Sunt ceea ce gândesc

Nu am ce sa iti explic. In letargia asta continua, printre norii astia gri de tigara, nu am ce sa iti zic. Nu pot sa scriu acum. Bisturiul ala o sa ma dezveleasca, o sa taie carnea ce-am hranit-o pana acum cu saliva si o sa ma coasa cu sentimente la loc. Mie, sincer, imi este frica. Bulinele alea negre ce imi apar pe iris sunt cheaguri de sange amestecate cu aurul comorilor de dincolode pupila. Am puterea sa vad. Am puterea sa aud. Am puterea sa zic. Zic pan’ la urma ca tin la cel ce ma priveste acum cu atata nonsalanta. Nu stiu cum sa te numesc, pentru mine esti.... cel-far-de-cuvinte. Eu? Fara cuvinte? Realizezi? Si clipocitul ochilor se aude destul de tare, iar pleoapele-mi sunt perdelele de aer atasate de ochi.O agrafa de birou imi mustra constiinta stiind ca am bagat-o in gura lacom, fara sa ma mai gandesc ca iti tinea foile lipite. Te vad acum ca o pelicula de apa, ca un voal transparent ce curge si nu se imprastie. Imi pare rau, stiu ca ma citesti. Imi pare rau ca ventriculele mele nu te-au putut inconjura si nu ti-au putut da o alta lume de cristal pe care sa nu o poti sparge in cuvinte. Imi pare rau ca nu te-am putut atinge cu sarutarile din varful unghiilor si regret cu adevarat ca nu am putut sa imi arat seva si cercurile de trunchi ce mi-au numarat veacurile in care te-am asteptat. E absurd ca scriu pentru tine randurile astea cand tu esti doar o simpla frunza de copac pe jumatate uscata. Imi doresc sa te fi scapat eu de pustii care te calcau jucaus in picioare, de vantul ce te-a luat de langa copacul tau sau de punga de plastic ce te-a adus langa mine.