Verile pe la 12-13 ani le petreceam in mare parte ori acasa, ori la tara, in Nicolae Balcescu-Lehliu unde un unchi de-al meu avea casa. Imi amintesc cu drag zilele petrecute acolo pentru ca era liniste si duceam o viata simpla, plina de bucurii mici. Prima oara cand am fost acolo imi amintesc curtea ca fiind o padure si buda un loc departat la care cu siguranta nu ajungeai la timp.
Statusem deja o saptamana in acel loc frumos, unde numai trenul viola tacerea locului. Tata se ivi deci pe la 10-11 sa ne ia cu masina, ai mei mereu au fost matinali cand a venit vorba de plecari din locuri, deci 10-11 era chiar o ora decenta, eu cu sor’mea ne asteptam sa vina pe la un 8-9, ca “nu se stie niciodata”.
Ne-am urcat in dacia break a lu’ tata, veterana fata roscovana, femeia perfecta in care iti bagi picioarele si tot ce-ai mai drag, tace si tot duce si duce… Roscovana asta a noastra nu comenta de fel nimic, cara marfa, lazi, era plina de aschii, dar era buna la suflet, ne facuse chiar si aer conditionat prin podea. Gaura din podea acoperita cu presul de cauciuc era ca un fel de simbol, un triumf, o marca inregistrata clasic romanesc. Gaura aia era un fel de Triunghiul Bermudelor, dar sa nu ne pierdem ideile.
Si-am luat-o noi spre casa, eu bucuroasa tare ca ma plimb, ca doar eram copil si-aveam voie sa ma bucur din tampenii. Stateam pe bancheta din spate si imi plaaacea de muream sa merg cu masina, as fi stat toata ziua acolo, sa calatoresc, sa ma plimb…. de altfel, nu-i mare diferenta de acum numai ca acu’ am ceva mai multa logica in cap si nu as mai da raspunsul pe care l-am dat atunci la urmatoarea dilema pe care o avea taica miu:
- Ce ziceti? Sa mergem pana in Boranesti sa iau niste marfa sau sa va duc acasa si sa ma intorc eu? Hai ca pan’ la Boranesti stiu eu o scurtatura, facem o juma de ora…
La care eu, copilu’ lu’ tata fiind, zic:
- Hai sa iei marfa, ne lasi dupa aia acasa!
Vedeti ce face dragostea de masina din om? Dar eram mica, prunc fragil cu mintea si cu inchipuirea. Cine si-ar fi dat seama ca atunci cand tata zice “stiu o scurtatura” inseamna ca se va pierde in probabil cel mai pustiu loc din Romania?
Tata e pesimist in general, dar optimist cand vine vorba de lucruri pe care le poate face el. Si de bine ce a stiut scurtatura de “juma’ de ora, ma!”, am mers in cerc vreo trei ore… ma! Trebuia sa ajungem in Boranesti-”satu’- natal-al-lu’-ma’ta-mare” si da, am ajuns acolo intr-un final, dupa ce am trecut prin cele mai pustii sate si cele mai parasite campuri. Jur ca dupa cativa ani, cand am vazut filmul Jeepers Creepers am zis “mama, ce tare, am fost acolo! Astia au filmat in Romania!”
Am ajuns la targul respectiv, a cumparat taica miu marfa, ardei gras si mere parca, pana cand s-a suparat Roscovana pe tata si i-a tras un scuipat de ulei pe frunte. S-a rupt in doua… masina… pe dedesubt, cumva, nu stiu cum, nu stiam eu masini pe atunci, gandul meu era “bine ca avem ardei si nu murim de foame”. Copil naiv.
A legat-o tata, a gadilat-o, nu stiu ce i-a facut Roscovanei da’ pana la urma a convins-o sa mearga pan’ la mecanicul din sat sa o sudeze. Si-am mers noi vreo juma de ora cu Roscovana in a-ntaia, ca nu voiam sa o suparam mai rau decat era.
Eu eram entuziasmata, ma si vedeam plecand in lume, lasandu-l pe tata in urma, pe sor’mea cu el. Mecanicul statea si el in apropiere de calea ferata si vedeam trenul ce trecea pe acolo, ma urcam in el imaginar si plecam departe cu ardei multi in buzunar. In timp ce eu visam la aventuri nemaivazute, nemaiintalnite, nemaiauzite, sor’mea citea pe o patura, undeva pe marginea drumului, langa curtea mecanicului. Vedeam niste nori timizi ca se apropiau de noi, da’ am zis ca ziua noastra nu putea merge CHIAR atat de prost. Si ploaia nu imi placea nici mie ca nu mai puteam vana trenurile, dar inevitabilul s-a produs si a inceput o furtuna de vara, cu trasnete si urlete si extorsiuni de degajamente.
Ne-am varat in masina pen’ ca nici nenea mecanicu’ nu putea lucra pe timpul ala si masina, rupta, gaurita, asa cum era, la momentul respectiv era singurul nostru adapost. Acum sentimentul ma enerva, nu imi placea sa stau in masina mai ales ca sor’mea nu facea altceva decat sa citeasca. Era mult mai misto senzatia de afara, cu trenurile care treceau, aventurile imaginare si cascatu’ la pomi, omizi si altele de-ale naturii.
Intr-un final, mecanicul a reusit sa repare Roscovana si de la un drum de o ora, de la Lehliu pana la Bucuresti, am ajuns la un drum de 8 ore. Saraca mama ne astepta cu masa pusa, ingrijorata si imi aduc aminte destul de clar ca am mancat cartofi prajiti cu ceva pui si ca m-am uitat in sufragerie la un film pe protv (Freddie Kruger cred) A fost una din cele mai bune mese din viata mea si dupa ce am stins totul cu un pahar de apa minerala mi-am zis :
- Tot mai buni decat ardeii.
[p.s. in curand ma mut pe .com, fiti pe faza]
P.S. Postarea asta am scris-o special pentru concursul Petrom din cadrul campaniei Redescopera Romania
P.P.S. Am vorbit cu taica miu azi despre patania asta. Mi-a adus aminte ca nu am mers in a-ntaia pana la mecanicul din sat, ci in marsarier… Mult mai palpitant
Statusem deja o saptamana in acel loc frumos, unde numai trenul viola tacerea locului. Tata se ivi deci pe la 10-11 sa ne ia cu masina, ai mei mereu au fost matinali cand a venit vorba de plecari din locuri, deci 10-11 era chiar o ora decenta, eu cu sor’mea ne asteptam sa vina pe la un 8-9, ca “nu se stie niciodata”.
Ne-am urcat in dacia break a lu’ tata, veterana fata roscovana, femeia perfecta in care iti bagi picioarele si tot ce-ai mai drag, tace si tot duce si duce… Roscovana asta a noastra nu comenta de fel nimic, cara marfa, lazi, era plina de aschii, dar era buna la suflet, ne facuse chiar si aer conditionat prin podea. Gaura din podea acoperita cu presul de cauciuc era ca un fel de simbol, un triumf, o marca inregistrata clasic romanesc. Gaura aia era un fel de Triunghiul Bermudelor, dar sa nu ne pierdem ideile.
Si-am luat-o noi spre casa, eu bucuroasa tare ca ma plimb, ca doar eram copil si-aveam voie sa ma bucur din tampenii. Stateam pe bancheta din spate si imi plaaacea de muream sa merg cu masina, as fi stat toata ziua acolo, sa calatoresc, sa ma plimb…. de altfel, nu-i mare diferenta de acum numai ca acu’ am ceva mai multa logica in cap si nu as mai da raspunsul pe care l-am dat atunci la urmatoarea dilema pe care o avea taica miu:
- Ce ziceti? Sa mergem pana in Boranesti sa iau niste marfa sau sa va duc acasa si sa ma intorc eu? Hai ca pan’ la Boranesti stiu eu o scurtatura, facem o juma de ora…
La care eu, copilu’ lu’ tata fiind, zic:
- Hai sa iei marfa, ne lasi dupa aia acasa!
Vedeti ce face dragostea de masina din om? Dar eram mica, prunc fragil cu mintea si cu inchipuirea. Cine si-ar fi dat seama ca atunci cand tata zice “stiu o scurtatura” inseamna ca se va pierde in probabil cel mai pustiu loc din Romania?
Tata e pesimist in general, dar optimist cand vine vorba de lucruri pe care le poate face el. Si de bine ce a stiut scurtatura de “juma’ de ora, ma!”, am mers in cerc vreo trei ore… ma! Trebuia sa ajungem in Boranesti-”satu’- natal-al-lu’-ma’ta-mare” si da, am ajuns acolo intr-un final, dupa ce am trecut prin cele mai pustii sate si cele mai parasite campuri. Jur ca dupa cativa ani, cand am vazut filmul Jeepers Creepers am zis “mama, ce tare, am fost acolo! Astia au filmat in Romania!”
Am ajuns la targul respectiv, a cumparat taica miu marfa, ardei gras si mere parca, pana cand s-a suparat Roscovana pe tata si i-a tras un scuipat de ulei pe frunte. S-a rupt in doua… masina… pe dedesubt, cumva, nu stiu cum, nu stiam eu masini pe atunci, gandul meu era “bine ca avem ardei si nu murim de foame”. Copil naiv.
A legat-o tata, a gadilat-o, nu stiu ce i-a facut Roscovanei da’ pana la urma a convins-o sa mearga pan’ la mecanicul din sat sa o sudeze. Si-am mers noi vreo juma de ora cu Roscovana in a-ntaia, ca nu voiam sa o suparam mai rau decat era.
Eu eram entuziasmata, ma si vedeam plecand in lume, lasandu-l pe tata in urma, pe sor’mea cu el. Mecanicul statea si el in apropiere de calea ferata si vedeam trenul ce trecea pe acolo, ma urcam in el imaginar si plecam departe cu ardei multi in buzunar. In timp ce eu visam la aventuri nemaivazute, nemaiintalnite, nemaiauzite, sor’mea citea pe o patura, undeva pe marginea drumului, langa curtea mecanicului. Vedeam niste nori timizi ca se apropiau de noi, da’ am zis ca ziua noastra nu putea merge CHIAR atat de prost. Si ploaia nu imi placea nici mie ca nu mai puteam vana trenurile, dar inevitabilul s-a produs si a inceput o furtuna de vara, cu trasnete si urlete si extorsiuni de degajamente.
Ne-am varat in masina pen’ ca nici nenea mecanicu’ nu putea lucra pe timpul ala si masina, rupta, gaurita, asa cum era, la momentul respectiv era singurul nostru adapost. Acum sentimentul ma enerva, nu imi placea sa stau in masina mai ales ca sor’mea nu facea altceva decat sa citeasca. Era mult mai misto senzatia de afara, cu trenurile care treceau, aventurile imaginare si cascatu’ la pomi, omizi si altele de-ale naturii.
Intr-un final, mecanicul a reusit sa repare Roscovana si de la un drum de o ora, de la Lehliu pana la Bucuresti, am ajuns la un drum de 8 ore. Saraca mama ne astepta cu masa pusa, ingrijorata si imi aduc aminte destul de clar ca am mancat cartofi prajiti cu ceva pui si ca m-am uitat in sufragerie la un film pe protv (Freddie Kruger cred) A fost una din cele mai bune mese din viata mea si dupa ce am stins totul cu un pahar de apa minerala mi-am zis :
- Tot mai buni decat ardeii.
[p.s. in curand ma mut pe .com, fiti pe faza]
P.S. Postarea asta am scris-o special pentru concursul Petrom din cadrul campaniei Redescopera Romania
P.P.S. Am vorbit cu taica miu azi despre patania asta. Mi-a adus aminte ca nu am mers in a-ntaia pana la mecanicul din sat, ci in marsarier… Mult mai palpitant
