Sunt ceea ce gândesc

Nici nu ştiu cum să încep acest articolaş. Ba ştiu. Uite aşa...

Când eram copil, în drumul spre şcoală treceam pe lângă poliţia din oraşul meu. În faţa poliţiei erau 3 copaci. Vara, cei trei copaci erau singurele bucăţi pe o raza de doi kilometri. 2 castani şi un tei. De dimineaţă, mama mă ducea la şcoală. Eu, ca orice copil tembel, adunam toamna castanele căzute şi le păstram în ghiozdan până la Crăciun, când îmi aminteam de ele şi le vopseam cu bronz argintiu, folosindu-le mai apoi ca decoraţiuni. (N.B. pe unele şi acum le am) Bineînţeles, era omor pe castanele alea, erai norocos dacă mai prindeai câte una-două. De obicei îmi plăceau foarte mult cele proaspăt scoase din coajă, pentru că erau curate şi lucioase.

Vara, sub cei trei copaci, lumea se oprea, se aşeza pe gardul poliţiei, îşi ştergea sudoarea de pe frunte, lua o gură de apă şi se uita îndărăt să îşi facă curaj pentru a continua următoarea parte a drumului în care mergeai cu soarele în cap. Da, cred că cei trei copaci au prevenit multe leşinuri vara şi da, cred că cei trei copaci au făcut mulţi copii fericiţi. Inclusiv pe mine şi de aceea eu iubesc copacii ăia. Am copilărit cu ei, am crescut cu ei şi mi-aş fi dorit să şi mor cu ei. Din păcate ei au murit înaintea mea, pentru că de vreo trei zile cei trei copaci s-au transformat în cioturi. Sunt tristă când văd rămăşiţele lor şi îmi vine să plâng de dorul zilelor în care fugeam dupa castanele de la poliţie. Au omorât trei suflete, şi cu al meu, patru.

Unii oameni, nu sunt pur şi simplu... oameni... Aşa cum unii copaci, nu sunt pur şi simplu nişte copaci.