Sunt ceea ce gândesc

Uneori am impresia că ceea ce fac eu, e inuman. Îmi dau seama că exagerez, dar posibilitatea este valabilă pentru unele persoane care nu rezistă la stres. Deocamdată regret foarte mult faptul că nu prea mai am timp de văzut seriale, de ascultat muzică (trebuie neapărat să îmi iau baterii pentru mp3), de navigat, de vorbit, de ieşit. Puţinul timp liber care îmi mai rămâne îl folosesc pentru odihnă, spălat/călcat haine, citit cursuri şi altele de acest gen. Am eliminat orice stres inutil, persoane cu care îmi băteam capul degeaba, probleme pe care mi le făceam când nimănui nu îi păsa. Nu mai am dorinţa de a fi sadomasochista căreia îi păsa de tot. Mediul ăsta al omului matur te învaţă şi lucruri practice până la urmă. Vezi? Asta îmi trebuia pentru a-mi da seama că ce făceam eu era greşit. A insista asupra unei idei e pur şi simplu.... cum să zic să fiu finuţă... lăbăreală. Ne lăbărim pentru că nu avem ce face. Avem ce face, nu ne mai lăbărim şi nu ne mai rugăm de nimeni şi nu ne mai rugăm să se întâmple nimic.

Praful nu l-am şters, cu aspiratorul nu am dat. Weekend nu am avut. Două săptămâni in mod continuu muncă. De două tipuri şi a trecut numai prima săptămână. E greu? Da, când nu am ceva care să mă motiveze. Azi am avut. Îmi place ceea ce fac, îmi place ceea ce învăţ. Îmi plac oamenii pe care i-am cunoscut. Fiecare are povestea sa, dar eu m-am plictisit să o spun pe a mea aşa că doar ascult şi îmi place să ascult.

Şi acum, drrragi tovarrrăşi, o melodie care reprezintă foarte bine... vechea mea persoană.