Sunt ceea ce gândesc

V-am zis ca ma mut pe .com, iata ca a venit momentul !

De azi ma puteti citi la adresa: http://alte-povesti.com

Cred ca multi dintre voi stiu senzatia de oh-Doamne-am-muncit-degeaba-si-am-pierdut-tot de care o sa va vorbesc.

O prietena si-a pierdut lucrarea de licenta pentru ca i s-a ars hardul, un alt prieten a batut drum 3 ore ca sa nu rezolve nimic si asa mai departe. Sunt "n" exemple pe care as putea sa vi le dau de lucruri pentru care muncim degeaba. La naiba, exista chiar si faze de film cu chestia asta! Deja munca si timpul investite in ceva care pana la urma se dovedeste a fi inutil reprezinta un cliseu. Din pacate este un cliseu care se intampla in viata de zi cu zi, pentru ca nu suntem robotei, ci oameni care gresesc din neatentie sau pe care sansa pur si simplu nu ii ajuta. Oricum, lucrul de retinut e ca totul se intampla cu un motiv. Iata si motivul meu pe care l-am descoperit azi in urma unei patanii asemanatoare.

Ieri am vrut sa intru in "tabloul de bord" al Bloggerului asa ca am accesat, conform obiceiului de 4 ani, blogger.com. Am introdus parola... si n-a mers. Am introdus parola din nou crezand ca am scris-o gresit pentru ca este destul de lunga si complexa. Nimic. A treia oara am tastat-o cu cea mai mare precizie si cu siguranta era corecta. Nimic. Blogger nu voia sa imi accesez contul. Am avut un moment de panica in care nu am injurat (wow), dar nu-i nimic, o sa o fac in aceasta postare. Toata viata mi-a trecut prin fata ochilor pentru ca, la propriu, toata viata mea e scrisa intr-un mod mai mult sau mai putin direct aici. M-am calmat, am zis totusi tre' sa fie o solutie.... Am incercat sa schimb parola, sa dau refresh, restart si sign in/sign out. Tot nimic.

Intreb in stanga si in dreapta, toata lumea e obscura, nimeni nu zice nimic concret pana cand la un moment dat cineva imi zice ca o sa imi inchida contul. Ma gandesc... zic, n-are cum... de ce pizda patrupedu' ma'sii sa il inchida? Ca postez constant, il am de mult timp. N-are de ce. Cum necum, cuvintele "o sa iti inchida contul" au fost ca o lovitura sub centura si m-au bantuit toata noaptea.

M-am speriat din nou si am dat navala pe wordpress sa imi import blogul. L-am importat si gata, din punct de vedere al continutului m-am simtit in siguranta. Si totusi... am aici vizitatori, etichete, bannere, mi-am facut si eu o imagine cu blogul asta... am reusit si eu sa intru si sa urc in Zelist cu blogul asta... cum sa renunt asa la el? Am zis sa astept. Am invatat sa astept, stiu sa astept... e OK. Astept.

Azi, dupa 24 de ore, tot nu ma puteam loga pe blogger. Azi am injurat, azi am clacat... am zis gata, nu se mai poate! Foarte multa lume m-a sfatuit sa imi iau domeniu, da' eu nu si nu... ca ma inteleg bine cu blogger, ca ce-are blogger, ca n-am bani, ca pizda paralela ma'sii. Eh, dupa faza asta cu blogger am zis "gata, cine a zis ca pot sa imi iau la revedere de la cont avea dreptate, nu o sa il mai vad in veci, imi bag pula placintele!", asa ca am acceptat ajutorul unui prieten si mi-am cumparat domeniu. Hah! Da, o cheltuiala neplanificata, o sa ma doara cand o veni factura, dar asta e! Nu puteam sa renunt la 4 ani de munca, nu?

Dupa vreo 3 ore de la mirabolantul fapt implinit, cineva imi sugereaza sa vorbesc cu Daninho.  Sincera sa fiu prima oara am fost sceptica... pentru ca in general ma descurc si pe cont propriu cand vine vorba de chestii din astea si eram destul de sigura ca nu merge orice ar fi... Dar... iata ca mi s-a aratat unde greseam. A fost ca o palma peste fata, ca un porumbel impuscat, ca o faza de camera ascunsa, ca o faza de uite-cat-de-proasta naiva-esti. Mi-a stat inima in loc, am facut trei cruci, am pupat icoana si am zis "multumescu-ti tie Doamne ca cel putin stiu sa formatez un calculator si sa reinstalez windowsu' ca asa imi mai spal si eu onoare".

In doua minute mi-am recapatat contul pentru ca (si aici este, ce-i drept, si vina celor de la Blogger ca nu au scris undeva pe pagina principala) singura problema era ca accesam url-ul gresit: nu blogger.com, ci draft.blogger.com. So here I am now... inapoi pe blogspot, injurand cu cele mai urate cuvinte pe care le am in stoc si cu ditai menghina de factura de platit la telefon pentru domeniu.

Cautand niste poze cu Rapirea din Serai cand am fost in Arges (august 2008) am dat peste niste articole vechi si am avut o revelatie... adica ce revelatie? Am fost de-a dreptul socata.

Socul a venit din stilul diferit pe care il foloseam in articolele mele. Injuram asa cum imi venea si articolele erau scrise din suflet. Acu' m-am bosorogit de tot. Ce dracu' fac aici? Scriu de cateva ori pe luna si atunci n-au niciun pic de vlaga cuvintele mele sau mi se pare mie? Inainte scriam des... si ce daca injuram? A injura e o arta, am spus-o si o sa o spun cate zile oi mai avea. M-am temperat mult pentru ca mi s-a atras atentia ca vorbesc urat si ca "nu se cuvine". Faceam o poveste din orice... poate nu imi iesea mereu bine articolul, dar stiti ce? Am recitit lucruri si am ras... am ras de una singura ca o troglodita de lucrurile pe care le-am scris acu' 3 ani.... si m-am intristat cand am vazut diferenta. OK, nici atunci nu aveam cititori, dar so what? Mi-ar placea sa stiu ca in ultimul timp am scris articole de care o sa rad peste ani de zile, dar stiu ca nu e cazul... m-am lasat influentata si uite ca... am pierdut timp, ce Santana o fi fost in creierii mei.

O sa incerc sa ma resuscitez, sincer.... si celor carora nu le place ca injur pot sa le spun un singur lucru: SCREW YOU, I WAS FUNNY! (da, Jeff (fa-fa-fa) Dunham avea gluma asta)

La multi ani noua! Mie si blogului meu. 4 ani de blogging inseamna momente importante, triste, amuzante, inseamna schimbari, postari si nu in ultimul rand inseamna ca am crescut! O melodie in cinstea blogului meu ! Un pahar de sampanie virtual si un mic concurs unde castiga toata lumea pentru celalalt blog care e mai tanar, are doar un an si cateva luni...

Ce-a fost mai important pe ziua de azi am notat aici, asa ca pe blogul ăsta nu imi rămâne decât să fac un review la un film... asta dacă reuşesc să văd unul azi care să merite review luând în considerare durerea de cap cu care m-am bătut şi eu şi ibuprofenul toată ziua.

Ah da, am început să îndrăgesc o nouă melodie. Este cântată, fireşte, de cei de la Florence and The Machine. Enjoy.

Dupa cum bine stiati, am avut 3 bloguri la un moment dat:
unul ca jurnal de suflet in care scriam rahaturi etichetate ca "texte litereare", acesta, pe care am postat cel mai des in ultima vreme si un altul pe care l-am dedicat accesoriilor hand-made.

Alte-lucruri.blogspot.com a fost al treilea blog. A ramas doar el si acesta, dar nu am mai postat acolo nimic din 18 iulie pentru ca ceva s-a intamplat. Nici eu nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu nimic, nici macar daca o sa ma reapuc de facut accesorii sau felicitari. Ceva imi spune ca nu. In fine, intrati pe link ca sa cititi ce m-a determinat sa deschid tabloul de bord in care sa scriu o postare nou :)

M-am simtit datoare sa anunt si aici, din moment ce ati fost cu mine tot drumul.

Povestea mea începe cu faptul că Zâna Măseluţă m-a urât de moarte când eram mai mică. După ce mi-au căzut dinţii de lapte, care erau de o mie de ori mai frumoşi decât cei care mi-au crescut apoi, au început problemele fără-de- sfârşit.

Prima concluzie: I hate Zâna Măseluţă.

Am purtat aparat dentar de la 7-8 ani şi, ce-i drept, după chinul extracţiei de canin de pe partea stângă şi ani de purtat aparat dentar, am avut dinţii cât de cât drepţi. Dar oare a avea dinţii aliniaţi e suficient pentru un zâmbet frumos? Cu siguranţă că uneori nu şi sper să nu mă înţelegeţi greşit, îi mulţumesc mamei că m-a pus să port sârme în gură, pentru că realizez că m-au ajutat, dar nu au rezolvat mare lucru. Dacă aparatul dentar mi-ar fi rezolvat dinţii masiv crescuţi, ar fi fost OK, dar bineînţeles că nu a fost suficient. Au început să îmi apară carii peste tot şi aşa au început peripeţiile cu extracţiile de nervi, plombe, plombe căzute, plombe refăcute şi cea mai recentă problemă – măselele de minte.

Cum am zis mai devreme, dinţii mei sunt mai mari decât maxilarul. Cu toate astea, nu arată extraordinar de rău (doar „rău” din punctul meu de vedere) decât dacă eşti medic şi te uiţi de aproape. De fapt, să fiu sinceră... stomatologul care mi-a pus ultima plomba şi-a cam pus mâinile în cap când a văzut câte ar fi de rezolvat. Şi eu? Eu mi-am pus mâinile în cap de câţi bani ar trebui să dau la stomatolog ca să scap de toate.

De ce apar cariile astea? Nu ştiu dacă e demonstrat ştiinţific, dar eu cred că este şi genetic. Am făcut un mic experiment. Am găsit o carie nouă, în cele mai incipiente faze. Era doar un vârf de ac, aşa că am început să mă spăl mai des, cu mai multă atenţie, să folosesc aţă dentară, să nu mai mănânc dulciuri, sucuri oricum nu mai beau de ceva vreme. Asta se presupune că trebuie să faci pentru un zâmbet frumos, aşa tre’ să faci ca să previi cariile sau să le opreşti, nu? Nu aşa spune în cărţi? Dar care a fost rezultatul? Caria s-a mărit în câteva luni. Deci... ce??
N.B. : încă se măreşte.

A doua concluzie: I really hate Zâna Măseluţă.

În fine, pe lângă carii... ar mai fi încă 2 lucruri de rezolvat la dantura mea. Apropo de ce spuneam mai devreme, de măselele de minte. Bănuiam că o să am eu probleme şi cu astea când o să vină timpul şi timpul a venit, aşa că măselele mele de minte s-au hotărât să nu mai iasă la suprafaţă pentru că le era ruşine. 3 dintre ele au crescut sub gingie şi a 4a, mai curajoasă, a crescut perpendicular cu ceilalţi dinţi. Ultima problemă, care ar fi (aparent) cea mai simplă, ar fi faptul că nu am dinţii albi.

A treia concluzie: cine dracu’ a inventat-o pe Zâna Măseluţă?

Uneori, jur, visez că îmi cad toţi dinţii şi nu mă doare, pentru că ştiu că vreau alţii. Aştept bătrâneţea pentru a-mi pune placă, pentru a avea şi eu o dantură normală, chiar dacă falsă. Vă daţi seama cum sună? Eu îmi dau seama, dar îmi dau seama şi că mă chinui deja de peste 10 ani cu ei şi nu îmi permit să îi tratez nici de carii, nici de orice altceva... până la urmă, cine îşi permite dacă nu e o urgenţă? Oricum ar fi, consider că sunt un caz foarte special şi o adevărată provocare pentru medicii stomatologi. Chiar unii dintre ei au recunoscut asta, însă eu regret că nu îmi „permit” cu adevărat să îi provoc.

Ultima concluzie: am împuşcat-o demult pe Zâna Măseluţă.

(acest articol a fost scris pentru concursul organizat de dentist.ro)

V-am pregătit o surpriză în seara asta....

Blogul meu dedicat lucrurilor handmade este gata! Îl puteţi găsi la adresa: http://alte-lucruri.blogspot.com

De acum încolo toate creaţiile mele vor apărea acolo şi nu uitaţi să daţi linkul mai departe iubitorilor de lucruri făcute manual!

Mulţumiri anticipate,
Lexis.

Să clarificăm un lucru. Am spus că nu o să mai existe "Imagination is more important than knowledge" nu că o să renunţ la scris pentru totdeauna. Acestea fiind spuse, am revenit cu forţe peroaspete şi un look nou. Nu ştiu dacă aspectul pe care îl vedeţi acum va rămâne, nu susţin că e original numele url-ului şi titlul blogului, dar deocamdată cred că e OK. Probabil voi mai schimba lucruri pe parcurs, dar asta rămâne de văzut.

Poza de la header e clar că nu e a mea, nu ? A venit cu templateul. Mi-am dat seama că dacă ar fi fost făcută poza pe o plajă din România n-ar fi arătat aşa. Probabil prin spate s-ar afla manelari cu zgarde de aur la gât, în nisip cioburi de scoici şi gunoaie, iar pe talpa snickersului s-ar afla un mare căcat de câine(sau de altceva)/o flegmă/ o gumă de mestecat lipită/ mai multe gume de mestecat lipite. Asta ar fi ©România.

It's good to be back.