne priveam în ochi şi ne spuneam cât de dor ne-a fost una de alta...

A trecut doar o săptămână şi deja mi-e dor de facultate şi de grupa mea, în care îmi aveam locul stabilit. La birou e ok, nu pot să spun că e naşpa... Chiar îmi e bine unde sunt şi mă înţeleg bine cu oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Cu metroul m-am împrietenit şi mai mult, mai ales când vine des şi totuşi lumea mai are loc să respire. Îmi displace totuşi profund ultima staţie seara când ne întoarcem. Jez, ce să mai zic că se şi dă ceasul înapoi şi va fi întuneric beznă... Grrr...

Am început să mănânc chestii încălzite la cuptorul cu microunde şi simt radiaţii în mine, am zis că de luni nu mă mai ating de cutiuţa aia, chiar dacă e foarte practică. Ah... mi-am adus aminte... Voiam să scriu despre ziare. Mi s-a spus şi impus să citesc ziare :)) Aşadar, în fiecare săptămână a trebuit să îmi cumpăr... ziare. Câte unul diferit în fiecare zi. Mi-am luat... Jurnalul Naţional, Caţavencu, Adevărul, Cotidianul şi multe altele. Ba chiar mi-am călcat pe inimă şi mi-am luat şi Libertatea... pentru a le studia politica editorială. Cumpăratu' a fost prima parte, da. Le-am citit pe toate ? Nu. :)) Dar am citit o parte din ele. Cel mai mult îmi place Compact... spun cu mâna pe inimă şi nu din cauza faptului că este gratuit, ci din cauza faptului că este singurul tabloid bazat numai pe ştiri de entertaining şi nu mă bombardează cu politică şi sport precum restul ziarelor. De asemenea, pentru doza de politică şi alte chestii.... îmi iau Caţavencu. Este chiar foarte mişto din punctul meu de vedere. Spune lucrurilor pe nume şi nu se cenzurează, plus că au nişte caricaturi nostime. Libertatea mi-a fost ruşine să citesc în metrou chiar daca mai mult de 50% dintre călători îl citesc zilnic pentru bârfe şi scandaluri. L-am cumpărat, l-am băgat în punga cu mâncare, l-am găbuşit în tăviţa de la birou, l-am ţinut acolo câteva zile şi l-am aruncat pentru că n-am mai avut timp să îl citesc. Oh well... De la Adevărul am apucat să citesc numai suplimentul, de la Jurnalul Naţional nimic... Şi cam atât. Apropo, Compact îmi place şi pentru ca are Sudoku pe ultima pagină şi îmi place să mă chiombesc o oră să rezolv unul... Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat o dată... dar asta mâine, nu cred că mai aveţi răbdare să citiţi acum. Hai că oricum mă duc să citesc porcoiul de ziare vechi de care v-am povestit...

P.S. Eu aş interzice în presă formatul cearşaf, adică Broadsheet-urile. Sunt oribile, oriunde ai fi, trebuie să te răstigneşti ca să le citeşti... Mintea sclipitoare care le-a inventat trebuie să fi rămas de multe ori în pană de hârtie pentru veceu ori pentru rafturile de la cămară.

Am mai scris despre subiectul acesta de foarte multe ori, dar uite că o voi mai face o dată. Asta pentru că mi-a venit în minte o propoziţie prea adevărată pentru a fi ignorată.

E ciudat cum cei care îţi erau cei mai buni prieteni cândva, au devenit acum cei mai îndepărtaţi străini.

Stau şi mă gândesc inevitabil cum am căzut în cursa asta pentru bani. Ah, de fapt... nu m-am exprimat corect. Nu e totuşi o cursă pentru bani în cazul meu, dar nu ştiu cum să o numesc... n-are o definiţie fixă. Să îi zicem simplu o cursă. Parcă e un maraton în care toată lumea se uită numai în faţă şi eşti considerat un ciudat dacă te uiţi şi la ceilalţi, în stânga sau dreapta.

Despre prieteni ce pot spune... acelaşi lucru, o dată terminat liceul toată lumea a uitat de toată lumea. Nimănui nu îi mai pasă de nimeni. Ziceam să ne întâlnim o dată toţi... ce să ne întâlnim... ciuciu.. nimănui nu i-a mai păsat, toţi şi-au pus ochelarii DE CAL şi şi-au continuat drumul palanga-balanga. (nu, nici eu nu am avut iniţiative, dar sunt sigură că dacă aş propune, nimeni nu ar fi disponibil, unii mai sălbatici ar strâmba din nas că ce domn'e îmi pierd eu timpul cu astfel de persoane, alţii ar spune nu... alţii ar spune da şi ar anunţa pe ultimul moment că ştii nu pot veni şi aşa mai departe) Tot la capitolul prieteni... ieri-alaltăieri i-am dat ignore unui prieten... aşa zis prieten... şi l-a durut fix în pix. Deci, toţi avem aşa o părere bună despre noi... de genul...
De ce dracu' să se deranjeze curul meu să spună scuze cuiva faţă de care am greşit, când mai bine ignor şi consider că EU am dreptate. Nu aţi înţeles ce am spus? Nu-i nimic, a înţeles persoana despre care vorbesc că trece pe aici. E foarte convenabil să citeşti pe blog ce gândeşte şi prin ce trece o persoană, mai ales când invers nu se poate. Deh, aşa-i cu oamenii...

Da, am criticat multe, dar nu mă exclud din exemple. Şi eu fac... sau mai bine zis, nu fac aceleaşi lucruri. Nu, nu mă aştept să mă contacteze toată lumea şi să se intereseze de mine că oi fi io Dracu suprem în turmă. Trebuie să recunosc însă că mă aşteptam măcar la 3 persoane... să facă ce n-au făcut. Dar, bineînţeles... ce pula mea... e mai simplu să citească un blog decât să dea un telefon. De acum înainte... Am o mare RUGĂMINTE... NU îmi mai citiţi blogul! Vă rog nu mă obligaţi să vă dau invisible pe messenger şi să îmi schimb urlul, pseudonimul şi subdomeniul... pentru că m-am chinuit mult la templateul ăsta, pentru că aici mi-e casa de 2 ani şi pentru că ar fi mult de muncă... şi pur şi simplu pentru că nu e corect. Şi cu asta am încheiat, nu mă interesează comentariile aşa că le voi dezactiva.

p.s. uite o să încerc să organizez o ieşire în grup mai mare (cu oamenii la care m-am referit mai sus) şi o să vă spun ce rezultat am dobândit.

Unii oameni accepta mai repede o anume deizie, altii mai putin. Uneori nu suntem impacati nici cu deciziile pe care le facem, dar cand observam cat de repede accepta ceilalti modul nostru de a gandi parca incepem sa ne simtim un pic mai bine, cu toate ca intrebarea "am facut ce trebuia?" nu dispare complet. Avem nevoie de cineva sau de ceva care sa ne confirme ca am decis ce trebuia. Nu se intampla mereu asa, uneori stim sigur ce trebuie facut. Alteori ne impunem faptul ca alta solutie nu mai exista si ca cea care ne avantajeaza pe noi este cea care trebuie sa fie aleasa.

Dubiul este o reactie fireasca la orice gand, la orice decizie, la orice sentiment. Gandurile sunt un preaviz al sentimentelor si sentimentele sunt niste preavize ale deciziilor. Temeri are toata lumea. Teama de esec, de moarte, de singuratate. Astea 3 sunt cele mai importante din punctul meu de vedere pentru ca toti le avem. Ne e frica sa nu ii dezamagim pe cei din jur prin actiunile noastre, ne e frica sa nu murim... desi aici este vorba mai mult de o frica de necunoscut. Probabil daca am stii ce se afla dincolo de viata, am avea timp sa ne acomodam cu ideea. Frica de singuratate e cea mai prosteasca, dar si cea mai dureroasa. De ce prosteasca? Pentru ca uneori am face orice sa nu fim singuri. Nu mergem la film singuri, nu calatorim singuri, nu mancam singuri, nu ne uitam la tv/meciuri singuri. Totul trebuie sa fie indeplinit in compania cuiva. Ne casatorim pentru a nu risca sa ramanem singuri. Facem copii, tot din acelasi motiv. cel mai stupid motiv si cel mai egoist intr-un mod indirect. Egoist pentru ca nu te gandesti la cel care este impreuna cu tine... ci la tine... sa nu fiu EU singur/a, sa nu merg EU singur/a samd. Ce-i asa rau daca mori singur...??? Intr-un fel este foarte bine, nu devii o problema pentru nimeni, nu plange nimeni pentru nimeni, nu ai pe constiinta nicio baba care a lesinat din cauza ca ai murit tu. Eu zic ca e foarte bine. E benefic, ai despre ce sa scrii, ai la ce sa te gandesti.

Nu, niciuna dintre astea. Esti pur si simplu un om impacat, scutit de o teama.

(nu, habar nu am de ce am scris cele de mai sus. pur si simplu le-am scris, fara nici un scop anume. si nu am diacritice pentru ca nu sunt la calculatorul meu si nu am programul cu diacritice instalat. Ce somn imi e... cred ca ma duc sa dorm in metrou.... ce boschetara sunt... buha)

E ora 19.21 şi miroase a mâncare. Azi am trăit în nesimţire. Adică nu am simţit nimic, nu am văzut nimic, nu am gândit. Rutina începe să se instaleze într-adevăr, un singur lucru mă poate scoate din starea asta. Un lucru prea puţin posibil, desigur. Aşa sunt toate speranţele. Moarte. Mi-aş dori uneori să mă sufoce cineva. Să îşi încolăcească mâinile pe gâtul meu şi să îmi astupe caile respiratorii. Ar fi tare comod. Nu aş avea eu nicio responsabilitate pentru ce mi s-a întâmplat, aş da vina pe cel care a făcut-o. Parcă prea simplu, aşa-i? Nu e vorba că îmi doresc să mor sau prostii din astea, dar pur şi simplu am obosit să stau în picioare fără să am de ce să mă sprijin. Mă mai dor şi picioarele.

Metroul devine pe zi ce trece un şarpe mai frumos care îmi zvârcoleşte stomacul dimineaţa şi seara. Maşinile fac atât de mult zgomot încât am impresia că vor exploda din moment în moment şi îmi vor intra cioburi în ochi. De ce cioburi în ochi? Pentru ca dimineaţa şi seara dorm cu ochii deschişi, mă ustură ei de somn da' ignor senzaţia asta si o asociez cu explozia masinilor. Aştept să se întâmple ceva şi nimic nu se întâmplă, totul merge cum merg şi eu. Dacă râd eu, râd şi ceilalţi, râde şi metroul şi stomacul meu. Copacii parcă mă privesc şi ei, amuzându-se de monstruleţul ce am devenit... dar cine mai are timp să îi ia şi pe ei în seamă... ei întotdeauna vor avea pe cineva, ba un vânt, ba o ploaie... au cu cine conversa şi cu cine împărtăşi ceea ce gândesc şi simt.

O să mă mobilizez şi voi merge mai departe... pentru că asta mi-e meseria.

Uneori am impresia că ceea ce fac eu, e inuman. Îmi dau seama că exagerez, dar posibilitatea este valabilă pentru unele persoane care nu rezistă la stres. Deocamdată regret foarte mult faptul că nu prea mai am timp de văzut seriale, de ascultat muzică (trebuie neapărat să îmi iau baterii pentru mp3), de navigat, de vorbit, de ieşit. Puţinul timp liber care îmi mai rămâne îl folosesc pentru odihnă, spălat/călcat haine, citit cursuri şi altele de acest gen. Am eliminat orice stres inutil, persoane cu care îmi băteam capul degeaba, probleme pe care mi le făceam când nimănui nu îi păsa. Nu mai am dorinţa de a fi sadomasochista căreia îi păsa de tot. Mediul ăsta al omului matur te învaţă şi lucruri practice până la urmă. Vezi? Asta îmi trebuia pentru a-mi da seama că ce făceam eu era greşit. A insista asupra unei idei e pur şi simplu.... cum să zic să fiu finuţă... lăbăreală. Ne lăbărim pentru că nu avem ce face. Avem ce face, nu ne mai lăbărim şi nu ne mai rugăm de nimeni şi nu ne mai rugăm să se întâmple nimic.

Praful nu l-am şters, cu aspiratorul nu am dat. Weekend nu am avut. Două săptămâni in mod continuu muncă. De două tipuri şi a trecut numai prima săptămână. E greu? Da, când nu am ceva care să mă motiveze. Azi am avut. Îmi place ceea ce fac, îmi place ceea ce învăţ. Îmi plac oamenii pe care i-am cunoscut. Fiecare are povestea sa, dar eu m-am plictisit să o spun pe a mea aşa că doar ascult şi îmi place să ascult.

Şi acum, drrragi tovarrrăşi, o melodie care reprezintă foarte bine... vechea mea persoană.

Nici nu ştiu cum să încep acest articolaş. Ba ştiu. Uite aşa...

Când eram copil, în drumul spre şcoală treceam pe lângă poliţia din oraşul meu. În faţa poliţiei erau 3 copaci. Vara, cei trei copaci erau singurele bucăţi pe o raza de doi kilometri. 2 castani şi un tei. De dimineaţă, mama mă ducea la şcoală. Eu, ca orice copil tembel, adunam toamna castanele căzute şi le păstram în ghiozdan până la Crăciun, când îmi aminteam de ele şi le vopseam cu bronz argintiu, folosindu-le mai apoi ca decoraţiuni. (N.B. pe unele şi acum le am) Bineînţeles, era omor pe castanele alea, erai norocos dacă mai prindeai câte una-două. De obicei îmi plăceau foarte mult cele proaspăt scoase din coajă, pentru că erau curate şi lucioase.

Vara, sub cei trei copaci, lumea se oprea, se aşeza pe gardul poliţiei, îşi ştergea sudoarea de pe frunte, lua o gură de apă şi se uita îndărăt să îşi facă curaj pentru a continua următoarea parte a drumului în care mergeai cu soarele în cap. Da, cred că cei trei copaci au prevenit multe leşinuri vara şi da, cred că cei trei copaci au făcut mulţi copii fericiţi. Inclusiv pe mine şi de aceea eu iubesc copacii ăia. Am copilărit cu ei, am crescut cu ei şi mi-aş fi dorit să şi mor cu ei. Din păcate ei au murit înaintea mea, pentru că de vreo trei zile cei trei copaci s-au transformat în cioturi. Sunt tristă când văd rămăşiţele lor şi îmi vine să plâng de dorul zilelor în care fugeam dupa castanele de la poliţie. Au omorât trei suflete, şi cu al meu, patru.

Unii oameni, nu sunt pur şi simplu... oameni... Aşa cum unii copaci, nu sunt pur şi simplu nişte copaci.

Doamne, azi am scris în minte o grămadă de articole pentru blog, dar acum pe toate le-am uitat. Am reuşit să ma angajez şi pentru că tot m-a întrebat pe mess o prietenă de-a mea cum o duc şi ce mai fac, uite că zic aici. Scuze că azi nu am avut timp să îţi răspund, dar chiar n-am avut când. Sorry. Da' uite că mă revanşez aicişa:

După cum ziceam, m-am angajat. 8 ore pe zi nu sunt disponibilă. O altă nouă viaţă. Am ieşit de pe băncile liceului, nici n-am intrat bine pe cele alea facultăţii şi iată-mă din nou într-un alt mediu. Săptămâna trecută am încercat să mă duc la cursuri în fiecare zi să văd cum e. Sinceră să fiu, nu mi-a plăcut. Mi s-a părut inutil. Oare nu îţi ajung 12 ani de şcoală? Şi spun asta pentru că eu, spre deosebire de 60% din liceeni, chiar am fost la ore şi m-am şi distrat ( în timpul liber). În fine, să nu deviem de la subiect. De ce nu îmi place facultatea la zi? Pentru că : cursurile, laboratoarele şi seminariile se fac în trei clădiri diferite şi mai mult oboseşti pe drum. Pentru că: nu mi-am făcut niciun grup cu care să îmi petrec grupul şi nu m-am acomodat cu nimeni în afară de sala de lectură (dar nu se pune pentru că sala de lectură nu este o persoană). Pentru că: în facultatea asta nu mi-am găsit locul deocamdată deşi îmi place foarte mult ce se studiază. Şi în final: cred că e timpul să fiu şi responsabilă, pentru ca atunci când o să fiu forţat-responsabilă să nu dau din colţ în colţ (nu ştiu dacă înţelegeţi, e posibil ca exprimarea mea să fie defectuoasă, dar sunt cam obosită şi gândul meu nu e decât în douâ locuri: 1. cum să scriu mai repede lucrurile pe care le gândesc şi 2: cum să fac să mâ bag mai repede în pat, să dorm).

E cam tocană în capul meu momentan, sunt foarte multe lucruri noi de învăţat şi la sfârşitul zilei mă simt foarte secată de orice putere, dar este doar o senzaţie. După trei luni de vacanţă în care stăteam acasă precum un cartof şi nu făceam nimic toată ziulica, cred că ce experimentez este un lucru normal. Am avut o perioadă mult mai grea acum câteva săptămâni, în care confuzia mea ajungea la cote maxime de dădeam în depresie. Nu-i nimic, totul are un leac. Weekendul asta sunt ocupată până peste cap, cui pe cui se scoate. Sunt ok cu ceea ce fac şi cu locul în care sunt momentan şi sper să fie în continuare bine, dacă nu chiar mai bine.

A lucra şi a face o facultate în acelaşi timp au fost lucrurile pe care mi le-am promis să le fac şi eu mă ţin de promisiuni de obicei. E greu, dar este bine aşa cum este şi nu e vorba că "sper să fac faţă", e vorba că "trebuie să fac faţă". Alţii au reuşit înaintea mea, eu de ce să nu pot reuşi? Te adaptezi şi mergi mai departe.

Cel mai dor mi-e de fi-mea, în timpul zilei când nu sunt acasă. Acum doarme la mine în braţe învelită în pătura mea preferată. M-am obişnuit aşa mult cu ea lângă mine încât acum mi-e greu departe de ea, dar şi singurătatea se învaţă.

Mai mult... Cam ar fi... o fază pe care am văzut-o la metrou, dar voi scrie altădată despre asta, numai să îmi aducă cineva aminte :)) şi cam atât. Aş mai scrie... multe, da' mai am o droaie de lucruri de făcut şi acum sincer, îmi dau lacrimile pentru că mă ustură f. tare ochii din cauze... multiple inclusiv ochii beliţi în calculator şi prafu' de pe străzi.

Mi-ar plăcea să se întâmple ceva drăguţ, frumos şi util.... care să mă facă să gândesc mai mult pozitiv. Gânditul pozitiv e vital... şi la momentul actual sunt prea realistă ! :))

Noapte bună, copii...

Carevasăzică... Am participat la un concurs, de care am dat printr-un site... Şi am realizat în Photoshop acest wallpaper. Acum, cunoştinţele mele de photoshop sunt... limitate, dar uite că totuşi a ieşit ceva acceptabil. Bineînţeles că sunt alţii mai buni în concurs, dar... (şi aici vine răspunsul la întrebarea de ce ar trebui să daţi click pe poză şi să apăsaţi votează):

1. nu toţi sunt bloggeri aşa miştoci ca mine
2. sunt persoane care ştiu photoshop-ul foarte bine, eu sunt începătoare şi raportat la ce am lucrat, eu zic ca merită
3. mi-a luat o după-amiază întreagă să îl fac
4. mi-a luat o săptămână să apară normal pe site (la început nu se vedeau nici poza şi nici numele cum trebuie)
5. îmi vizitaţi blogul deci clar mă iubiţi ca pe ochii din cap
6. beau cafea
7. n-am nimic cu fumătorii
8. sunt o persoană optimistă când vine vorba de concursuri.
9. nu înjur... chiar aşa de mult (gnihihi... )
10. îmi plac maşinile....

Hai că există destule motive serioase pentru care să votaţi

Şi da, 80 % din ce am scris este în glumă. But do vote

Păi, ce să fac... m-am uitat la un fel de documentar pe youtube foarte mişto. Aici şi aici partea a doua pentru cine e interesat (nu am căutat o variantă mai bună). Am învăţat câte ceva pentru facultate şi acum caut un film la care să mă uit.

V-aş ruga, dragii mei cititori să îmi votaţi şi mie wallpaperul meu de aici dacă vă place şi v-aş mai ruga, dacă nu vă place, să nu votaţi deloc pe nimeni :)) LOL!

Mi-am luat vreo patru highlightere pentru cursuri, rosu-verde-portocaliu şi albastru. Hehehehe... Curcubeu fac din rândurile astea muhahahahahaha... Glumesc. De fapt, nu prea ştiu despre ce să scriu. Nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit în ultima perioadă. Same old, same old. Ieri am făcut 80% din ce am scris că voi face, ceea ce este foarte bine. Ba chiar mă mândresc!! Pentru că am şi eu aceeaşi problemă pe care o are toată lumea, nu mă pot ţine de un program de care nu depinde viaţa mea. N-am întâlnit nicio persoană care să poată fi organizată respectând tot ce îşi propune să facă. Zic că fac un lucru la 10, de exemplu, dar sigur îl fac la 10.30. Deh, e deja firesc când nu eşti presat de factori "externi". Apropo de highlightere, nici nu am unde să le mai pun pentru că deja suportul meu de creioane este plin, probabil mi-ar trebui o găleată pentru instrumentele mele de scris. Am obsesia pixurilor, să fie la locul lor şi să fie multe pentru că se întâmplă să ai nevoie de unul şi să nu găseşti. Aşa dacă sunt toate într-un loc... e mai bine.

OFFTOPIC: Am chef să râd, să mă amuz, să iubesc, să mă simt bine, să comunic, să mă plimb, să cânt, să fug, să dorm, să aflu, să beau alcool, să visez, să scriu, să fotografiez, dar până mâine îmi trece. Vă las cu o melodie pe măsura dorinţelor mele temporare:

Trebuie să:

# îmi scot cursurile la imprimantă (în sfârşit mi-am luat cartuşe, sper sa nu se mai întâmple ca data trecută)
# încerc să îmi fac un referat sau o temă, ceva...
# scot rufele din maşina de spălat şi să le pun la uscat
# fac patul şi curat în casă ( o să îmi ia cel puţin două ore cu totul)
# citesc ziarul de ieri si de luni şi marţi, că n-am reuşit.
# îmi spăl de mână nişte bluze noi, mi-e frică să nu iasă şi de-aia nu le bag la maşină
# îmi spăl adidaşii
# vorbesc cu Andreea
# îmi şterg ochelarii
# mai trag un dvd să îmi fac spaţiu pe hard

Atât, deocamdată, nu mai ştiu ce altceva mai am de făcut... dar o să îmi reamintesc pe parcurs. Măcar toate astea le am de făcut acasă, m-am cam săturat de plimbatul cu metroul... cred ca zilele trecute mi-au ajuns pentru o viaţă întreagă.

Uneori e greu să îţi faci propria viaţă, dar e şi mai greu când toată lumea îţi întoarce spatele. (m-am citat, lol)

Azi am stat mai mult în sala de lectură. După ce nu am făcut cursul pentru care am bătut drumul până la mama mă'sii, m-am gândit să merg să mă mai documentez despre comunicare. Am citit lucruri cu adevărat interesante. Am venit acasă într-o maşină plină ochi. M-am aruncat în pat şi stăteam cu faţa în sus, singură acasă. N-am mai fost demult singură acasă. M-a izbit liniştea din cameră. Parcă mi s-au înfundat urechile. După ce am petrecut atâta timp în metrou, apoi într-o sală plină cu zeci şi sute de oameni... apoi iar în metrou, apoi în sala de lectură unde se auzeau atât de clar vocile studenţilor de pe holuri, apoi iar în metrou, apoi pe şoselele sectorului 3 şi 2... Camera mea era dureros de liniştită, serios, am simţit că mă dor urechile de la atâta linişte.

Noapte bună.

S-a întâmplat acum foarte mult timp să mă îndrăgostesc de un tip mai în vârstă decât mine cu aproape 9 ani. Deh, aşa se întâmplă când eşti puştoaică, nici nu te gândeşti dacă merită o persoană, nici nu te gândeşti dacă să cunoşti persoana înainte de a crede că simţi ceva mai mult decât... trebuie.

Aşadar, ca o puştoaică îndrăgostită ce eram, i-am mărturisit respectivului că mi s-au aprins călcâiele după el. Moment în care el - om matur şi prost crescut, defect şi cu un chip lipsă- foarte flatat, a continuat să vorbească cu mine ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. După ce l-am căutat pe toate căile de comunicare pe care le-am ştiut, am continuat să visez şi să îmi fac speranţe, consolându-mă cu ideea că el e "workaholic" şi că are lucruri mai importante de făcut. Eh, ne-am şi întâlnit de vreo două ori... după care şi eu am renunţat să îl mai caut şi el a avut bunul simţ de a... continua să mă ignore.

În orice caz, acum ceva vreme am înţeles că el nu îmi putea spunea niciodata "nu", ci doar "poate" sau "scuze" (când îşi aducea aminte că l-am căutat şi că nu mi-a răspuns) Înţelegeţi, nu ? Faptul că îl căutam, îl flata şi nu se putea lipsi de o aşa comoară ce-i hrănea ego-ul. Mi-a trecut relativ repede mica obsesie, dar am rămas cu un gust amar tocmai din cauza acestui comportament de "ia uite-o şi pe asta, mă venerează! Sunt un zeu". Eşti de fapt, un om idiot când faci lucruri din astea. Pe lângă idiot aş mai putea adăuga: grosolan, insensibil, derbedeu, prost crescut, nesimţit... şamd că am dat-o în pleonasm. Adevărul e că nu suport tipul ăsta de oameni şi încerc să îi ţin cât mai la distanţă.

Cu siguranţă, cea mai mare prostie pe care o poate face cineva într-o situaţie din asta este să spere că lucrurile se vor schimba şi să insiste. Oamenii care profită de naivitatea/slăbiciunile celorlalţi sunt simplu: patetici şi jalnici. Nu merită nici măcar o privire, nici măcar o flegmă între ochi ca s-o spun pe-aia dreaptă.

Nu o să mai fac aceeaşi prostie în viaţa asta, dar am scris articolul ăsta tocmai pentru cele/cei care se află/se vor afla în această postură neplăcută. Nu dă semne înapoi? Înainte cu viaţa, nu bate pasul pe loc. Unele lucruri sunt evidente, iar atunci când nu eşti binevenit/ă în viaţa cuiva simţi lucrul ăsta.

There is no hope, just move on no matter how hard it is.

P.S. Am scris această postare în mecu' de la romană. La masa vecină stătea un grup de studente care vorbeau foarte tare. S-ar putea să întâlniţi greşeli şi chestii da' nu mă stresaţi cu ele, vă rog mult. V-am pupat.
Lexis.

Dacă mai aud vreun student că îmi spune că e uşoară facultatea... O să îl iau la bătaie cu o bâtă. NU E UŞOR! Nimic nu mai e uşor după liceu. Nu e uşor să îţi tăbăceşti fundul pe bancile de lemn. Nu e uşor să faci o oră jumate pe drum. Nu e uşor să pierzi timpul în ferestre. Nu e uşor să ghiceşti gândurile profesorilor care cred că înţelegi tot, că te-ai născut învăţat. Nu e uşor să faci faţă unor cursuri de o oră jumate, după trei luni de trezit la ora 11-12.

Am auzit diverse persoane care spuneau că: Moaaaaamă frate ce viaţă e la facultate, e Jmen, frate!
Sau: Nu-ţi face griji de facultate, e mai simplu, nimănui nu îi pasă dacă vii sau nu. Nici nu tre' să îţi baţi capul cu învăţatu' prea mult...

Un mesaj am pentru cei care spun/au spus asta: mâncaţi c... !

Dacă eşti la o facultate bună, nimic nu merge fără sacrificii! Şi în cazul în care chiar vrei să urmezi o facultate pentru a mai învăţa ceva, trebuie să pui osu' la muncă, nu să dormi cu capul pe masă. Acum, eu vorbesc doar despre facultatea la care sunt eu. La cursurile despre care am mai scris, chiar nu se făcea nimic, dar era vorba de altceva. În orice caz, dacă am spus şi eu prima parte a titlului... înseamnă că şi eu o merit pe a doua. Oricum, ideea e că... azi am avut o zi infernală, mâine sper să fie mai bine. Acum nu mai stau prost cu simţul orientării. Vrei nu vrei, înveţi să te şi orientezi :)) .

Am făcut cunoştinţă cu foarte multă lume la facultate şi scuze dacă nu v-am reţinut pe toţi. Of, sper să se mai liniştească apele pentru că sunt foarte dată peste cap momentan. Apropo, duminică, în ciuda faptului că a plouat de a rupt, eu şi Andreea ne-am luat lumea în cap şi am plecat spre str. Şelari, la schimb de carti. A fost o atmosferă foarte plăcută, deşi nu am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi.... pe de-o parte pentru că este o perioadă destul de agitată în care oricum cunoşti o mie de oameni pe la facultăţi, pe de alta pentru că am mers doar aşa să bem o cafea şi să vedem ce şi cum. Invitaţi au fost dna. Simona Popescu şi dl. Tudor Octavian. Am vorbit cu amândoi, cu doamna Popescu am făcut cunoştinţă când aşteptam cafeaua, dar n-am reuşit să port o conversaţie cu dumneai în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate astea, mi-am dat seama că este o persoană foarte plăcută, nostimă şi prietenoasă, cum rar întâlneşti, mai ales că este şi profesoară la Litere.

Cu domnul Tudor Octavian am stat de vorbă mai mult şi l-am rugat să îmi vorbească puţin de ceea ce înseamnă de fapt "a fi jurnalist". Mi-a făcut plăcere să îl ascult şi sfaturile sale chiar mi-au fost utile. Mulţumesc încă o dată. Nu ştiu dacă mai ajung data viitoare, deşi mi-ar plăcea mult. E un haos total în viaţa mea deocamdată, deci trebuie să mai las să treacă timpul... ca să îmi regăsesc şi eu drumul din nou...

V-am pupat, mă duc să dorm că nu mă mai ţin ochii... o să încerc să mai scriu... şi dacă nu reuşesc, să mă iertaţi...

Lexis.

Zilele astea am tot sperat să apară emisiunea cu rezultatele finale în întregime, azi n-am mai rezistat tentaţiei şi am văzut o parte din emisiune pe youtube. Cea cu rezultatele, fireşte. Top 5 a fost format din Queen Emily, Nuttin But Stringz, Neal E. Boyd, Eli Mattson şi Donald Braswell. My fav a fost şi este Eli Mattson, după cum am mai scris şi în alte postări.

Prima oară a ieşit Queen Emily (locul5), apoi Donald Braswell (locul 4). Pe locul 3 s-a plasat Nutting But Stringz şi bătălia s-a dat între Eli Mattson () şi Neal E. Boyd.

Şi cine credeţi că a câştigat? Tadadadam.... NEAL E. BOYD!

Nu mi-a venit să cred pentru că în niciun caz nu-l vedeam câştigător, mai ales pentru că mi s-a părut mai bun Eli şi mult mai originali Nuttin But Stringz. Da' asta e... Acum avem doi Paul Potts-i.

Rezultatele- prima parte poate fi vizionată aici, şi a doua parte aici.

Şi o să pun trei filmuleţe cu Eli Mattson (nr. 1 pentru mine), Nuttin But Stringz (locul 2 ptr mine) şi câştigătorul, Neal.

Eli Mattson - If I ain't got you



Nuttin But Stringz


Neal E. Boyd



All in all, a fost un sezon bun, dar prea mulţi muzicieni au ajuns în finală şi a fost mai uşor de ales. Toţi au fost buni ce-i drept, dar au avut puncte slabe unii dintre ei. Anul trecut când a câştigat Terry Fator... mi s-a părut mai dificilă alegerea pentru că toţi erau specializaţi pe domenii diferite şi toţi erau foarte buni pe domeniul lor...

Sunt atâtea lucruri pe care le am de spus, încât le-am uitat pe toate. Sunt cam obosită pentru că am fost pe drumuri azi, dar sunt fericită datorită simplului motiv că mi-am luat o eşarfă nouă şi mov. Mă ustură ochii, deşi port ochelarii de calculator... Mă doare capul, deşi am mâncat... Mi-ar plăcea să am un subiect despre care să scriu. Unul care măcar să nu fie patetic sau clişeic, cum au fost cele cu ignoranţa românilor sau despre-ce-mă'sa-am-mai-scris. Ah, stai că mi-am adus aminte... Am un mesaj pentru liceenii de clasele a12-a... de fapt, pentru toţi liceenii.

Băi copii, a şti ce ai de făcut în viaţă, e mare lucru! Mulţumiţi-i lui Dumnezeu că sunteţi încă în liceu, pentru că sentimentul pe care o să-l experimentaţi când o să ajungeţi la facultate... E nasol. Şi se dublează cantitatea de "nasolitate" când lucrurile nu au mers cum plănuirăţi. Acest sentiment îl experimentez eu acum. Te simţi total dezorientat şi total rupt de orice lume care vă era cunoscută în trecut. Nu ştii ce te aşteaptă, nu ştii încotro te îndrepţi, nu ştii aproape nimic. Eu personal, mă simt ca un balon de săpun care este pe cale să facă poc! din secundă în secundă. Cred că este cel mai sinistru loc în care am fost până acum. Cât eşti la liceu ştii încotro să te duci. Din a 9a în a 10a, din a 10a în a 11a... şi tot aşa... Nu credeam că o să spun asta vreodată, dar m-aş întoarce înapoi chiar dacă ar fi să mai dau o dată bacalaureatul... De fapt, l-aş da şi încă de vreo 10 ori în momentul ăsta!!!

Puttin' it into a nut shell: Enjoy what you have!!!

Aceste poze-s primite pe mail, fw de la sor'mea căreia-i mulţumesc. Sunt torturi... yep. Şi am selectat ce mi s-a părut mie mai interesant sau mai original, sper sa vă placă, eu am rămas cu gura căscată. Ultimele trei îmi plac CEL mai mult.