Sunt ceea ce gândesc

Sâmbătă după ultimul examen, am fost cu asta mică (adică pisica) la doctor (veterinar) pentru că au început să îi cadă dinţii. Habar nu aveam din ce cauză putea fi, are doar pentru ani, aşadar nu putea fi de bătrâneţe. Am dat de un doctor foarte drăguţ care a consultat-o şi ne-a explicat că e din cauza mâncării, că trebuie să îi detartreze dinţii, să începem să îi dăm un antibiotic şi să îi schimbăm mâncarea. Cică e foarte proastă mâncarea ăstora şi din cauza asta au început să îi cadă colţişorii. Ne-a spus să venim luni cu ea, dar a intervenit ceva şi nu am putut să mergem ieri aşa că am mers azi (marţi).

A făcut foarte urât în maşină, ca şi data trecută. A miorlăit, a fost foarte agitată şi n-a stat locului decât cu forţa. Mi-a zis tata să o las liberă prin maşină, de fapt a insistat (ca să nu mă umplu de păr, căci îi cade părul la stres şi eu trebuia să mă duc la serviciu după aia) şi bineînţeles că i s-a urcat în cap, s-a băgat la pedale şamd. încât tot la mine a ajuns. În sala de aşteptare, -mai aveam două paciente în faţă- i-am băgat capul pe mâneca puloverului în care o ţineam şi s-a mai liniştit. În cabinet domnul doctor ne-a făcut fişă aşa încât acum suntem mamă şi fiică cu acte în regulă. N-am ştiut ce nume să îi spun să treacă acolo, pentru că nu avea. I-am zis Ţuţi că asta mi-a venit pe moment, apoi m-a întrebat când s-a născut ori eu nu ştiu pentru că am primit-o când avea şase luni. Ştiam ce an să îi spun, dar nu ştiam ce lună aşa că i-am zis ziua de naştere a mamei.

A scos doctorul drăguţ o seringă şi i-a făcut un tranchilizant în pulpiţa din spate. Asta mică nimic! Nici ameţită nu era. Dar a fost cuminte când i-a făcut injecţia, nici miau n-a zis. Văzând că rezistă, îi mai face una. Tot nimic, dar la a treia a cedat. I-a căzut aşa curu' şi după aia şi capu'. A fost tare nostimă, zici că băuse trei sticle de tequila :). Am luat-o în braţe şi am dus-o în cabinetul de chirurgie. L-am ajutat pe doctorul draguţ să îi detartreze dantura, a fost cuminte, dar pe la ultimii dinţi i-a trecut efectul şi a început să se zbată şi a trebuit să o ţin ca lumea. Mi-a fost milă de ea, îmi venea să plâng, dar a trecut. A fost conştientă tot timpul, dar la întoarcere, înainte să mă lase tata la metrou să mă duc spre serviciu, a început să plângă. Nu ştiu dacă a fost din cauza tranchilizantului, dar avea ochii înlăcrimaţi şi iar mi s-a făcut milă.

Acum am ajuns acasă şi e bine. A mâncat (ne-a dat doctoraşul două mostre de mâncare specială), a băut şi apă, apoi a început să se joace, ceea ce e semn bun. Am omis în mod intenţionat să vă spun că atunci când am venit acasă am găsit treabă mare în pat, dar ştiu că nu şi-a dat seama ce a făcut pentru că e învăţată să ceară afară şi nu ar face nici în ruptul capului în casă. S-a întâmplat probabil deoarece încă are fundul amorţit şi nu a simţit. De astă dată nu o cert, mă bucur prea mult că s-a făcut bine şi că e jucăuşă din nou.

Concluzia: Jos Whiskas! asta dacă nu vreţi să treceţi prin ce am trecut eu :D