Sunt ceea ce gândesc

Când eram clasa a II-a şi a treia, nu îmi făceam temele singură acasă. După ce mă întorceam de la şcoală, fiind singură şi de capul meu, stăteam toată ziua şi mă uitam la televizor sub pretextul că "nu am ştiut să îmi fac temele singură". Venea mama acasă seara, obosită şi cu treburi pe cap şi când venea să facem temele, eu ştiam să fac tot şi tare mă ruşinam când îmi atrăgea atenţia: Păi, dacă ştii să faci exerciţiile la matematică de ce nu le-ai făcut singură? Probabil printre singurele dăţi când m-am ruşinat de faptul că ştiam să fac un lucru bine. Întâmplarea pe care o voi povesti aici este cred de prin clasa a întâia când învăţam să scriem propoziţiile cu faimoasa Ana care avea la fructe de îi ieşeau din coş.

La una dintre teme, Ana nu mai trebuia să aibă fructe sau legume ci un arici. Nu îmi amintesc foarte bine cum s-au întâmplat lucrurile, dar ştiu că atunci când a văzut mama propoziţia asta pe caietul meu, s-a tăvălit pe jos de râs. Nu înţelegeam de ce nici să mă împuşti. Voi o să vă prindeţi repede, dialogul a fost cam aşa aproximativ:

Eu: Da' ce e? De ce râzi aşa?
Mama: Păi *cu lacrimi în ochi* ce scrie, mamă, pe caiet?
Eu uitându-mă pe caiet: Ana are un... carici. Şi ? Am pus şi io o literă în plus, mare lucru. Chiar nu te înţeleg.

Of, mamele astea... :))