Sunt ceea ce gândesc

Adolescenţa e o perioadă interesantă din viaţa unui om, au tot felul de schimbări.... mai plăcute, mai neplăcute. Mă rog, cred că în mare parte sunt neplăcute. Când suntem puşti atitudinea pe care tindem să o adoptăm este aceea de rebeli (că doar de-asta au şi făcut şi numit filmul Rebel Without a Cause, nu?:) )... Recunosc că şi eu am trecut prin ea, dar nu a fost o atitudine faţă de părinţii mei sau faţă de anumite persoane, ci doar faţă de subiectele zilnice, faţă de sistem... ştiţi voi "fuck the system". Argumentam cu înverşunare, scriam cu înverşunare... uneori mi-e dor de acea "înverşunare", dar anii mi-au potolit setea de teribilism... aşa cum trebuia să se şi întâmple.

Ca adolescentă am fost mult mai liniştită decât cei pe care i-am văzut în metrou acum câteva săptămâni. Întâmplarea fu aşa:

Vreo 4 indivizi cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani să zicem, îmbrăcaţi în haine "cool" dă hip-hapări vorbeau despre "părinţii" lor. În primul rând ei erau "cool" nu numai pentru că erau îmbrăcaţi în haine dă hip hapări, dar şi pentru că vorbeau unii cu alţii de pe o parte şi alta a metroului. Adică unul dintre dăştepţi stătea pe un rând de scaune care era paralel cu celelalte şi fireşte îşi vorbeau cu un sonor suficient de puternic să se audă între ei şi să audă şi tot vagonul ce căcaturi le ies din gură.

- Aualeu, frate, am vorbit aseara cu aia... m-a stresat mai rău ca maică mea, frate...

- Da, frate, să vezi maică mea ce mă enervează, frate... Mă sună mereu că aah, Florine să ajungi la 22 că ţi se răceşte mâncarea, Florine hai în casă să ne uită la televizor, Florine să ajungi devreme că vreau să stai în casă, că aşa vreau eu...

- Da, bă, da... aşa şi cu maică mea... Să vezi ce mă bate la cap şi începe să se roage de mine. Frate, păi io pă taică miu îl respect, că dacă nu fac ce zice nu stă la discuţii cu mine, îmi baga mâna în gât şi mă dă cu capu' de perete de nu mai zic nimic.

Mă rog, au mai zis ei nişte prostii pe acolo... pe-astea le-am reţinut pentru că mi s-au parut... epice. Deci dragi mame... daţi-vă copiii cu capul de pereţi la propriu, se pare că le place!

Şi când a coborât teribilistu' ăla mic, care se împiedica în pantaloni, le spune ceva băieţilor si foarte şmecheraş, cu o figură de poppin' le arată dej'tu mijlociu şi coboară. Vai di mini, ce cul eştimăăă, ptiuu....

Incep prin a va spune La Multi Ani! Cu putina intarziere.

Nu am avut inspiratie sa scriu mai devreme si decat sa va plictisesc cu filosofii si nonsensuri am zis sa astept pana am ceva interesant de spus. Tot nu stiu daca e interesant ce am sa va spun, dar sa zicem ca imi asum riscul.

2011 intr-adevar il simt ca pe un nou inceput, l-am primit cu caldura si optimism, chiar daca raceala pe care am prins-o imi testeaza puterea gandului optimist. Am multe planuri si sunt entuziasmata de ce va urma, chiar daca maine o sa trebuiasca probabil sa merg la medic (mi s-au umflat ganglionii de la gat). Incerc sa nu ma deprim doar pentru ca nu am inceput-o cu dreptul din punct de vedere al sanatatii.

Asadar, maine astept sa se intample 2 lucruri... un telefon si o reteta de medicament care sa imi calmeze durerile si sa ma dezumfle, iar marti, cu putin noroc o sa am o veste mare pentru prieteni si familie, dar sa vedem, nu ma pronunt dinainte. Daca va fi tacere, stiti ce inseamna...

Tin sa precizez ca vara trecuta am dat jos 10 kg si credeam ca sarbatorile astea o sa imi aduca cateva kg in plus, dar uite ca raceala si durerea de gat ma impiedica sa mananc, ce paradox. Adica, din punctul asta de vedere eu ma bucur, desi oricum eu nu fac excese. E chiar groaznic sa fii bolnav, oricat de mica ar fi afectiunea pe care o ai... fie ca e o simpla raceala, o simpla durere de deget, de gat sau ce-o mai fi, e foarte incomod. Acum am gatul infasurat intr-un fular gros si ma simt de parca il am in ghips, nu pot sa il misc decat stanga dreapta... si atunci cu tot corpul, dar poate la noapte, Zana Paracetamol-Olinth-Ceaiuri-calde-si-Miere o sa ma faca bine.

La voi cum a fost Revelionul? Mi-ar placea sa citesc cateva comentarii frumoase despre cum v-ati distrat si cum va simtiti in 2011, la ce va astepti, ce dorinte v-ati pus etc.

Va scriu de pe un peron. In fata mea sta Don Draper, cativa cred ca stiu despre cine vorbesc. E anul o mie noua sute saizeci si ceva... poate si 4, poate si 5. De cateva zile, de fapt, de o luna, sunt in anul asta. Miros a whiskey si ma vad ca fiind Peggy, doar putin mai aratoasa, slaba si poate nu atat de usuratica. Sunt in New York si iubesc ce fac.

Va scriu de pe un peron. Am schimbat magistrala la Dristor. Stiu ca nu sunt speciala cu nimic, chiar daca am trecut prin lucruri dureroase. Putea fi mai rau si sunt foarte multi ca mine, care sufera in taina. Mai sunt si cei care intra in cafenele si se uita dupa tipe si exclama deloc discreti "mama, ce pizda buna". In anii 60' nu cred ca strigau asa. Nu ma sinucid pentru ca nu vreau sa supar pe nimeni. Daca as fi singura pe lume tot nu as face-o. Sunt curioasa ce-mi rezerva viitorul si e chiar nostim daca te gandesti la zicala "curiozitatea a omorat pisica". Ei bine, curiozitatea tine in viata pisica.... asta. Ma uit la oamenii din jurul meu, multi au facut aceiasi pasi ca mine, au gandit aceleasi lucruri, poate au facut chiar aceleasi gesturi. Ce farsa proasta, sa crezi ca esti special, ca esti unic. Esti unic fizic. Nimic din ce gandesti si din ce ai facut sau faci nu e unic, nu stiu daca stii cat de banali suntem.

Aseara, dupa cearta pe care am avut-o, am mancat jeleuri in forma de inima. Am auzit ca dulciurile sunt bune la nervi. Jeleurile sunt niste chestii foarte interesante, daca le turtesti revin la loc. Ma gandeam ca e valabil si pentru o inima adevarata, daca o turtesti, calci pe ea, dar ii dai drumul, revine la aceeasi forma. O sa incerc si eu.

Am niste cercei draguti si imi place cum sunt imbracata. Miros a tigari din cap pana in picioare si am propriul meu birou. Se afla in emisfera sudica a creierului meu. E cald, e bine si acolo imi sunt propriul copywriter. Fumez iarba acolo si beau mult, visez si ma gandesc intens la idei cretive. In general am multe idei, dar nici asta nu ma face speciala. Probabil din 10 oameni (sunt optimista) care au inceput sa citeasca articolul asta doar 2 l-au dus pana la capat. Unul dintre ei il citeste pentru ca are impresia ca are sa se regaseasca aici si al doilea pentru ca spera sa scriu ceva interesant pana in final, sa am o idee buna. Stiu un lucru sigur, cel de-al doilea e un curios si nu o sa se sinucida in viata asta.

Din pacate creierul meu nu are o fereastra. De fapt, din fericire. Fumul nu se duce nicaieri, impute peretii biroului si plamanii mei creativi, poate o sa dau in cancer creativ, desi nu cred ca ma omoara si probabil nu o sa trebuiasca sa ma operez. Nu sunt intr-o pasa buna, nici rea. In continuare nu am nimic de zis. Hey, tu, cel de-al doilea care citesti.... nu mai citi... nu am nimic interesant de spus, serios!

Nu sunt prima care pleaca de aici. Am vrut sa cred mult timp ca nimeni nu e ca mine, de fapt, asta esti invatat sa crezi. Nu e deloc asa, uneori nici nu stiu de ce mai fac unele lucruri. Uneori ma simt ca un cerc. Trasata cu un creion care se sterge, un cerc gol, poate inegal. Sunt un cerc nu foarte aratos. Imi placea cercul asta fara sa imi dau seama, l-am trait si l-am trasat, l-am ingrosat zilnic cu iluzii. Mi-am traiat propriul cerc. Cum suna asta?

Pana acum nu suna foarte optimist ce am scris, dar sunt optimista. M-am programat si de pe 1 o sa gandesc optimist. Am citit in ziar mai devreme, in "Adevarul de seara" pe care l-am luat asteptand masina, am citit ce-a spus un pusti de vreo 22... a zis ca nu-i plac oamenii pesimisti si ca... nu-i plac... cei care se uita in trecut si nu in viitor. M-am mirat putin pentru ca eu ma uit in trecut foarte mult. Am crezut ca tipul are 32 de fapt, la 22 e cam putoi. Asta a fost gandul meu, dar ceea ce a zis mi s-a parut interesant, oare cand intalneste oameni noi ii intreaba? Oare ii ia la un interviu si ii intreaba cat de mult se uita in trecut si cat de mult in viitor? Eu tind sa cred ca ma uit si in viitor si in trecut... Bine, poate mai mult in trecut, dupa cum am recunoscut si mai devreme, dar trecutul te construieste, viitorul ne motiveaza, au scopuri diferite, dar fiecare are un scop, mai putin prezentul. "Traieste clipa" e o gluma, prezentul nu tine mai mult de 1 secunda. Spune "prezent" si la sfarsitul cuvantului vei afla ca e de fapt trecut. Culmea, asa crede si Faulks, din nou am spus ceva banal.

In seara asta ma simt dezamagita. Ma simt debusolata si aproape ca mi-e rau de la stomac pentru ca nu ma pot exterioriza. E frig peste tot, mi-e frig tot timpul si ora 18 a trecut fara ca nimic sa se intample, ceea ce mi-a produs si mai mult greata. Am stat atat de incordata (de frig, de suparare) incat abia am putut sa mananc fara sa nu vars.

Ma zbat in ultimul hal. Ma zbat mental sa reusesc ceva in viata asta, in tara asta, pe Pamantul asta. Ma zbat ca un viermisor intr-un carlig numit... numit cum? Cum sa numesc carligul? Ghinion? Disperare? Sau pur si simplu "Romania"?

Sunt o mie de intrebari care imi trec prin minte: Ce fac? Ce sunt? Unde sunt? Unde o sa ajung? Cat o mai tin asa? De ce nu reusesc? De ce bat pasul pe loc? Cum sa mai fac, ce sa mai fac, cum sa nu exasperez? Cum sa ma abtin sa nu plang de disperare?

Stiu ca suna exagerat, dar nu mai pot... am obosit sa ma zbat, am ramas fara planuri, fara optiuni, nu stiu cum sa ma mai pun pe picioare. Nu am cu cine sa vorbesc, nu stiu cine ar intelege... De ce considerati ca faptul ca-s tanara inseamna asa mult? Credeti ca anii nu o sa treaca si la mine? Credeti ca vreau sa ajung abia la 40 de ani sa castig un salariu decent? Am planuri, vreau sa fac lucruri in viata asta, nu sa bat pasul pe loc asa cum sunt obligata acum si sa pierd timp, un timp pe care nu mi-l da niciunul dintre voi inapoi...

Citeam ieri un cacat de articol in care mari directori dintr-un anumit domeniu se plangeau ca nu mai merg lucrurile ca alta data. De ce ? Iti spun eu de ce... pentru ca nici macar o sansa nu li se acorda oamenilor ca mine, tineri, care vor sa invete, sa se formeze, sa faca ceva in viata asta. Nici macar o amarata de sansa... Toti sunt atat de egoisti... sa nu ajute si pe altii care-s la inceput, sa nu cumva sa le acorde o speranta, o oportunitate, ceva... orice...

Interviuri fara ca nimeni sa sune inapoi, stres, planuri, asteptari. Cat mai trebuie sa astept? De ani de zile astept... astept una, astept alta, in curand o sa astept sa mor si Romania tot n-are sa-si revina. La 60 de ani (daca apuc) cu o pensie de 100 de ron o sa imi spuneti la fel? Lasa ca esti tanara? Sau atunci imi spuneti "daca n-ai vrut sa muncesti"? Care o sa fie atunci? Tre' sa imi fac copii ca sa ma intretina? Pe cont propriu de ce nu pot sa ma descurc? De ce nu pot sa imi asigur o viata linistita prin propria munca? De ce nu merit si eu o sansa? Hmm? Doar am facut tot ce imi sta in puteri si nu inteleg... de ce?

Acum cateva luni (de fapt, cam juma de an-un an) am fost in Unirii sa caut un magazin de suveniruri, inscriptionari pe tricouri, cani, samd. Cumva am ajuns la etajul 4, unde am dat de multe mese, multi oameni (pentru ca era aproape de sarbatori si lumea era libera) si vreo 2-3 tipe, cu fluturasi in mana, care m-au intampinat si m-au intrebat ce caut. Probabil aratam total dezorientata, pentru ca habar nu aveam ca exista o asemenea portiune cu restaurante la ultimul etaj al magazinului Unirea. Le-am zis ce caut si foarte amabile mi-au zis ca nu se afla la etajul respectiv, mi s-au parut OK.

Azi chiar voiam sa ajung la etajul 4, la unul dintre localuri si am fost absolut asaltata de vreo 3 tipe care au inceput sa vorbeasca repede-repede, aproape legat si sa imi dea pliante de nu mai stiam ce se intampla. Una dintre ele, mai mica si blonda mi se pare a fost de-a dreptul terorista... Nu am dat in viata mea de o persoana mai disperata ca ea. O alta mi-a dat pliantul spunandu-mi "eu o sa va dau doar pliantul si o sa va las sa alegeti singura" si i-am zis "merci, chiar apreciez", pentru ca am apreciat chiar daca era si asta o strategie.

Jesus Christ, nu le-a spus nimeni oamenilor astora ca mai mult sperie clientii decat ii atrag? Jur ca primul instinct a fost sa fug, sa cobor inapoi cu scarile rulante. Chiar m-a speriat si sunt sigura ca in momentul in care o sa dea de cineva mai nervos, mai influent, mai important... care sa se duca la manager sa ii zica ca ii da in judecata pe motiv ca a fost agresat, o sa se potoleasca tipele... tipa... sau poate chiar o sa ramana fara un job. Cum sa te asezi in fata omului si sa nu il lasi sa treaca, sa ii scoti ochii cu pliante si... Doamne fereste :)) La momentul respectiv m-a socat si enervat, acum ma amuza teribil... totusi, daca mergeti la etajul 4 in magazinul Unirea, sa stiti la ce sa va asteptati.

3 luni de căutat un job sau ceva de făcut şi abia în ultimele săptămâni am fost la 2 interviuri. Unul dintre ele pentru un job în bătaie de joc şi un al doilea, interviu pentru un internship. Despre primul nu am mare lucru de zis. O să vorbesc puţin despre interviul pentru internship şi despre interviuri în general.

Astea două au fost primele interviuri la care am participat vreodată, în viaţa mea. Internshipul mi l-am dorit/mi-l doresc foarte mult, măcar să ajung să văd cum se desfăşoară activitatea şi dacă îmi place. Nu este pe domeniul meu, dar cred că trebuie să înţeleg sau să cunosc mai multe domenii pentru a mă stabili în totalitate pe unul. Totodată este de viitor, mult mai de viitor decât orice am făcut până acum. Bineînţeles, dacă eşti bun într-o arie, restul e istorie, dar în fine.

Aşadar, acest al doilea interviu la care am fost... m-a pus puţin pe gânduri şi mi-am dat seama de importanţa faptului că pur şi simplu iau parte la ele. Să zicem că prezentarea mea... nu a fost tocmai ce voiam să fie, nu am putut fi suficient de convingatoare, nu am putut să îmi argumentez suficient hotărârea de a învăţa, de a pune osul la muncă... În loc să mă axez pe lucruri relevante capacităţilor mele profesionale, am dat-o în altceva... deşi sincer, multe din activităţile astea se regăsesc în CV şi nu văd folosul repetării lor. Consider că un interviu vrea să scoată la iveală ce fel de persoană eşti, dacă eşti capabilă să duci la capăt un proiect, dacă eşti dezinvolt, comunici bine cu oamenii sau nu, dacă te adaptezi repede situaţiilor, etc.

M-am măcinat o zi întreagă şi am reluat de o mie de ori ce am spus la întâlnirea cu cei care fac preselecţiile pentru internshipul de care vă vorbesc. Sunt destul de... pesimistă că o să mă aleagă pentru că au fost persoane mult mai... capabile, mai experimentate în domeniu, decât mine, dar este OK pentru că cel puţin mi-am dat seama că data viitoare o să trebuiască să îmi scriu speech-ul pe o foaie de hârtie. Altfel, emoţiile get the best of me şi încep să spun chestii total dezorganizate care tind să ducă în eroare oamenii sau să îi zăpăcească de cap.

Până la urmă, din greşeli se învaţă şi toţi greşim. Trebuie să avem capacitatea de a nu considera ăsta un lucru rău, ci unul benefic, să învăţăm şi să ţinem capul drept şi fruntea înainte. Raţionamentul fiecăruia şi deciziile luate mai departe definesc un om, nu greşelile pe care le face, nu ?

Cheers :)

În reality-showul zilelor mele se întâmplă lucruri anormale care după un anumit număr de repetări devin normale. Şi am întâlnit în ultima lună... toate speciile pământului. Când credeam că le-am experimentat pe toate, că le-am văzut pe toate... mi se dă o palmă peste faţă şi mi se strigă "NU! Stai să vezi!"

Ma trezesc la 8... foarte devreme pentru mine, dar nu ma deranjeaza. Ma duc si fac dus, ma parfumez, ma machiez, ma accesorizez, imi calc hainele, ca scoasa din cutie (/a Pandorei) ma duc sa iau "căruţa". Si fireste, in jurul meu pute, dar nu imi acopera parfumul, asa ca e inca OK. Mai merg ce mai merg, dorm pe mine, apoi in minte imi vin cuvintele unui fost coleg de serviciu....

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Bănuiesc că e doar o pală de vânt venită dinspre persoana nepotrivită, aşa ca nu bag de seamă... apoi din nou...

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Încep să îmi pun semne de întrebare şi să dau din nări. Deodată mă doboară... un miros puternic de peşte... Stomacul meu protestează, ficatul la fel... până şi parfumul cu care mă dădusem s-a ascuns pe sub haine.

Mă uit în jur... şi când văd... ceva ce n-am mai văzut până acum în viaţa mea. Cineva lângă mine... mânca peşte... dintr-o pungă... pungă care se afla în geantă. Era peşte... peşte prăjit acasă, peşte care pute, PEŞTE! Cum dracu' să mănânci peşte... în... e ca şi când te-ai apuca să mănânci în autobuz piure sau fasole. DAR peştele puţea în ultimul hal, în primul rând, în al doilea rând persoana respectivă mânca cu ambele mâini, nu era însărcinată şi lovitura de graţie a fost când a început să sugă oasele. GAAAAAH... bine că mi-a fost distrasă atenţia când a urcat un tip foarte drăguţ cu ochi albaştri şi bine că a trebuit să cobor, ca altfel...nu aş mai fi trăit să vă scriu despre asta.

Şi întrebarea rămâne: cum poţi să mergi cu împuţiciunea în geantă? Chiar şi în pungă... CUM?? Şi de ce te-ai apuca să mănânci împuţiciunea într-o maşină în care merg şi alţi oameni? Mi se întoarce stomacul pe dos şi când îmi aduc aminte...

Stiti cu totii ca de mult timp imi caut de lucru. Zilele trecute ma uitam iar peste CV, pentru a mai pune o virgula, un semn diacritic, sa fac ceva pentru a fi mai atractiv. M-am uitat per ansamblu si m-am intrebat "ce striga CV-ul meu? Ce domeniu? La ce sunt eu buna?". CV-ul meu striga "literatura" si raspunsul m-a intristat pentru ca nimeni nu cauta "literatura". Toti cauta "marketing", toti cauta "economist", "contabil", "programator", pe cand al meu striga "literatura", adica "scriitor", adica "inutil", adica "muritor de foame". Nu striga numai asta, fireste, dar per ansamblu.... datorita (sau "din cauza"?) tuturor activitatilor/premiilor din liceu, CV-ul meu are stampila de "literatura".

Si iata-ma in seara asta, cu aceeasi carte a Cellei Serghi in fata, "Panza de paianjen", o carte pe care o savurez de o saptamana-doua si care nu as fi vrut sa ia sfarsit. Raspunsul imi apare din noua in minte, "Literatura", dar care este intrebarea?

Cum as putea sa descriu cartea acestei femei minunate? Autobiografie? Roman de dragoste? Nu. Nu este un roman de dragoste. In nici un caz asta. "Panza de paianjen" este de fapt o carte despre razboi. Da, e o carte cu lupte, cu victime si morti. E o carte trista, dar optimista in acelasi timp. E viata unui om. Oamenii sunt incredibil de barfitori in general, cum de cartea asta nu a avut mai mult succes? Cum de nu vorbeste toata lumea despre ea in sus si in jos? Cum de nu am citit recomandari? CUM??? Oamenii barfesc... si aici, in fata noastra, avem viata unui om. In pagini. In litere. In sentimente, emotii, trairi, descrieri, culori, dialog, naratiune, prejudecati, oameni. Oameni.

Nu am cuvinte sa descriu frumusetea acestei carti, complexitatea ei. Nu am puterea sa va spun de ce o recomand, pentru ca vorbele mele palesc in fata acestui talent. Si stau si ma gandesc... Stiti... in liceu... aveam de citit, ca fiecare generatie, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". In primul rand am gasit-o foarte greu la biblioteca. Mi-a cumparat-o sor'mea dintr-un anticariat si am inceput astfel sa o citesc, cu intarziere. M-am zbatut sa o duc la capat, m-a pierdut, m-a dezamagit pentru ca toata lumea era innebunita dupa ea si spunea ca e foarte misto si ca pe ici-si pe dincolo. Pe mine nu m-a prins. E un mister. Nu m-a prins niciodata. Am incercat in prima faza sa citesc rezumatul si sa invat pe dinafara ce se intampla in carte. Ca un papagal. Nu am reusit pentru ca eu de obicei nu reuseam sa scriu un comentariu sau o lucrare pe baza unui roman pe care nu il citisem. Si ce daca stiam ce se intampla in mare... era egal cu 0. Rezumatul imi intra pe o ureche si imi iesea pe alta.

Nu stiu daca acum l-as intelege diferit, daca m-ar atrage. Sincera sa fiu nici nu vreau sa mai incerc, la cat de mult m-am chinuit sa o duc la bun sfarsit. Nu, nu am reusit nici pana in ziua de azi sa termin "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Bate-ma. N-am putut. Asta e. Ma impac cu incapacitatea de a trece peste paginile romanului lui Camil Petrescu.

Fac aceasta comparatie si ma gandesc la Camil Petrescu pentru ca in cartile lui a fost un singur lucru ce mi-a lipsit si peste care n-am putut sa trec. E un lucru pe care l-am regasit din plin la Cella si anume, sufletul. Eu nu am simtit urma de sinceritate sau suflet in paginile scrise in 1930 de Camil Petrescu. Cine sunt eu sa critic? Un simplu cititor. E parerea mea. In orice caz, ma bucur ca Petrescu a fost unul dintre acei multi care au incurajat-o pe Cella Serghi sa scrie.

Viata ei, povestea ei, merita stiute, merita traite. Eu am trait si am plans alaturi de paginile ei. Si acum imi vine sa plang cand imi aduc aminte pasaje din carte, dar imi dau seama ca s-a terminat. Si viata ei si cartea. S-a terminat razboiul... s-a terminat lupta ei dusa cu viata. S-au terminat din momentul in care a inceput sa scrie tind sa cred.

Iata, ma regasesc in fata cartii inchise, cu intrebarea in gand... Ce i-a salvat pana la urma viata?

Si raspunsul mi se propteste in minte precum fulgerul care lumineaza firesc pe timpul furtunii: Literatura.

Si poate nu vi se pare mare lucru, intr-adevar scriitorii sunt muritori de foame. Nu ma consider scriitoare, nici macar cand mi-a aparut povestirea intr-o carte tiparita nu m-am considerat scriitoare. Poate norocoasa, dar nu "scriitoare" pentru ca nu ma vad capabila de asemenea maiestrie, de asemenea pagini, asemenea romane sau poezii. Nu mai scriu la modul serios de ceva vreme pentru ca... poate n-am suficienta incredere in mine, suficient curaj sau suficienta dorinta de afirmare. Poate n-am suficienta vointa sa scriu pur si simplu. Cui ii pasa? Nici nu vreau sa am poate, dupa ce ochii mei trec peste asemenea randuri, ca ale Cellei, am impresia ca nimic nu poate fi mai bun.

Ca sa inchei... pentru ca e foarte tarziu si mi-e somn. Raman cu o curiozitate: De cate ori "contabilitatea", "programarea" sau "marketingul" au salvat o persoana de la sinucidere, de la inec, de la mizerie si nefericire? Imi imaginez ca nu prea des. Ei bine, o sa pun capul pe perna in seara asta cu mandria ca CV-ul meu striga "literatura", chiar daca sunt somera, pentru ca cel putin stiu ca e mai mult decat un domeniu pentru cei care stiu sa inteleaga. Stiu ca e o stare. Stiu ca e o fericire pentru unii. Stiu ca unii o scriu si altii o citesc cu acelasi interes, cu bucurie, cu simplitate, cu usurinta, cu claritate. Stiu ca pentru multi e o salvare.

Noapte buna.

Uita-te la noi:
Doi straini cu sentimente,
Doi straini ce se cunosc.
Patru ochi ce se privesc
Si privesc in jur, in gol.
Cautam tacere.

Doua inimi care bat.
Doua guri care zambesc.
Un geam transparent
Langa care se intampla
Realitatea.

Ne zbatem intre o Tigara si o Cafea.
Ne muscam orgoliile.
Ravnim ca doi straini care vor
Cunoastere.

Doua lacrimi stapanite si
Ascunse intr-un buzunar de ochi.
Un cutit incins si rosu
Ce trece prin stomac
Dar pe care
Un strain nu-l vede.

Muzica. Filme si seriale. Literatura scrisa si citita.

Muzica ma linisteste, imi permite sa fac lucrurile mai usor. Restul imi ocupa timpul si mintea, ceea ce e foarte relaxant.

Dupa ce am terminat Omul Invizibil, vazand-o si pe draga mea sora ca citeste Henry Miller cu asa patos, mi s-a cam facut si mie pofta de lecturat. Problema e ca nu stiu de ce sa ma apuc. Am 2 carti incepute, Marele Singuratic a lui Preda si Eat, Pray, Love de E. Gilbert. Eat, Pray, Love este o carte super tare, de care m-am indragostit si inca sunt indragostita, singura problema mi-e suportul. O am in format electronic si parca ma tenteaza sa o scot la imprimanta, dar... neah, nu stiu. Si Marele Singuratic... mmm, nu prea ma mai atrage, nu stiu de ce si e pacat ca am citit o parte considerabila din el, dar parca o lalaie... In orice caz, vreau ceva care sa imi placa de la inceput pana la sfarsit asa caaaa...

O sa pun un poll aici si o sa ii rog pe cei care au citit cartile pe care le enumar sa mi-o recomande pe cea care le-a placut cel mai mult. OK? O sa las poll-ul doar cateva zile, asa ca dati blogul mai departe, sa voteze cat mai multa lume si astfel sa ma apuc de citit. O sa fac si un review daca o sa imi placa foarte mult. Si probabil o sa fie un review care contine spoilere, dar o sa anunt de la inceputul articolului.

Pentru cei care iubesc filmele si care intra pe aici pentru reviewuri... Nu pot decat sa va fac o mica lista cu ce am vazut in ultima vreme, cu o parere si un scurt rezumat si sa va las pe voi sa decideti ce si cum.

Asadar, in ultima saptamana sa zic.... Am vazut in jur de 4-5 filme.

Mulholland Drive - film din 2001 cu o tipa superba, bruneta, de care pe parcursul filmului m-am indragostit. Sunt sigura ca si voua o sa va placa atat tipa cat si filmul (mai ales daca sunteti barbati.... ) Filmul incepe cu un accident de masina in care e implicata si bruneta de care va spun. Ea pleaca de la locul accidentului cu o rana la cap, ajunge intr-o casa si asa o intalneste pe Betty, o tanara talentata care a venit in Hollywood pentru a-si pune pe picioare o cariera. Bruneta sufera de amnezie, dar bine ca-i Betty acolo sa o consoleze si sa o ajute. Betty e blonda, apropo. Deci o blonda si o bruneta... ce poti sa vrei mai mult? Filmul e lung, are in jur de 2 ore jumate aproape, dar merita... dupa cum spuneam, oricum cred ca era de preferat sa fie mai lung.

Micmacs este un film frantuzesc, ingenios, facut de regizorul care a realizat si Amelie, adicatelea Jean Pierre Jeunet. E un film simpatic, care merita o vizionare, daca nu chiar doua pentru a-l intelege mai bine si pentru a observa detaliile.

Snatch, tot film mai vechi, de prin... nici nu stiu, 2000? Cam asa. Cu Brad Pitt. Un film... cu gangsteri, mafioti, care nu m-a impresionat. Adica are niste glume foarte simpatice si actorii joaca bine, dar modul in care e filmat.... te zapaceste de cap, mai ales ca nu eram in stare sa stau sa acord 100% atentie filmului. Deci daca nu stai sa macerezi filmul, sa ii acorzi atentia necesara, te pierde, te plictiseste sau poate s-a intamplat asta doar cu mine.

Ultimul film lansat al lui Edward Norton, Leaves of Grass, aduce in prim plan viata unui profesor de engleza, care ia o intorsatura neplacuta in momentul in care afla ca fratele lui geaman a murit. Si asta merita vazut bicoz.... e dragut, pune probleme interesante si Edward Norton... ramane Edward Norton... A DAMN HOT PIECE OF ASS!! :D

Cam atat pentru moment. Nu uitati de poll, please!

Ziua mea idioată... cum poate fi o zi idioată doar stând în casă? Vă spun eu cum.

A început cu o cană de cafea şi cu neatenţia mea. Mi-am făcut cafea la ibric, proaspătă, am pus un strat de frişcă considerabil şi am luat o gură ca pelicanul. Dap, mi-a ars limba. Şi acum mă doare foarte rau.

Ziua se continuă cu o veste foarte proastă care m-a enervat şi ofticat atât de rău, aproape să plâng, dar n-am plâns pentru că m-am concentrat mai mult pe nervi. Am aşteptat o lună întreagă pentru ceva şi acel ceva n-a mai venit şi azi am aflat şi uite aşa...

După asta mi-am venit în fire, am zis că nu e un sfârşit de lume cu toate că îmi pusesem atât de multe speranţe... Primesc un telefon, era o colegă de facultate care îmi spunea că sunt probleme cu unele examene. Iar mă enervez.

Am nişte probleme cu notebookul, minore ce-i drept, dar supărătoare, pe care încerc să le rezolv şi nu îmi ies. Iar nervi.

Da, mi-ar plăcea să se termine mai repede ziua pentru că nu mi-a plăcut şi mi-e teamă de ce o să îmi mai aducă. Şi poate nu sună cine ştie ce, poate fi mai rău, mult mai rău, dar mi se pare stupid, foarte foarte stupid. Nici măcar nu am putut să intru în starea mea de "whatever", aşa că pe toate le-am pus la suflet. Direct acolo s-au dus... la sursă... stupid...

Dupa cum bine stiati, am avut 3 bloguri la un moment dat:
unul ca jurnal de suflet in care scriam rahaturi etichetate ca "texte litereare", acesta, pe care am postat cel mai des in ultima vreme si un altul pe care l-am dedicat accesoriilor hand-made.

Alte-lucruri.blogspot.com a fost al treilea blog. A ramas doar el si acesta, dar nu am mai postat acolo nimic din 18 iulie pentru ca ceva s-a intamplat. Nici eu nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu nimic, nici macar daca o sa ma reapuc de facut accesorii sau felicitari. Ceva imi spune ca nu. In fine, intrati pe link ca sa cititi ce m-a determinat sa deschid tabloul de bord in care sa scriu o postare nou :)

M-am simtit datoare sa anunt si aici, din moment ce ati fost cu mine tot drumul.

Toate colaborarile pe care le-am incercat pentru blog au fost cam un esec. De multe ori pentru ca ceilalti nu se tineau de treaba, dar acum... o sa incerc din nou. Incerc si eu pana imi bag picioarele de tot.

E vorba despre o colaborare de inceput, pe termen scurt (adica doar pe luna septembrie), pentru ca apoi incepe scoala/facultatea. Vreau o persoana care se uita la filme si scrie recenzii, tre' sa stie, in plus, sa scrie cat de cat corect in romana si sa stie sa posteze pe blogspot. As zice minim 4 recenzii pe saptamana.

Nu, nu e o colaborare platita, nu ofer nimic la schimb. Cine vrea sa ma ajute, sa o faca pentru ca nu are ce face sau pentru ca e "fun" sa scrii recenzii si sa te uiti la filme sau pentru ca vor sa lucreze in echipa. Va rog nu veniti cu replici de tipul "macar ofera un domeniu" sau chestii din astea, me not in the mood for that.

Daca va intereseaza, emailul meu e G_Lexis2005@yahoo.com

P.S. AM UITAT SA MENTIONEZ CA POSTAREA E VALABILA SI PENTRU CEI CARE CITESC CARTI SAU CARE FAC RECENZII LA GADGETURI :)

Am avut serviciu... un an si opt luni de zile, dupa care departamentul in care am fost s-a desfiintat. In acest timp, am cotizat cu peste 55 de milioane la stat. Asadar, somajul meu a fost 75% din salariul minim pe economie si ceva din acei 55 de milioane...

In prima luna am luat 450 de ron. Ceea ce a fost OK pentru mine, chiar daca a trebuit sa imi cumpar un medicament de aproape 1 milion. Pentru ca stau cu ai mei si nu am facturi de platit si alte chestii de genul, 450 de ron mi-au ajuns pana azi, cand ramasesem cu 10 lei in buzunar. Si bine ca azi a fost zi de luat somaj pe luna iulie. Scaderile stiam ca se fac de la 1 august, dar surpriza... cat am luat eu somajul azi? 383 de lei. IIIIIiiiiii... seminteeeee... Si am facut un calcul...

Cu 383 de lei poti face urmatoarele (una din fiecare):

• sa joci la loto 6/49 in fiecare zi
• sa mananci de aproximativ 10 lei in fiecare zi (adica ori iti faci o ciorba pentru o saptamana, ori mananci shaorma in fiecare zi si asta pentru o singura persoana, nu cred ca iti ajunge sa faci de exemplu doua feluri de mancare sau sa hranesti mai multi oameni din banii astia)
• iti cumperi 2 perechi de blugi si 3 bluze sau 2 perechi de blugi si o pereche de incaltari
  
• platesti factura la telefon (dar depinde de factura)
• platesti factura la lumina sau cel putin o parte din ea
• iti platesti benzina/motorina pentru 3 drumuri
• sa mai zic de facultate? sau control la medic? medicamente si altele? Slava Domnului ca nu am nevoie. Bine ca am doi prieteni pe cale sa devina psihologi, desi statul isi pune mana in cap ca nu ma sinucid ca tre sa imi dea in continuare banii inapoi :)).
  

Am ajuns la intrebarea... ce mai poti face cu 383 de lei?

N-as fi crezut ca nu o sa ma multumesc cu banii astia, dar uite ca cu 383 de lei chiar nu ma multumesc. Si ma intreb, mai ales, ce faceam daca eram pe cont propriu? Ce faceam eu cu 383 de lei atunci?

Pe de alta parte... Romania e in criza economica. Au crescut si TVA-ul, au scazut si pensiile si somajul. Au scazut 70 de lei de la fiecare, cu aproximatie. Asta inseamna 70 de lei x 900.000 de someri (cu aproximatie ca nu am gasit cati sunt la ora actuala) = 63000000 de lei noi (later update pentru ca gresisem suma) pe luna (14651162,79069767 de euro). Atat "economiseste" statul numai de la noi, intr-o luna. Pai tata, in ritmul asta, pana in (later update) DECEMBRIE, scoatem Romania din criza :)) Cine stie ce or face ei cu banii si cine stie cat or lua si de la amaratii de pensionari... si din TVA, si din salarii, si din...

LATER EDIT: Gresisem titlul!!! Nu era 383 pe saptamana, ci 383 pe luna....

Mă prinde această zi, 23 august, cu nimic de zis. Parcă în jurul meu şi în mintea mea s-a produs un mare gol, parcă ar fi fost o mare explozie nucleară care mi-a şters toate cuvintele din vocabular. Nu ştiu dacă e din cauza unei nopţi petrecute cu capul în WC-ul cu vise dureroase sau e altceva. E o senzaţie de care nu dau foarte des şi nici măcar nu pot să o tratez cu filme sau cărţi. Voi aţi trecut vreodată prin aşa ceva?

În fine, hai că pun o suită de poze aici ca să nu vă plictisesc în ultimul hal... Sunt poze neprelucrate, făcute cu un Canon A560, sper să vă placă.

Am deschis o pagina de browser si am cautat pe trilulilu melodiile celor de la Holograf. Am ascultat "Dragostea mea" si mi-am adus aminte de o declaratie de dragoste pe care am facut-o cuiva acum ceva vreme Au fost cele mai frumoase cuvinte si cele mai inutile cuvinte pe care le-am spus cuiva vreodata . M-am posomorat, apoi cumva am realizat ce e de fapt important si fata mi s-a luminat. Stomacul mi s-a relaxat, lacrimile s-au retras si mi-am adus aminte cat de rau pot sta lucrurile de fapt, cat de norocoasa sunt privind obiectiv.

In orice caz, am pus si o a doua melodie mai jos - "Taina", pentru ca mi s-a parut un pic mai vesela si simpatica, pacat că cei de la Holograf nu au mai scos nimic remarcabil in ultimii ani. Imi aduc aminte ca au avut un mare succes cu melodiile "Undeva departe", "Ti-am dat un inel" şi "N-am iubit pe nimeni".

Nu stiu cum sa incep reviewul asta. Filmul asta a fost cel mai emotionant dintre toate vazute aproape in toata viata mea. Nici la Titanic nu am plans cum am plans la asta, adica pur si simplu nu m-am putut abtine. S-a putut cineva abtine sa planga? Dintre cei care l-au vazut deja? Daca da, sa stii ca, oricine ai fi, esti tare... esti de piatra, la propriu.

Hachi a fost un caine real, a existat si povestea lui e veche si binecunoscuta. O sa va spun despre ce e vorba integral pentru ca e suficient sa dati un search pe Google si sa cititi pe Wikipedia cine a fost. Asa ca, daca nu vreti sa stiti subiectul filmului integral si ce se intampla, incetati sa mai cititi in aceasta clipa.




Bun. Hachi este un caine din rasa Akita, gasit de un profesor japonez prin anii 1924 mi se pare. Profesorul l-a crescut pe Hachi si s-a atasat foarte mult de el, conexiunea dintre ei a fost una extrem de speciala. Atat de speciala incat, atunci cand a murit profesorul de un atac cerebral in 1925, Hachi a continuat sa il astepte la gara, cum facea inainte. Nu a asteptat o zi, 2, 3... ci 9 ani de zile. A fost dat unui alt proprietar, dar el a fugit si s-a intors la gara si la casa profesorului. Cand a vazut ca profesorul nu mai locuieste in casa aceea, Hachi a devenit cainele strazii, dar mereu, la aceleasi ore, Hachi venea si il astepta pe profesor.

Povestea pare rupta din carti fantasy, dar cainele a devenit celebru inca de atunci. Japonezii i-au ridicat o statuie din bronz in statia unde venea si il astepta pe profesor, iar statuia a fost inaugurata chiar cand cainele inca mai traia. Hachiko a reprezentat de atunci simbolul loialitatii si in fiecare an se face o festivitate in amintirea lui.

Rolul principal in film il detine Richard Gere, iar actiunea se petrece prin 1998-2008. Coloana sonora a filmului si cadrele fac povestea atat de emotionanta. Este pur si simplu uimitor ce au putut sa faca din el. Pe parcursul vremii s-au scris carti despre acest akita, s-au facut cercetari, s-au facut filme, seriale si ce-i drept, nu le-am vazut. Cunostintele mele despre existenta cainelui au inceput cu acest film care pur si simplu m-a facut sa plang la sfarsit. Pe parcursul randurilor pe care le scriu aici si de fiecare data cand vorbesc de Hachi parca vorbesc de un roman inventat de cineva, nici acum nu m-am obisnuit cu ideea ca a existat, ca l-a asteptat 9 ani si ca nici macar nu a fost vorba de prostia unui caine. Asa cum a vazut ca profesorul nu mai sta in casa aceea si s-a oprit sa se mai duca acolo, asa putea sa se opreasca sa mai vina si in gara.

Uitati-va, este nemaipomenit si este bun de vazut in familie. Toti avem de invatat, chiar de la un simplu (aparent) caine.

"Căruţa", aşa am intitulat mijlocul de transport în comun cu care ajungem la metrou. De fapt, sor'mea e naşa, ea a venit cu ideea. O idee bună, după cum am tras eu concluzia azi, când am crezut că şoferul vrea să ne demonstreze că poate merge chiar mai încet decât o căruţă... ba nu! Mai încet decât o maşină ce conduce un cortegiu funerar!

Căruţa e un fel de reality show. Nu mai ştiu dacă am mai scris asta aici. Vezi numai stereotipuri şi majoritatea îţi cam taie calmul sau respiraţia. Calmul când se ţipă în ureche ta în ţigănească şi respiraţia când dai de vreun sconcs care nu ştie nici acum rolul apei, săpunului şi deodorantului (sconcşii îi întâlneşti cel mai des). Pe timpul verii, în căruţă este foarte aglomerat. Există câteva tipuri de oameni care nu deschid vara geamurile pentru că "îi trage curentul" şi există câteva tipuri de oameni care deschid geamul toamna sau iarna pentru că vor mai multă răcoare decât în maşinile neîncălzite. Există copii de 1-2 ani care strigă pe voce piţigăiată "Dă-te-n pula mea" şi scapă doar cu un zâmbet de admiraţie de la mamele lor care spun şoptit "măi, mamă, ţi-am zis să nu mai vorbeşti aşa".

Există şoferi care vorbesc tot drumul la telefon şi conduc cu o singură mână, şoferi amabili, şoferi mai puţin amabili, şoferi care conduc bine, şoferi care nu conduc bine, dar toţi au în comun faptul că merg încet pe o anumită porţiune a drumului. În orice caz, azi am mers cel mai încet... probabil şi când parchezi lateral foloseşti mai multă viteză. Azi chiar am crezut că o să se oprească motorul. În fine.

În general, fiecare om care urcă e într-o categorie. Cei mai mulţi sunt oameni simpli, nu prea sunt intelectuali. Nu cred că am văzut... 5 oameni care să citească în căruţă... vreodată! Eu am fost chiar mocked pentru că citeam într-o zi, deci ce pot să mai spun? Nivelul de cultură e scăzut, dar măcar cei cu bun simţ există. Încă mai există.

În sfârşit, ajungem la ce m-a mirat azi extraordinar de mult. V-am făcut o introducere a locului unde se întâmpla minunea. Pe la... 17 şi ceva, cred... Se deschide uşa căruţei şi în ea urcă un om... normal, ba chiar intelectual! Cel puţin părea intelectual... Purta ochelari, o cămaşă simplă (nu avea ghiul pe degete, fără zgardă de aur la gât, fără paiete pe cămaşă sau orice alt fel de accesoriu dubios), nişte pantaloni normali, de culoare închisă, adidaşi albi şi în mână îşi ţinea ghiozdanul pe care nu scria adibas, ci chiar adidas. Am rămas fascinată. Nu m-am holbat la el, pentru că ştiu că nu e frumos... dar în mintea mea se aprindea girofarul roşu care îmi spunea "Alertă de gradul 1! Temperatura din corpul tău a ajuns la nivelul maxim de 110 grade şi de aceea ai halucinaţii". Am pus mâna la frunte. Temperatura era normală.

Deci nu aveam nimic! Omul ăsta chiar exista, în carne şi oase.... şi a călătorit cu mine în căruţă şi a fost un sentiment plăcut de eliberare. În lume mai există speranţă.

Îţi mulţumesc, Oricum-te-oi-numi şi sper că în rucsac nu aveai droguri, arme sau ţigări de contrabandă.

Am pus la bookmarks trei-patru ziare online. A fost o greşeală din partea mea să mă ataşez de informaţie. Nu pot să spun că sunt dependentă, dar curiozitatea de a afla lucruri noi e prezentă aproape zilnic de ceva vreme.

Pe lângă faptul că au masacrat ştirea morţii Mădălinei Manole, găsesc că materialele în general sunt foarte-foarte-foarte prost scrise (nu vorbesc neapărat de formă). Nu cred că am citit până acum un material care să nu aibă greşeli gramaticale sau de scriere. Să stabilim un lucru, nu vorbesc de forumuri, nu vorbesc de USG (user generated information), nu vorbesc de bloguri, facebook, mirc şamd... vorbesc de materiale de presă. Sunt materiale care se presupun a fi scrise de jurnalişti. Jurnalişti care termină o facultate, poate un master, jurnalişti plătiţi care reprezintă instituţii importante aş zice eu.

Instituţiile de presă au o mare mare responsabilitate, de care, am observat eu, nu se ţine cont sub nici o formă. Am 4 ziare în minte, dintre care unul e tipărit, în care am văzut o lipsă de interes totală din partea redactorilor asupra conţinutului articolului. Cât poate să îţi ia să reciteşti ceea ce ai scris? Asta în ceea ce priveşte greşelile de tastare, apoi greşelile gramaticale... nu ştiu ce caută oamenii ăştia în presă.

Exemple de greşeli?
Greşeli gramaticale : "a lucrat ca şi nu-ştiu-ce"... Oameni buni, terminaţi cu "ca şi", nu e corect şi sună ca dracu. Credeţi că evitaţi o cacofonie dacă puneţi "şi" ? Mai bine lăsaţi cacofonia dacă nu puteţi înlocui cu nimic.
Greşeli de scriere: în loc de "fan", scris "fun" (şi nu ştiu dacă a fost o glumă sau ce o fi fost, pentru că "a" e destul de departe de "u" pe tastatură).
În interviuri sunt bolduite replicile persoanei greşite sau se uită de tot bolduirea, atât încât te zăpăcesc de cap că nu îţi mai dai seama cine vorbeşte.

Cred că e suficient să deschideţi o ediţie online a unui ziar şi să vedeţi cu ochii voştri despre ce vorbesc aici. Pe lângă asta, apropo de masacrul ştirii cu sărmana Mădălina Manole, toţi reporterii şi toate redacţiile considerate ca fiind "serioase" au arătat o foame şi o lipsă de respect inimaginabile. Din nou mă întreb ce caută oamenii ăştia în presă. Oricum, în mare parte e de fapt vina conducerii, pentru că ei îi trimit pe teren şi le spun ce să facă, cum să facă. Este atât de revoltător modul în care a fost tratat acest eveniment nefericit încât te lasă fără cuvinte. Eu, personal, i-aş lua la şuturi pe toţi.

Eu nu înţeleg un lucru. Presa a început să evolueze după revoluţie, da? Pentru că înainte "presa" însemna modalitate de a spăla pe creier populaţia. Şi după revoluţie ai noştri nu prea au ştiut cam de unde şi cu ce să înceapă aşa că s-au inspirat şi ei de la alte ţări (în mare parte SUA şi spun asta pentru că am văzut multe asmănări între ce e la noi şi ce e la ei). În procesul ăsta, nu ştiu ce a mers greşit de am ajuns la nivelul ăsta de... nici nu ştiu cum să îl numesc. Incultură? În senul că ştirile îndeamnă la bârfe, prost gust şi nu se pune accentul pe informaţia cu adevărat importantă, prezentată într-o formă corectă din punct de vedere structural, etic şi deontologic.

Stateam azi in soare si ma gandeam la telefoane mobile. Stiu, ciudat gand pentru asteptarea carutei in arsita, dar asta e. Ah da, stiu de ce ma gandeam la asta, pentru ca cineva s-a mirat de telefonul pe care il am... adicatelea ca e scump si "ia uite domn'eeee".

Ei bine, telefonul meu nu spune decat un singur lucru principal despre mine: ca imi plac foarte mult gadgeturile, nu ca as avea conturi de milioane de euro in banca. Imi plac si imi dau seama ca unele sunt inutile, asa ca am doar doua pe care le consider eu esentiale: netbookul si telefonul pe care l-am achizitionat acum putin timp. Probabil daca mi s-ar da un iphone sau un ipad nu as refuza, dar doar for fun, pentru necesitati ce am e suficient, ma multumesc. Dar, revenind la ce spuneam despre telefoane si "iete domn'e"....

Respirand aerul cald si umed, imi dau seama ca telefonul nu indica statutul social de multe ori. Am vazut spre exemplu un tip cu Ipad in metrou (Ipaaaaad *drool*), se uita la filme, se juca, nu stiu ce facea. In orice caz, judecand dupa haine si nu dupa ce tinea in mana, nu parea a fi un om care sa isi permita luna de pe cer. era imbracat chiar modest. Asadar, concluzia la care am ajuns e simpla. Oamenii fac sacrificii pentru hobbyurile lor, asta nu inseamna ca ii dau banii afara din casa sau ca sunt snobi sau mai stiu eu ce. Asta e in cazul a 50% dintre ei, apoi cealalta jumatate face parte din acea categorie care isi permite orice jucarie aparuta acum doua minute pe piata.

In orice caz, ce vreau sa zic e ca o persoana nu e neaparat bogata doar pentru ca detine un lucru valoros. Cei care isi permit pe loc ceva sunt destul de... evidenti.

De altfel, poti observa asta si din comportamentul oamenilor, cel care a muncit mult si a avut rabdare de otel ca sa puna mana pe ce isi dorea o sa aiba de doua ori mai multa grija de obiectul respectiv.

Cel putin la mine asa e. Si sa va spun sincer, am dat 40 si ceva de euro pentru telefonul meu (care a fost luat pe puncte in mare parte) si n-am avut un ban tot restul lunii din pricina asta. Nu ma plang, a fost alegerea mea, dar totusi.... bine ca nu a trebuit sa ies pe nicaieri :))