Sunt ceea ce gândesc

La 4.30 nu mai puteam sa dorm, ma perpeleam de pe o parte pe alta. Am mai atipit un pic pana la 5.30. Am asteptat intre 5 si 6 ore pana m-am operat.
Episodul 1. Vizita anestezistei.

Vine o hoasca inalta, vopsita, cu niste ochelari pe nas si se rezema de calorifer.
- Cine e A. G.?
- Eu, raspund.
Baba se uita la asistenta si zice asa indignata.
- Asta e copil? Cati ani ai draga?
Pe mine ma bufnise deja rasul.
- 17, zic eu.
Se uita pe fisa.
- Si ce cauti aici?
- Pai... aici mi-a fost data trimiterea.
- Si cine te-a trimis aici?
Socata fiind de tot interogatoriul asta fara rost, tac. Ma uit la maica-mea si astfel raspunde ea in locul meu. Pe mine ma bufnea rasu... pe bune, nu mai puteam. Ma vede hoasca.. incepe si ea sa rada si ma mangaie usor pe obraz. Cica ea e dura... pffff... am dat-o ko cu zambetul meu de Miss Nicu Univers. Sunt smenara domn’e, sa vedeti mai departe. Mai asteptam noi ce mai asteptam. Cum intra cineva pe usa cum imi sarea inima. BBbrrrrr...

Episodul 2. Operatia.
Vine un asistent si ma duce in sala de operatii. Ma asaza pe o masa cam subreda. El cu o asistenta incep sa ma pregateasca. Asistenta cu acu’ si perfuzia, el imi pune dej’etar d’ala de monotorizare a inimii. Mama frate, o luase ala razna, cred ca aveam un puls de 100-120... ma gandeam “Aualeu, cum dracu sa ma linistesc sa nu ma dau de gol ca mi-e frica”. Apoi.. naspa sa-ti fie inima pe aparate, iti citeste toata lumea sentimentele.
Imi leaga sorici dintr’ala pe mana ca sa bage perfuzia, o aud p’aia in urechea mea “Aualeu, ce dracu stai asa teapana, uite ca nu pot sa iti bag acu’ aici” Mai avea un pic si trantea si un “P*** mea”. Mda... am ramas pan’ la urma cu vanataie.
In fine.. hoasca de mai devreme statea pe un scaun si citea un ziar. Stateam cu capul perfect orizontal, nu vedeam mare lucru. Se apropie de capul meu. Cerceteaza incet si zice: “200”. De atunci nu mai stiu ce s-a intamplat timp de 2-3 ore. M-am trezit cu vocea medicului in cap, cu asistenta langa mine care imi punea perfuzia, cu o durere ce imi pulsa si ce imi aducea numai lacrimi in ochi. Mi-era somn, asa as fi vrut sa mai raman in anestezie. Dormisem asa de bine, de ce trebuia sa ma trezesc acum in chinul asta? Nu putea sa mai zica baba inca “200” ? Plangeam, suspinam si ma incordam. Cu cat ma incordam mai mult cu atat ma durea mai rau. Imi repetam in minte “Relaxeaza-te si nu o sa mai doara”. Reuseam 10 secunde dupa care iar incepeam sa ma zbat. Nu cred ca plangeam numai de durere fizica. Asta e. Pana la urma am strans papusa de plus pe care o aveam cu mine. Era Nini, mascota jocurilor olimpice din 2008 care o sa se tina la Beijing (adica una dintre mascote). Papusa 100% chinezeasca, de culoare verde, ciudata. Imi place. Am fost inspirata ca am luat-o cu mine.

Episodul 3. O fiola, greu greu...

Intra un grup de asistente in camera. Una dintre ele care prezenta fiecare pacient, se uita la patul meu si zice “Acolo i-am dat o fiola de algocalmin. Nu stiu ce se tot vaita.” Ppppfff... va dati seama ce mi-a facut? O FIOLA DE ALGOCALMIN... Doamne.. ce tampita sunt, plang de fite, nu am nici o durere ca vorba aia... mi-a dat algocalmin. Mama, cand am auzit-o pe aia.... asa imi venea sa ma duc sa ii fut o punga de perfuzie intre dinti, sa vada ce-i aia durere... auzi, algocalmin... parca mi-ar fi dat cine stieeee ce medicament scump, ‘ai de capu’ ei....
Am incercat sa dorm, reusisem cat de cat. Mai miorlaia plodu’ care era in patul din faţă, dar nu foarte rau. In schimb, in timpul zilei, cand trebuia sa manance facea ca toti dracii vazuti si nevazuti. “Nu manaaaaaaaaaaaaaaaaanc, nu-mi placeeeeeeeee” Oricum, slava Domnului ca era singurul din salon. Am rezistat cu brio.

Episodul 4. Externare?

A doua zi, trebuia sa imi schimbe cearsaful ca era patat cu sange de la drena. Hai sa ma ridic.. hopa.. mamicile mele, v-ati inmultit... hopa, plodu’ ridicat la patrat... clar, vedeam dublu. Mi-am revenit un pic si am reusit sa merg. Vine don’ soara doctora la mine.
- Ok, azi pleci acasa.
- Poftim?
- Da, ce? Mai vrei sa stai?
Uhm... ok... am convenit cu maica mea sa stam pana mai pe seara... Totusi.. nu puteam sa plec asa repede. Totul a decurs binisor, cu exceptia unei probleme de respiratie. Cand merg nu pot sa respir, de frica sa nu ma doara, si tre’ sa ma opresc sa iau guri de aer. Oh well.. o rezolv eu si pe asta. Sunt sigura ca mai erau chestii de zis sus, de povestit, dar le-am uitat. Oricum, o sa mai scriu pe parcurs daca imi aduc aminte.

Episodul 5. Multumiri

Multumesc celor care au sunat si s-au interesat de starea mea, m-ati ajutat enorm. Ii multumesc lu’ maica mea care a vegheat asupra mea tot timpul.
Multumiri vara mii si tatalui ei care au venit sa ma ia.
Multumesc echipei de medici care m-a operat si binevoitoarei asistente care mi-a dat acele mirifice fiole. Nush ce ma faceam fara ele, deh, oamenii astia... niciodata recunoscatori. Sanatate tuturor!