Sunt ceea ce gândesc

E ultima oară când o să vorbesc despre tine. Azi şi ieri şi ziua de dinaintea lui ieri...şi ziua de dinaintea-dinaintea lui ieri am mers pe străzi cu ochii închişi. Puteam să calc păsări nenăscute şi pe care nu le mai îngrop lângă trotuare cum făceam mai demult. M-am obişnuit cu tine şi când gândurile ni se împreunesc mă simt ca o sticlă de vin care se umple treptat. Şi ce-ar trebui să fac? Nu îmi permit să scap de tine pentru că nivelul meu nu o să mai crească, înţelegi? Toţi mă sorb de vie, dar tu eşti singurul care nu face asta.
Tu nu ştii. Încerci să vezi pe unde am ajuns, dar nu poţi zări. Nu pot nici eu să îţi zic pentru că dacă aş face asta, nici un pas în faţă nu aş mai îndrăzni să calc. Când am gândul păşesc în siguranţă. Adică ştiu, da? Înţeleg că o să rămân mereu pe pământ, ştiam asta de foarte mult timp. Ştiu, da? Înţeleg că nu o să pot zbura alături de tine, înţeleg că aripile mi se vor îndoi întotdeauna sub greutatea adevărului. Înţeleg că nu îţi poţi lua zborul decât de pe aeroport. În nici un caz de pe un deal oarecare, scos din lege.
Dar am înnebunit. Mă pierd prin camerele minţii mele, închid uşi pe care le deschid de “n” ori şi aud clanţele cum scârţâie încet, fricos, să nu cumva să trezim ştim-noi-ce. Dar cum să mai păşeşti? S-a trezit deja. Eşti în alea patru camere esenţiale şi tâmpita a început să bată din ce în ce mai tare. Se zdruncină pompând tot sângele prin coridoarele de unde am venit.
Gândindu-mă la “dar dacă...”. În cimitirul vechi, fantasmele oamenilor mei se caţără pe o piatră de mormânt, în cimitirul ăla vei sta şi tu. Vă vizitez din când în când, dar cu o lumânare aprinsă ca să nu uit de ce am venit. Cu o rază de lumină, să nu mă rătăcesc pe holuri. Dar nu m-am putut abţine şi am lăsat firmituri în urma mea, îmi vei urma oare calea înapoi? Gata, e ultima oară când vorbesc despre tine, linişte!