Sunt ceea ce gândesc

Stiti bine ca filmele sunt viata mea, deci cum as fi putut sa refuz o leapsa de acest fel din partea lui Dan Marius...

Trebuie deci sa aleg 5 filme pe care le consider de Oscar... doar 5, asta e o sarcina grea.

Tangled

Probabil primul film demn de un Oscar, dintr-un sir de animatii care mi-a trecut prin minte, ar fi Tangled. A fost nominalizat, insa nu a castigat, dupa cum puteti verifica si pe pagina de IMDB. Despre Tangled am scris si aici.


Where the wild things are a căpătat un loc special in inima mea de la prima vizionare şi cred că merita cel puţin să fie nominalizat. Este un film spectaculos despre singurătate şi prietenie, despre abandon şi sentimentul că nu aparţii lumii în care eşti.

Gran Torino
Uitându-mă peste lista de nominalizări şi premii, mi-am dat seama că Gran Torino nu are un Oscar luat. Singura întrebare care mi-a venit în minte a fost "de ce?" Gran Torino este un film exceptional, cu mult superior celor de mai sus pe care le-am menţionat. Regizat şi jucat de Clint Eastwood, Gran Torino este o dramă care te ţine cu sufletul la gură, cu un nod în gât şi cu zâmbetul până la urechi în acelaşi timp. M-am îndrăgostit de personajul Walt Kowalski de la prima glumă acidă şi căutătură urâtă pe care le-a trimis-o celor din jurul său. Walt este genul de om care îşi ascunde sentimentele în spatele sarcasmului, este realist, puţin bitter chiar, dar nimic din toate astea nu îl ajută până la urmă să arate că este o persoană sufletistă şi că e în stare să sacrifice totul pentru persoanele la care ţine cu adevărat.

Le Concert
Incerc să dau puţina viaţă selecţiei mele şi aleg acum un film regizat de un român, Radu Mihaileanu. Am vizionat Le Concert de curand şi mi-a plăcut extraordinar de mult. Deoarece au trecut atâtea decenii de când a apărut cinematografia, e foarte greu să faci un film care să nu aibă clişee. Cred că numărul de clişee este un factor important în clasificarea unui film bun şi Le Concert mi-a întrecut aşteptările şi mi-a demonstrat că se poate originalitate 100%. Este un film cu ruşi şi cu francezi, deci se vorbesc aceste două limbi.

Subiectul este unul relativ simplu, un dirijor de muzică clasică (Andrey Filipov) dat afară din teatrul Bolshoi în urmă cu 30 de ani, decide să plece la Paris, la Châtelet Theater în locul actualilor muzicieni din Bolshoi. Acesta îşi "încropeşte" vechea orchestră, în speranţa că vor reuşi să cânte Ceaikovski pe scena din Paris, alături de Anne Marie Jacquet, o tânără artistă. Filmul este mai complex de atât, dar nu vreau să stau să vi-l povestesc pe tot pentru că TREBUIE să îl vedeţi. La început, până se construieşte intriga, s-ar putea să pară puţin plictisitor, dar nu vă speriaţi şi nu renunţaţi. Este un film pe care cu siguranţă o să îl apreciaţi şi înţelege dacă sunteţi români, conţine elemente care pot fi întâlnite şi la noi în ţară... ba chiar mai multe decât mă aşteptam. Nu este un film musical, este dramă şi comedie... Iar la scenele de comedie vă spun că am râs aproape cu lacrimi. Este bine filmat, e original, bine interpretat, are idei bune şi cu siguranţă este un film demn de Oscar.

Restul e tacere
Last but not least, cum zice americanu', o să trec în lista un film pur romanesc. Restul e tacere e filmul meu românesc preferat, la egalitate cu filmul Cuibul de viespi din 86' (despre care, candva, in viata asta, am să scriu) Diferenta între cele două este una majora din punct de vedere tehnic (bineinteles, trebuie luata in considerare si perioada de timp in care au fost facute) şi da, ştiu că este puţin exagerat să spui ca "Restul e tăcere" este un film chiar de Oscar, dar mi-a plăcut atât de mult. Este un film în regia lui Nae Caranfil care aduce în prim plan începuturile cinematografiei în România, înainte de primul Razboi Mondial. Este un film bine realizat, bine jucat, un proiect cu o istorie în spate, cu o poveste, însă a cărui realizare tehnică (mă refer mai mult la editarea video) lasă de dorit. Oricum ar fi, în ochii mei acest film ramane demn de Oscar.

Gata, astea au fost cele 5 filme pe care le-am ales. Leapsa se duce mai departe inspre Ariel, Pavel Arcana, Oana şi Giorgiana.

Nu mai stiu cand sau daca am scris faptul ca "ce faci?" mi se parea la un moment dat o intrebare foarte stupida. Cu timpul, am ignorat faptul ca exista un milion de raspunsuri existente la aceasta intrebare si am acceptat faptul ca toata lumea incepe asa conversatiile. In mod ironic, azi am vizionat filmul "Buna! Ce faci?" regizat de Alexandru Maftei.

Nici nu stiu cum sa incep recenzia asta... Sa vedem... e vorba despre un pusti... de 17-18 ani in permanenta in calduri. E vorba despre parintii lui care desopera internetul si chatul si fara sa stie unul de altul incep sa vorbeasca unul cu celalalt. Pustiu isi inregistreaza viata pe o caseta, un fel de jurnal audio si viseaza sa ajunga actor de filme porno in prima faza... apoi ne dam seama ca are multe frustrari etc.

Acum... vreau sa fac urmatoarele observatii de bine:

1. este filmat foarte bine, desi partea audio lasa de dorit din nou.
2. actorii joaca decent, bine... Preferata mea e Ana Popescu, in rolul lui Toni.
3. sfarsitul nu mi s-a parut a fi previzibil
4. cadrele au cu siguranta o nota de originalitate, sunt sigura ca cei de la McCann Erickson au venit cu cateva dintre idei. Am recunoscut imediat creativitatea de "publicitar" in productie (apoi cand am vazut sponsorii m-am lamurit)
5. este amuzant, am ras la unele faze... deci nu a lipsit umorul, dar nici drama.
6. Si drama nu a fost la un nivel din ala de nu-mi-ajung-servetelele-de-cat-am-plans
7. muzica a fost (IN SFARSIT) bine aleasa! Nu au mai existat melodii cu fanfara pe cadre ce contin sex (ma refer la discordanta care poate fi intalnita la unele filme romanesti si nu numai, mai vechi in general)

Si-acum punctele slabe:

1. Sa ma trazneasca Hefaistos daca stiu ce se intampla cu partea audio la ORICE film romanesc.... pare ca inregistreaza partea audio separat si o sincronizeaza (mai mult sau mai putin) cu cea video. Intrebarea mea e DE CE?? Exista camere de filmat profesioniste cu sunet, cu microfon... cu p...ainea ma'sii...
2. (un pic de spoiler, nu cititi daca nu vreti sa aflati) Ma enerveaza rau cliseul cu pustiu' faimos care se indragosteste de tocilara. Fratilor.... lucrul asta nu se intampla NICIODATA, cat cacat puteti sa mancati?
3. Mi s-a parut aiurea si chestia cu micul jurnal audio, pentru ca in primul rand nu prea sunt pusti sa faca asta (prefera jurnalul scris) si in al doilea rand limbajul pustiului mi-a sunat putin fals, nu stiu de ce.

Fireste, ce am scris sus sunt impresiile mele. Puteti sa nu fiti de acord. Nu e un film pentru copii, nu este potrivit pentru a fi urmarit in familie. Contine scene de sex, dar as putea zice ca nu sunt neaparat un minus intrucat ajuta la construirea imaginii unei vieti de pustan emochidan in calduri. In distributie ii intalnim pe: Dana Voicu (Gabriela), Ionel Mihailescu (Gabriel) si Paul Diaconescu (Vladimir, N.B. cine mama naibii isi striga copilul Vladimir? era mai verosimil daca il strigau simplu Vlad).

Concluzie:
Judecand si dupa numarul de puncte pro si contra de mai sus cred ca va dati seama ce o sa spun. Nimic altceva decat ca este un film romanesc reusit, care merita cel putin o vizionare. Voi, cei care l-ati vazut deja, ce parere aveti? :)

Am văzut la cinema Source Code săptămâna asta, în Liberty Center (unde de altfel, nu mai fusesem) şi am avut bafta de pe lume....

Biletele au fost câştigate la un concurs şi am mers în timpul zilei, pe la ora 14.00 din motive evidente... : no people. Din păcate, nu ştiam că poţi vedea un film cu bilete câştigate numai dacă sunt şi alţi oameni care vor să vadă acelaşi film şi şi-au plătit biletul. Aşa că vă daţi seama... în mijlocul zilei, la ora 14.00... că nu era mai nimeni pe acolo care să vrea să vadă filmul. Am vânat noi oamenii care se duceau la casă, dar acei câţiva erau cu plozii după ei şi mergeau la Hop Ţop (film pe care l-am văzut săptămâna trecută, tot la cinema, dar care mi s-a părut slab. De-aia nici nu o să îi fac review)

Planetele se aliniară şi norocul ne surâse când doi puştani au venit şi au cumpărat bilete la Source Code, de la 14.00, cu fix 5 minute înainte de începerea filmului. YEY! Aşa am reuşit să intrăm şi noi la film.

Am ales Source Code în primul rând pentru că are o notă mare pe IMDB (dpmdv). În al doilea rând chiar aveam chef de ceva mai serios, mai SF-ish şi ăsta era tocmai bun.

În rolurile principale îi avem pe: Jake Gyllenhaal, Michelle Monaghan şi Vera Farmiga (care are niste ochi superbi) Toţi joacă bine, no doubt about it, iar subiectul... este unul interesant, dar puţin greu de descifrat...

Jake Gyllenhaal joacă rolul lui Colter Stevens, un soldat rănit în Afghanistan ce se implică într-un experiment: Source Code. Acest experiment consta într-o transpunere a minţii în corpul altui om dintr-o lume paralelă (cel puţin aşa ne-am lămurit după ce am văzut filmul pentru că iniţial îţi dă impresia că se întoarce în trecut). Scopul acestui experiment era acela de a opri mari catastrofe ce se întâmplaseră, fiind concret vorba de un tren care explodase într-o dimineaţă. El avea rolul de a îl găsi pe cel care a produs catastrofa şi de a-l opri. În prima fază Colter este năuc, nu prea ştie ce se întâmplă şi iroseşte câteva "întoarceri" până se prinde ce tre' sa facă... dar mai departe rămâne să vedeţi pe cont propriu ce se întâmplă.

Mie mi-a plăcut foarte mult şi mi-a fost foarte util că nu a durat o veşnicie, cum m-aş fi aşteptat. Observ că în ultima perioadă de timp, majoritatea filmelor care au un subiect bun durează cel puţin 2 ore sau pe acolo. Unele sunt inutil de lungi şi ajung chiar să te plictisească, dar aici cu siguranţă nu a fost cazul. A avut lungimea potrivită şi mi s-a părut foarte interesant şi ca idee şi ca realizare.

Chiar este un film pe care îl recomand, e bine jucat, cu idei bune la bază, chiar dacă tinzi să fii puţin pierdut de întoarcerile dese "în timp". Zic "în timp" pentru că asta e prima impresie. Cam atât în rest, aştept părerile voastre în comentarii.

P.S. Sărbători fericite ! Multă sănătate tuturor! :)

Pentru că am văzut atât de multe filme în ultima perioadă de timp, m-am hotărât să fac scurte reviewuri cu un comentariu-2 şi cu note cât să vă daţi seama dacă merită văzute sau nu. Bafta mea a fost că majoritatea au fost filme f. bune...

The Next Three Days are ca subiect condamnarea unei femei la inchisoare pe viata. Toate dovezile o incrimineaza pe Lara Brennan (Elizabeth Banks): amprentele ei pe obiectul cu care a fost omorata victima, a fost vazuta plecand de la locul crimei si o pata de sange de-al victimei a fost gasita pe haina sa. Toate astea au facut un caz imposibil de castigat in instanţă asa ca sotul ei (interpretat de Russell Crowe) se decide sa "o evadeze" din puscarie. Subiectul mi s-a parut foarte interesant, jocul actorilor a fost OK, dar ceea ce il face un film "de vazut" sunt credibilitatea reacţiilor omeneşti (adică e verosimil până la un anumit punct) şi modalitatea în care te ţine pe jar, cu sufletul la gură. Nota mea este de : 10 din 10

Tangled sau "O poveste incâlcită", cum au tradus-o la noi, este o animaţie în primul rând foarte bine realizată. Subiectul este acelaşi cu cel din basmele clasice: ea prinţesă blondă ţinută într-un castel de o babă care o răpise de la părinţii ei când era mică , el vine şi o salvează... numai că nu tocmai. El nu e prinţ, e tâlhar... şi unul chiar foarte frustrat pentru că cei care pun afişe "Wanted", nu îi desenează bine nasul. Ea are un păr de vreo 3 metri, magic, cu care se dă în leagăn şi face curat în casă până când Flynn (Zachary Levi) ajunge din întâmplare la ea la castel. Cred că aţi văzut trailerul şi dacă nu... dacă vi s-a părut prea încâlcită descrierea mea, uitaţi-vă pe pagina de IMDB. Iniţial voiam să îl văd la cinema pe acesta, nu Unknown, dar n-am mai ajuns. Oricum mi-a plăcut foarte mult, pe alocuri a fost foarte amuzant, pe alocuri cu ceva muzică (dar nu foarte multă), aşa că nota mea este 9 din 10.

The Aviator a fost un film al cărui început l-am văzut prin 2006-2007, dar pe care la momentul respectiv l-am abandonat pentru că mi s-a părut foarte plictisitor. Ei bine, de această dată nu mi s-a mai părut plictisitor, a fost chiar interesant cu atât mai mult cu cât rolul principal îl detine Leonardo DiCaprio care face o treabă excelentă. Filmul înfăţişează povestea lui Howard Hughes, un tip putred de bogat, tânăr şi pasionat de avioane şi filme. 3 cuvinte îmi vin în minte care rezumă acest film: bani, femei şi nebunie. Restul sunt detalii pe care le veţi descoperi pe parcursul vizionării. În film le mai întâlnim şi pe Cate Blanchett, în rolul lui Katherine Hepburn şi Kate Beckinsale ca Ava Gardner. Dacă nu vi se pare atractiv subiectul, acordaţi-i o şansă lui Leonardo D. pentru că în filmul ăsta îşi arată pe deplin talentul actoricesc. Nota mea e 9 din 10.

Casablanca. Cum aş putea să încep micile observaţii pentru un film atât de... celebru? În primul rând sa vă spun că este realizat prin 1942, iar rolul principal îl deţine Humphrey Bogart (Rick Blaine). Din punctul meu de vedere este un film... "cult" ca să zic aşa, despre Al Doilea Război Mondial, fuga de regimul nazist şi haosul din Europa. Nu o să încerc să vă dau mai multe detalii pentru că e un film clasic, care pur şi simplu trebuie văzut cel puţin o dată în viaţă :)) E bine realizat (mai ales pentru vremurile alea), e bine jucat, dar n-aş spune că e genul de film pe care poţi să îl vezi cu juma de ochi. Adică dacă te apuci să îl vizionezi, tre' să îi acorzi întreaga atenţie pentru că altfel rişti să nu înţelegi despre ce e vorba. Nota mea nu poate fi alta decat 10 din 10.

Sper că v-au plăcut micile recenzii de mai sus, aştept comentarii cu păreri şi poate chiar sugestii de alte filme la care aţi vrea să citiţi un artiol.

După o săptămână care mi-a redeschis apetitul pentru filme si carti, dupa cateva zeci de inceputuri pe care le-am gandit pentru recenzii si critici menite sa va dea o idee despre cat de bune sau proaste au fost filmele pe care le-am vazut, am ajuns aici... la unul singur pe care l-am văzut azi în cinematograf, pentru că in the end, there can be only one... si acesta este Unknown.

Probabil ca v-am mai zis că Liam Neeson este unul dintre actorii mei favoriţi, nu? Îl iubesc pe omul ăsta din toate punctele de vedere şi probabil dacă aş ajunge să îl cunosc personal aş plânge de fericire şi entuziasm (bine că nu o să fie cazul, nu? Ar fi cam penibil... ) Încerc să îmi dau seama dacă am mai văzut vreun film cu subiectul pe care îl are Unknown, da' nu-mi aduc aminte. Mintea mea e puţin înceţoşată, dar parcă seamănă cu ceva...

Martin Harris (L. Neeson) este un botanist excepţional, demn de liga întâi a oamenilor de ştiinţă. El ajunge la Berlin, împreună cu soţia sa Elizabeth Harris (superba January Jones) pentru un meeting cu cei mai mari oameni de ştiinţă şi prinţul Shada (clasicul personaj important cu bani). La aeroport taximetristul îi uită în cărucior bagajul cu acte şi bani, când ajunge la hotel Martin îşi dă seama că unul dintre bagaje îi lipseşte şi se urcă într-un taxi să îl recupereze. Pe drum suferă un accident, intră în comă şi iese din ea dupa 4 zile, dar când se duce înapoi la soţia lui, aceasta susţine că nu îl cunoaşte şi i-l prezintă pe soţul ei Martin, un bărbat care aparent i-a furat identitate.

Sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le scot în evidenţă. Liam Neeson e un actor foarte bun şi pentru prima oară îl vedem într-o poziţie care aş spune că nu îl avantajează, aceea de om bătrân, bezmetic un pic, cu mâini tremurânde. Problema e că la un moment dat mi-a stârnit puţin mila starea lui şi mi s-a părut ciudat pentru că am rămas întotdeauna cu impresia că ar juca rolurile unor personaje foarte puternice atât fizic cât şi spiritual/psihic (în Taken de exemplu, Clash of the titans unde joaca rolul lui Zeus şi chiar în Cronicile din Narnia, unde este vocea lui Aslan). Sincer sper să nu ni-l mai arate în posturi aşa vulnerabile, deci să trecem cu vederea pentru că oricum a împărţit pumni în stânga şi în dreapta şi aici.

January Jones a jucat, ca de obicei, un rol impecabil. E una dintre cele mai frumoase femei de la Hollywood după părerea mea (deşi recunosc că machiajul şi coafurile potrivite îi scot frumuseţea în evidenţă). Per total a fost un film de acţiune foarte bun, pe care l-am urmărit cu interes şi care a avut nişte cadre ceva mai neobişnuite, mai palpitante. Jaume Collet-Serra, regizorul filmului, a avut o viziune aparte, cu mici cadre în slow motion. Nu cred că m-ar fi deranjat dacă ar fi abuzat un pic mai mult de "slow-motion" şi ar fi fost chiar mai mişto dacă dupa partea de slow motion ar fi folosit un pic de fast-forward, ca după momentul tensionat să ai un mic impact la schimbarea explosivă a acţiunii...

Am apreciat că au menţinut firul acţiunii logic şi a ieşit ceva omogen, în comparaţie cu 21 grams care mi-a dat dureri de cap acute, de exemplu. Nu zic ca 21 grams a fost un film slab, dar a fost complicat... ceea ce Unknown nu este. Eu il recomand, cel puţin pentru actorii care joacă bine. Ah şi a mai fost o chestie mişto în el: imprevizibilul, eu aş fi crezut că se termină altfel... aşa că merită văzut, fie ca e acasă sau la cinema.

Am ales ieri sa vad doua filme: Never Let Me Go si (500) Days of Summer. Sa incepem cu inceputul...

Nu am citit despre ce e vorba in Never Let Me Go inainte sa il vad (nu imi place sa citesc rezumatul), am vazut ca are nota mare pe IMDB si l-am ales doar pe criteriul asta si pe faptul ca era pus la "romance". Da, de fapt voiam o comedie si cum mi-am imaginat ca majoritatea comediilor sunt romance, am zis hai... Din pacate nu a fost comedie, ci doar romance, dar OK oricum, m-a prins din primele minute.

Am avut in mare parte 2 reactii la el. Prima a fost de "uraaa", cand am vazut-o pe scumpa de Carey Mulligan in rolul lui Kathy şi a doua a fost aceea de "bleah" cand am dat de Keira Knightley in rolul lui Ruth. Mie nu imi place deloc Keira, dar mi-a parut bine ca nu a aparut tot filmul. E o actrita buna, nu neg, dar mie nu imi place.

Filmul e de fapt o ecranizare a cartii cu acelasi nume scrisa de Kazuo Ishiguro, publicata in 2005. Are la baza o poveste trista, fictiva (cred) despre 3 oameni - doua tipe (Kathy si Ruth) si un baiat (Tommy interpretat de Andrew Garfield) crescuti intr-o scoala din Anglia, izolati de lume. De ce izolati de lume? Pentru ca cei 3 si toti copiii din acea scoala aveau un scop stabilit clar de la inceputul vietii. Atunci cand ajungeau la maturitate trebuiau sa fie donatori de organe. E putin ambiguu filmul, pe mine m-a lasat cu cateva intrebari asa ca o sa va spun ce am inteles fara sa caut raspunsurile pe internet. Din film am inteles ca erau crescuti pentru a-si dona organele unor sosii de-ale lor - numiti Possibles. De asemenea, din ce am citit despre carte, imi dau seama ca in film au facut-o pe Kathy personajul principal. In carte se pare ca povestea e impartita in 3, fiind spusa de fiecare in parte... chiar mi-ar placea sa citesc cartea sau macar sa arunc un ochi pe ea, a vazut-o careva prin librarii/biblioteci/magazine?

Revenind la subiect, fireste intre Tommy si Kathy exista o atractie, insa la inceput nu se intampla nimic "serios" intre ei. Mai incolo o sa vedeti voi.

Ceva opinii despre film... In primul rand mi se pare un subiect sinistru... Practic oamenii astia erau crescuti ca niste animale, nu erau integrati in societate si era obligatoriu sa poarte niste ochelari de cal pentru a nu vedea alte posibilitati de viata. In al doilea rand mi se pare tras de par, oricum ai fi crescut, la un moment dat in viata iti dai seama ce vrei sa faci mai departe si imi vine greu sa cred ca niciunul dintre ei nu putea sa fuga sau sa se impotriveasca intr-un fel. De-aia si zic ca e fictiune, cu atat mai mult cu cat intreg procedeul sau experimentul incalca numeroase drepturi fundamentale ale omului. Mi se pare o perspectiva trista asupra vietii si nici nu vreau sa imi imaginez ca s-ar ajunge la asa ceva.
In al treilea rand, pe langa micile goluri din povestea spusa de film, mai ramane o intrebare importanta: copiii aia erau orfani? Nu aveau parinti?

Pe la jumatatea filmului aflam ca mai exista si optiunea de a fi "carer" adica ingrijitorul celor care donau. Acum.... din nou reactiile umane nu sunt firesti. Cine nu ar vrea mai degraba sa aiba grija decat sa fie macelarit pana la moarte?

Si un alt dubiu il constituie chestia cu donatul... In film spun ca puteai dona de 3-4 ori. Frate... ce puii mei donezi de 3-4 ori? Din cunostintele mele generale singurele parti care pot fi donate sunt 1 rinichi, o parte din ficat pentru ca se regenereaza si maduva spinarii (cred)- care oricum nu e organ.... ah si pancreasul cred ca poti sa il donezi, dar apoi trebuie sa iti injectezi insulina, nu? In fine, corectati-ma daca gresesc, nu ma pricep foarte bine. Oricum nu poti sa zici ca poti sa donezi o inima sau un plaman fara sa dai coltu'... Deci partea asta iar m-a lasat in ceata.

Concluzii? Sunt idei interesante in film, dar neverosimile si exceptand micile goluri, e un film inchegat, cursiv, care nu plictiseste. Pe mine m-a tinut atenta si chiar eram curioasa cum se va termina. Din pacate cu finalul chiar au dat-o in bara, s-a terminat brusc si nesarat, dar asta e. Abia astept sa imi spuneti parerile voastre, e un film care merita discutat....

Cred ca ar trebui sa fac un pact cu mine insami sa nu mai promit niciodata articole. Se pare ca de fiecare data cand "promit" sa scriu despre ceva, Universul ma izbeste cu o lipsa de inspiratie.

Am zis ca scriu despre serialul Flash Forward si am deschis fereastra asta de "postare noua" de vreo 10 ori si de vreo 5 ori am scris un inceput de articol caruia i-am dat delete pentru ca nu mi-a placut, asa ca inceputul meu este acesta:

Tu unde te vezi peste 6 luni?

Nu, nu esti la un interviu in care astept sa imi spui ca o sa mori in compania mea. In timp ce ma uitam la serialul asta ma gandeam "eu unde as fi peste 6 luni? Ce as face?" si raspunsul meu era unul optimist. Asadar... serialul incepe cu un blackout mondial in care toata lumea lesina pentru cateva minute, vazandu-si viitorul. Totul se intampla pe 6 octombrie 2009 si ziua pe care oamenii o vad (cei care o vad si cei care supravietuiesc) este 29 aprilie 2010. Fireste ca daca o lume intreaga lesina, cum de nu mor cei care sunt la volan sau cei care inoata, piloteaza avioane etc.? Pai raspunsul e simplu: mor peste 20 de milioane de oameni.

Serialul are un sezon si se bazeaza, fireste, pe cele mai importante lucruri vazute de oameni cheie. Mark Benford (interpretat de Joseph Fiennes) este personajul principal, lucreaza in FBI si are o familie ideala, pana cand in ziua de 6 octombrie 2009 "vede" in viitorul sau cum investigheaza acest fenomen the blackout si cum in sediul FBI intra niste raufacatori care incearca sa il omoare. Nevasta lui vede cum il insala cu un alt barbat, un coleg de serviciu nu vede nimic (semn ca ar muri si n-ar mai prinde ziua de 29 aprilie), o colega vede ca e insarcinata (desi era lesbiana) si asa mai departe. In mare parte oamenii cheie la care ma refeream mai devreme sunt cei din sediul FBI si cei de pe langa ei. Majoritatea viziunilor sunt "imposibile" si de aceea oamenii nu prea stiu ce sa creada, o sa se intample sau nu? Unii se chinuie din rasputeri sa isi schimbe viitorul, altii incearca sa faca tot posibilul ca ceea ce au vazut sa se indeplineasca si mai sunt cativa care pur si simplu au interpretat gresit ceea ce au vazut.

Trebuie sa recunosc ca Flash Forward are din start un punct forte: subiectul inedit. Vedem seriale cu spitale, clinici, chestii supranaturale de la extraterestrii pana la fantome si vampiri, actiune, drame (Brothers and Sisters) si asa mai departe. Subiectele serialelor tv incep deci sa devina un cliseu si mi se pare greu sa gasesti un subiect bun ca acesta.

Actorii sunt OK, desi mie nu mi se pare o alegere buna personajul principal, iar actiunea... Avand in vedere ca tine de domeniul fictiunii... as zice ca au facut o treaba buna in ceea ce priveste credibilitatea reactiilor personajelor desi... na, pe alocuri au dat-o in bara. Faptul ca toata lumea afla ce face FBI-ul si se vorbeste cu atata usurinta despre misiunile lor mi se pare o greseala de scenariu pe care o puteau evita, iar unele scena sunt din nou trase de par. Lucrurile devin complicate, dar nu atat de mult incat sa te pierzi in ele, cred ca a fost un lucru bun criza si lipsa de spectatori pentru ca un sezon-maxim doua e exact potrivit acestui tip de show.

Cred ca a fost o decizie buna ca au lasat un final deschis, pentru un al doilea sezon... dar sper sa il continue logic, corect, sa nu se complice intr-atat incat sa se piarda si scenaristii si telespectatorii in actiune, sa nu mai stie ce si cum s-a intamplat cum a fost cu Heroes.

Sunt multe de zis, dar nu vreau sa va mai plictisesc. In concluzie, Flash Forward a fost pe gustul meu, am urmarit unele episoade cu sufletul la gura chiar si daca aveti ocazia sa il vedeti sa nu ezitati, mai ales daca sunteti iubitori de fictiune.

Dupa ce am facut un dus si am fiert raceala din mine, m-am bagat in pijamale si in patura pentru a privi cu inima indoita emisiunea de pe ProTV "Romanii au talent".

Daca imi cititi blogul de mai mult vreme stiti bine ca eu am o pasiune pentru emisiunile de acest gen realizate in SUA si Marea Britanie. Pentru ca de data asta emisiunea purta marca romaneasca, am stiut ca nu o sa faca mare branza, dar m-am uitat pentru a vedea cat de jos au putut duce show-ul si conceptul lui.

Mihai Petre, Andra si Andi Moisescu fac parte din juriu. Fiecare presteaza dupa cum le spune regizorul. Mihai Petre joaca rolul unui Simon Cowell cu 20 de cm. mai mic de statura si 10 zerouri mai putine la contul din banca, Andra e "the nice lady" pe care o place toata lumea si care nu are de fapt nimic de spus decat Da sau Nu si Andi Moisescu e tipul glumet si deschis care mai spune o gluma-doua pentru a destinde atmosfera.

Prima editie pentru mine a inceput incredibil de patetic. 3 barbati imbracati in femei intra pe scena, foarte destinsi, fara niciun fel de emotie si incep sa danseze pe diferite melodii. Avem unul gras, unul slab si unul pe la mijloc. Cel gras pe ce credeti ca danseaza? Shakira, ma! Hmmm... oare nu tot la una dintre emisiuni era un gras care dansa tot Shakira? (nu mai stau sa caut linkul, dar credeti-ma pe cuvant ca era cam acelasi lucru).

Primul gand? Cat i-au platit pe astia sa urce pe scena si sa se dea in spectacol?

Apoi vin cateva talente care salveaza seara. Un pusti cu voce de soprana (desi m-am intrebat daca e pe bune si nu e de fapt playback, recunosc), vreo cateva trupe de dansatori, etc. Cat de talentati sunt romanii? Nu foarte. Am vazut trupe de dans de 10 ori mai bune la emisiunile din UK si USA, dar hai sa trec cu vederea, ce conteaza...

Cei care nu merg mai departe chiar credeti ca sunt pe bune? Eu cred ca pe unii ii platesc si cred ca ii platesc si pe cei care vin in amfiteatru ca sa formeze "publicul". Hai frate, nu-mi spune ca in Cluj 2000-3000 de oameni nu aveau ce face si s-au dus sa se uite la un spectacol negarantat. De fapt.... garantat... de replicile juriului, pardon!

Pe langa toate astea, ProTV-ul a mai dat si reclame cu tona! Si reclame proaste... stiam eu de ce nu ma uit la TV! Reclamele la Cosmote ma dau pe spate, la cat de "inteligent" sunt facute... Sa inteleg ca pe unii ii plateste cineva sa faca reclame proaste si eu nu reusesc sa prind nici macar un internship in domeniu? Super! Una singura mi s-a parut reusita, la Panzani si probabil aia era preluata, nu era romaneasca... No comment there.

Cateva concluzii ? Pai...

• Mihai Petre imi seamana cu un pitic de gradina care se urca pe doua papainoage si de acolo incepe sa strige cat de tare si inalt e el (de fapt nimeni nu-l crede). Mai arunca si cu o grebla-doua in stanga si dreapta...
• Show-ul e regizat ca la prosti.
• Ii cred pe cei care chiar sunt talentati, dar totodata cred ca pe unii i-a adus chiar ProTV-ul pentru ca nu aveau cu ce sa umple emisiunea.
• Pana si intrebarile mi s-au parut traduse de la astia din strainatate... Cred ca le-au tradus chiar cu Google Translate. "Ce cautati aici?" "De ce ati venit?"Ce mama naibii e asta? Nu puteau sa fie si ei mai credibili? Guess not.
  
• E penibil ca nu se poate face nici macar o emisiune pe bune, ca totul trebuie planuit dinainte, pana si glumele juriului pareau citite.

Acum sunt tot in pijama, am deschis notebookul si citesc pe Twitter ce spune lumea despre emisiune, parca Twitter e mai distractiv decat emisiunea. Pana una alta am deschis si o pagina de blogpost sa va spun impresiile mele. O sa ma mai uit la urmatoarea editie? Pe de o parte ma doare sufletul cand vad ce-au facut din emisiune, pe de alta parte ma amuza piticul si toata regia, iar intr-un mic procent sunt curioasa de "talente". Cred ca asta spune ceva.

Pe curand.

Am ezitat sa ma uit la filme in ultima perioada dintr-un motiv simplu: mi s-a stricat coolerul la desktop, deci am ramas doar cu notebookul. Pentru ca este un notebook si nu un laptop, are ecranul de 10 inchi si nu e foarte confortabil sa te uiti la filme sau seriale. In ciuda ecranului mititel am urmarit in ultima perioada 2 seriale noi, un episod-doua din cele vechi si uite ca aseara n-am mai rezistat si mi-am pus un film.

It's Kind of a Funny Story are chiar o nota maricica pe IMDB ceea ce imi da de inteles ca a fost pe gustul multora... si de ce n-ar fi ? Toata lumea s-a gandit la sinucidere o data si o data in viata, fie ca a fost la 10 ani cand credeai ca lumea se sfarseste daca nu ai jucaria pe care ti-o doresti sau la 20 cand credeai ca lumea se sfarseste daca nu esti impreuna cu persoana de care te-ai indragostit. O spun pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios... Depresia si tentativele de sinucidere fac parte din viata noastra fie ca vrem sau nu, iar pustiul din filmul asta isi incepe mica aventura spunand "hey, eu ma gandesc la asta, eu cred ca e ceva in neregula cu mine, ajutati-ma". Nu stiu cat de des se intampla lucrul asta, nici nu am un medic pe care sa il intreb, dar ceva imi spune ca majoritatea ajung la spital asa cum au ajuns colegii pustiului de salon: abia dupa ce incearca sa isi ia viata si nu reusesc cauta ajutor.

Asadar pustiul, Craig, interpretat de Keir Gilchrist, se interneaza singur intr-un spital spunandu-si problema, cautand ajutor. Intr-o mica masura filmul seamana cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, mediul cam este acelasi, poate la un nivel mai putin infricosator. Fireste, nu aveau de ce sa ii dea filmului un ton sumbru pentru ca se vrea a fi o comedie moderna care se termina intr-un ton optimist. Ei bine, mie nu a reusit sa imi smulga foarte multe zambete. Asta imi spune ca nu au ales categoria cum trebuie, poate trebuiau sa il puna mai intai la drama. Nu este nici un film foarte trist, este simpatic, e un fel de lectura usoara dupa sesiune, un desert dupa o masa imbelsugata sau o zi libera dupa o saptamana lunga de lucru.

Actorii fac si ei o treaba buna, alaturi de Keir Gilchrist ii regasim si pe Emma Roberts, Jim Gaffigan si Lauren Graham.

Concluzii? Nimic important... e un film de vazut, simpaticut cu o anumita substanta si idei simple, dar esentiale care nu trebuie date la o parte. Sper sa va placa si sa considerati recenzia utila! See ya!

Filmul nu prezinta deloc "Life as we know it", pentru ca viata pe care o stim se incadreaza la drama, nu la comedie si pentru ca multe din comediile facute azi nu mai sunt in stare sa iti smulga nici macar un zambet.

Christina Hendricks interpreteaza in Mad Men unul dintre personajele mele preferate - Joan Harris, secretara buna la toate, rationala si frumoasa, dar aici o regasim in rolul de mama si sotie (Alison) care are alaturi 2 prieteni minunati, Katherine Heigl, in rolul lui Holly si Josh Duhamel, in rolul lui Messer. Alison si sotul ei mor intr-un accident si Sophie, fata lor de numai cateva luni, ramane orfana. Parintii lui Sophie ii aleg pe cei doi in testament, (Holly si Messer) sa aiba grija de copil. In conditiile in care cei doi nu se prea puteau suferi, as zice ca e o situatie de exceptie, nu multe cupluri de aprox. 30 de ani isi fac testamentul atat de devreme (desi filmul o explica prin faptul ca unul dintre parinti era avocat) si isi lasa copilul unor oameni care nu sunt impreuna.

Ce pot sa spun e ca din pacate filmul nu iese in totalitate din tipare, dar se observa o anumita straduinta din partea scenaristilor de a face lucrurile sa mearga firesc. Totusi, cine poate spune cum o sa reactionezi cand te trezesti din senin cu un copil? Si e interesant construit, actiunile sunt firesti intr-o oarecare masura. Subiectul e cat de cat inedit si filmul primeste o steluta de la mine si pentru acest aspect. Au incercat sa vina cu ceva nou si din punctul meu de vedere au reusit.

Comedie? DA! Chiar am ras la multe dintre scene si faptul ca fost mai lung de o ora jumatate nu m-a deranjat si nici nu m-a plictisit. De fapt... Da, a fost putin neconvenabil pentru ca a trebuit sa ma uit la el in doua "ture", pentru ca mi s-a facut somn, but that's just bad timing din partea mea. Totodata, in film veti vedea si cativa actori din seriale, pe langa Christina Hendricks, il veti vedea si pe Will Sasso din Shit my Dad Says si Melissa McCarthy din Gilmore Girls.

Vi-l recomand? DA! Categoric trebuie vazut, dar sa fiti si in starea necesara. Nu este un film care sa te puna pe ganduri, sa te inspire sa scrii carti sau mai stiu eu ce. E o comedie usoara, foarte simpatica, cu actori frumosi, care reuseste sa te binedispuna dupa o lunga zi de muncit sau invatat.

N.B. N-am mai pus poza pentru ca scriu de pe notebook si mi-ar lua ceva timp operatiunea asta din pricina ecranului cam mititel.

The Social Network cred ca a fost un film asteptat de foarte multa lume cu mare interes pentru ca este vorba despre un fenomen, un fel de vartej tehnologic in care multi dintre noi s-au prins. Facebook... stim cu totii ce este, pana si mama stie ce este, asa ca nu are rost sa mai explic, da? Ei bine, filmul se bazeaza pe cum a luat nastere reteaua sociala Facebook, la inceput denumita The Facebook.
Mark Zuckerberg, un pusti de 19-20 de ani, student la Harvard, baiat geniu cand vine vorba de programare, a inceput cu cateva site-uri, dintre care unul a facut intr-o singura seara serverul din cadrul facultatii sa cada. Actiunea filmului se deruleaza paralel cu procesele in care acesta era/este implicat. Pe parcursul a 2 ore de film putem urmari dificultatile pe care Mark le intampina cand vine vorba de aceasta afacere si deciziile pe care trebuie sa le ia.

Despre actori sa va spun cate ceva... actorul principal nu imi place! Simplu si la obiect. Poate Jesse Eisenberg seamana o ţâră cu Mark Zuckerberg, dar mie nu imi place... are an evil look pe care Mark nu o are in viata reala, cu toate astea nu pot sa ma iau de talentul lui actoricesc. Mi se pare ca face o treaba bunicica, la fel si Justin Timberlake care il interpreteaza pe Sean Parker, un tip cam insetat dupa bani, obisnuit sa traiasca pe picior mare.

Din ce am citit pe Wikipedia, Eduardo Saverin are de fapt alt nume in viata reala, Paul Ceglia. Personajul lui imi place cel mai mult de altfel. Tot pe Wiki am citit si ca filmul nu ar fi atat de precis si ca faptele nu s-au intamplat tocmai asa. Nu ma mir, povestea trebuia totusi adaptata pentru un public. Intr-adevar, impresia cu care ramai dupa ce urmaresti cu intensitate ce se intampla este aceea ca Mark este un "socially inept nerd" care nu face altceva decat sa programeze non-stop. Bine, pe langa asta mie mi s-a parut si ca se crede superior, un fel de mic Dumnezeu, ca e intr-adevar foarte destept si are un fel de a intelege lumea foarte profitabil... dar poate astea sunt simple impresii pe care mi le-a lasat jocul actoricesc si scenariul... cine stie cum o fi in realitate.

Ca impresii generale pot sa spun ca m-a impresionat Harvard-ul. Nu stiu daca e exagerat sau nu, pentru ca n-am fost niciodata acolo, dar ceva imi spune ca nu si ca oamenii aia chiar sunt la nivelul ala de avansati ca resurse. Stiu ca au mai multe avantaje: sunt in USA in primul rand si in al doilea rand au totusi vreo 200 de ani mai mult ca vechime decat facultatile noastre, dar maaaaan.... ce diferenta! Sunt curioasa, oare zidurile alea adapostesc numai genii?

Dupa ce s-a terminat filmul am avut asa... un mic "wow" pe care nu l-am rostit, ci doar l-am gandit, mai ales cand am vazut ca pustiulica asta de Mark a facut toate astea la o varsta atat de frageda. La douaj' de ani a schimbat practic intreaga lume intr-un mod atat de simplu si inteligent. Adica serios, voi de cate ori dati refresh paginii de Facebook? Daca imi cititi blogul va zic eu, sigur cel putin o data pe zi! Pana la urma nu ai cum sa nu stai pe Facebook, este o modalitate grozava in primul rand de a tine legatura cu prietenii, cu familia, in al doilea rand a devenit o sursa foarte mare de informatii. Peste 500 de milioane de utilizatori e totusi ceva!

Ah si ce mi-a atras atentia a fost inversunarea cu care s-a impotrivit publicitatii pe Facebook, ceea ce mi se pare o idee excelenta. In afara de acele mici bannere din partea dreapta, nu exista publicitate cum exista pe alte site-uri. E o dovada de respect fata de utilizatori si eu as zice ca Mark nu e un tip atat de innebunit dupa bani, nu e un lacom care ar face orice sa "iasa banu' " pentru ca probabil ar fi putut stoarce mult mai mult din afacerea asta, dar s-a multumit sa fie miliardar si Person of the Year in Times, anul trecut :))

Gata, o sa inchei postarea aici, ca deja am scris prea mult. Astept parerile voastre, scuzati greselile de orice fel si incoerentele din text. Sunt cam chiauna din motive personale :) Bye

Am inceput sa ma gandesc la anger management. Suna bine "anger management", nu? De fapt este vorba despre cum ne controlam reactiile, nervii si de cele mai multe ori auzim sintagma referitoare la persoanele care au probleme cu asta. Uneori am si eu problemele astea, destul de rar la intensitate maxima, dar nu pot sa spun ca sunt chiar o persoana calma.

Sunt mai calma decat unii si mai nervoasa decat altii. In orice caz, am dat un mic search pe sfantul Google si primul rezultat se referea la un film, din 2003, numit Anger Management. Am facut imediat rost de el, mai ales ca am vazut ca e cu Adam Sandler si Jack Nicholson. Cum Dumnezeu am ratat eu un film cu Adam Sandler? Imi place foarte mult actorul, la fel si Jack Nicholson care a crescut in topul meu de la vizionarea filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci. In film am regasit-o si pe blonda absolut superba din Mad Men - January Jones (acolo joaca rolul lui Betty Draper), careia nu i s-a potrivit rolul asa bine cum i se potriveste ca Betty.

Dave e un tip destul de normal, cu ceva traume din copilarie totusi (cine nu le are?). Intr-o calatorie pe care trebuia sa o faca in interes de serviciu, Dave il cunoaste pe Buddy Rydell si este implicat intr-un incident minor, cu repercursiuni mari. In urma intamplarii, Dave ajunge in instanta si este obligat sa ia parte la sedinte de terapie pentru controlarea furiei.

Au fost niste chestii foarte interesante in film care ar putea chiar sa ajute in viata reala. Nu, nu vorbesc despre oprirea circulatiei pentru a canta "I'm so pretty, oh, so pretty" si nu vorbesc nici de "goosfraba" sau goos-bla-bla, vorbesc de faza in care Buddy ii spune lui Dave sa nu mai asculte muzica care implica un anumit grav de furie, care induce sentimente negative si scenele in care iti comunica non-verbal sentimentele personajului (asta e interesant de observat). Chestia cu cenzurarea pentru sine a chestiilor negative o sa incerc si eu cat pot, adica deja ascult Enya...

In fine, filmul are niste faze de te cracanezi de ras si e foarte bun pentru a te relaxa intr-o seara de vineri, dupa o saptamana de munca, dupa un weekend de cacat, dupa o zi de cacat sau pentru a-ti calma nervii. Filmul nu iti face un curs de anger management, pentru ca, la fel ca orice productie, trebuie sa fie comercial, sa placa aproximativ oricarui tip de public. Merita vazut pentru scenele amuzante, pentru actorii foarte buni si pentru ideea de la sfarsit.... pe care o sa o aflati voi dupa ce il urmariti.

Sa imi spuneti si mie daca v-a placut! Cheers.

Sursa poza: IMDB

Ii spuneam mai devreme unui amic ca daca ar exista un loc in care as vrea sa mi se intample cele mai frumoase lucruri sau un loc in care m-as refugia sufleteste, ar fi cinematograful. Iubesc sala de cinematograf si mi-ar placea sa merg mult mai des, dar din pricina preturilor ridicate la bilete nu am cum. Si cand zic mers "mult", ma gandesc la un de doua-trei ori pe saptamana. Probabil m-as satura (oare?), dar cam asta ar fi damblaua mea: cinema-ul. CineMA iubeste.

Am vazut demult trailerul la Legend of The Guardians si sincera sa fiu nu planuiam sa merg, adica ma gandeam "da, pare ca merita sa dau 20 de lei pe bilet, dar daca iar nu o sa am cu cine sa merg...". Si uite ca s-a ivit ocazia si am mers sa il vad.

Guardians of Ga'Hoole este un roman in serie scris de Kathryn Lasky, inceput in 2003, terminat prin 2008 si ecranizat anul acesta, disponibil in 3D si (cica) in IMAX. Am intrat pe site-ul aficotroceni.ro si vad ca programul IMAX e blank, ori nu se incarca, ori nu ruleaza nimic. Asta inseamna ca bufnitele nu au venit in IMAX si la noi, dar cu siguranta puteti merge sa le vedeti in 3D.

Soren si Kludd sunt doua bufnite-inca pui, care isi incep primele antrenamente de zbor. Cei doi frati au personalitati foarte diferite, Soren fiind mai mult genul aventurier care se hraneste din legendele spuse de tatal sau despre Gardieni. Kludd, pe de alta parte, se crede mai rational, cazand mereu in umbra lui Soren care era mult mai priceput, entuziasmul lui dandu-i forta si curaj. Cei doi sunt rapiti si ajung in regatul St. Aggie's, unde puii de bufnita sunt spalati pe creier si antrenati pentru a fi soldati. Soren reuseste sa scape si pleaca in cautarea Gardienilor pentru a le spune depre planul bufnitelor de la St.Aggie's care incearca sa puna stapanire pe toate tinuturile.

Nu ma mira ca am inceput sa ne uitam la filme cu bufnite, sincer. Si atata timp cat sunt foarte bune, nici nu ma deranjeaza. Mai degraba m-as uita la bufnite o zi intreaga decat la SAW, de exemplu. Care e faza cu filmele astea horror? De cand horror este egal cu sange si masacru? Uitati-va la Paranormal Activity, The Ring, El Orfanato, Mirrors, astea da filme de groaza. SAW si multe alte rahaturi aparute sub eticheta "horror" sunt doar o versiune necenzurata a Stirilor de la ora 17, zau.

In orice caz, revenind la The Owls of Ga'Hoole.

Parerea mea e urmatoarea: e un film foarte-foarte bun si usurel. Poate fi urmarit si in familie, desi cred ca in 2D isi cam pierde farmecul. 3D se vede foarte bine si efectele speciale sunt cu mult mai valoroase. Povestea e noua, e interesanta, unele lucruri sunt (cum e normal, de altfel) cliseice, cum ar fi lupta bine-rau si chestia cu rasa pura pe care o intalnim des de la o vreme incoace, dar nu plictiseste. Bufnitele sunt tare simpatice si unele scene sunt chiar spectaculoase. Vi-l recomand cu caldura! Daca nu aveti ce face, duceti-va sa vedeti acest film in 3D pentru ca merita. Pe mine nu m-ar deranja de ex. sa il mai vad inca o data chiar... hihi.

P.S. scuze pentru greselile de scriere/exprimare/gramaticale din acest review, dar din motive serioase atentia mea a fost cam redusa cand l-am scris.

Am vazut filmul de vreo 2-3 ori. A aparut in 2008, iar rolul principal, detinut de Clint Eastwood, este punctul forte al filmului... cum sa zic, fara el n-am putea vorbi de Gran Torino. Spui Gran Torino, spui Clint Eastwood, cu atat mai mult cu cat tot el a si regizat filmul. Ce pot sa zic despre film? Stau si imi storc creierii sa ii gasesc un punct slab si nu reusesc. Ceva imi spune ca nici n-am sa gasesc ceva negativ de spus.

Filmul incepe cu inmormantarea sotiei lui Walt Kowalski, un fost ofiter din armata trimis in razboi, in Coreea. Moartea sotiei lui a scos aparent tot ce era mai rau din Walt, acesta fiind artagos cu toata lumea, rautacios, sarcastic, fara sa vada vreun bine in ceilalti (cam ca mine asa).... asta pana cand incepe sa ii cunoasca pe vecinii lui asiatici (Hmong people), care se diferentiaza de ceilalti prin inteligenta, bun simt si comportament civilizat, ceva mai rar intalnit la alti tineri.

Sue si Tao sunt sora si frate, iar Walt se ataseaza de ei si intra in viata lor ca un erou, scapandu-i de gastile de cartier care nu ii lasau in pace, una dintre gasti fiind chiar rude cu cei doi. Sfarsitul este impresionant si filmul este croit pe relatia dintre batran si cei 2 tineri asiatici. Observam cum Walt nu reuseste sa gaseasca nici un pod de legatura intre el si propria familie, dar reuseste sa se integreze in familia vecinilor lui si sa ii ajute cu tot ce poate.

Concluzii sunt multe... Clint Eastwood nu ar fi putut face o treaba mai buna, nici ca actor si nici ca regizor. Personajul Walt nu putea fi interpretat de altcineva mai bine decat a facut-o el si lipit de o poveste la fel de buna, filmul devine exceptional, un adevarat must-see! E o adevarata capodopera din punctul meu de vedere. Are foarte multe secvente amuzante, sarcasmul lui Walt fiind ingredientul secret, totodoata este si emotionant, psihologic si inteligent. Are toate calitatile sa va tina lipiti de ecran/monitor pentru aproape 2 ore.

sursa poza: fusedfilm

Cautam in seara asta un film de familie, usurel, dar pentru ca la aceasta categorie, IMDB-ul mi-a sugerat in mare parte animatii, am decis sa ma uit la Splice.

Din start tre sa va spun ca o sa critic filmul integral, asadar o sa dati si de spoilere.

Filmul incepe promitator, cu un el si o ea, amandoi oameni de stiinta. Pun la cale un plan pentru a clona o fiinta umana, dar proiectul nu este aprobat de firma la care lucreaza, asa ca il fac pe cont propriu. Interesant inceputul, un fel de Alien... Creatura incepe sa prinda caracteristici umane, are si inteligenta, rationament si cu toate astea nu invata sa se controleze si scapa de sub control. Fuge, se intoarce... isi scoate aripile la iveala, tepii, o dam si pe un Jeepers Creepers emotional, in fine.

Partea care strica tot filmul e cea legata de sex. Creatura are ADN-ul fetei in sistem si cum-ne-cum omul nostru de stiinta, Clive Nicoli interpretat de Adrien Brody, se indragosteste de creatura (Dren) si face sex cu ea... Acu stiu ca sexu' vinde, da' din punctul meu de vedere a stricat filmul si credeam ca e doar o scapare, ca doar scena aia o sa fie de cacat... pentru ca na, inceputul si prima jumatate fusesere acceptabile. Dar nuuu... au trebuit sa prosteasca tot restul de jumatate si uite asa, la sfarsitul filmului n-am putut sa gandesc decat "Ce porcarie..."

Mare porcarie, oameni buni. Daca astia credeau ca "mama, ce film misto o sa facem, nu au mai vazut astia in viata lor cum un monstru' si-o trage cu un om", s-au inselat. Macar de-ar fi lasat povestea asa cliseica pana la sfarsit, ar fi fost mai OK, dar nu, au facut-o lata.

Cred ca perioada in care scriu despre filme a cam trecut pentru mine. De ce? Pentru ca nu prea ma mai uit, in primul rand. In al doilea rand rareori gasesc filme la care sa am ce sa scriu ( mai mult de 5 randuri) si in al treilea rand, imi vine greu sa scriu fara spoilere.

In sfarsit, am dat-o pe seriale pentru ca e toamna si au reinceput majoritatea. Eu si sor'mea suntem pasionate de seriale, asa ca avem o lista luunga de seriale pe care le urmarim de la bun inceput, pe care le-am abandonat si pe care le-am terminat. O sa incerc sa le enumar aici, imi amintesc ca am mai facut o data o lista, dar acum s-a cam dublat... asa ca, cele pe care le urmarim la momentul actual sunt: Grey's anatomy, Private Practice, Supernatural, Life Unexpected, True Blood (doar eu), The Vampire Diaries, The Tudors (doar eu) , Pretty Little Liars, Brothers and Sisters (ma mai uit eu din cand in cand la cate un episod), Gossip Girl (se uita numai sorela la el, desi am vazut si eu un sezon-doua), Californication (doar eu), Modern Family, Sex and the city...

Dintre cele pe care le-am abandonat: Heroes, Flash Forward, 30 rock, Desperate Housewives, Roswell, Romantically Challenged, V, ER, News Radio, 2 and a Half Men, Charmed... etc

Pe care le-am terminat: Kyle XY, Prison Break, Married with Children, Seinfeld, Sex and the city, Gilmore Girls, 10 things I hate about you, The Nanny, Ally McBeal, Friends, Felicity... etc.

Astea sunt cele de care mi-am adus aminte, cu siguranta sunt mai multe de adaugat la cele terminate, daca le luam in considerare pe cele de la TV pe care le urmaream inainte cu fidelitate. Nu stiu daca ati observat, Sex And The City se afla la ambele categorii pentru ca ne-am apucat sa-l revedem. E usurel, e amuzant si merita revazut.

Din punctul meu de vedere, serialele sunt foarte bune atunci cand nu ai chef de altceva. Stii despre ce e vorba, stii personajele, asadar e un film mai lung, la care poti viziona continuarea in fiecare saptamana sau zi, depinde cum ai acces. Si in timpul unui episod din SATC, saptamana asta, am observat... de fapt, sorela a observat o greseala de filmare. Hihi. Vedeti si voi ce vedem si noi? :-D


In timp ce scriam postarea, ma gandeam la pasionatii de seriale... Ce-ar fi sa ne adunam toti intr-o zi, intr-un loc? Sa vorbim despre toate, sa ne cunoastem, poate chiar sa urmarim niste episoade pe un laptop? Astept parerile voastre. Spread the word and the love for TV series!

Stiti cu totii ca de mult timp imi caut de lucru. Zilele trecute ma uitam iar peste CV, pentru a mai pune o virgula, un semn diacritic, sa fac ceva pentru a fi mai atractiv. M-am uitat per ansamblu si m-am intrebat "ce striga CV-ul meu? Ce domeniu? La ce sunt eu buna?". CV-ul meu striga "literatura" si raspunsul m-a intristat pentru ca nimeni nu cauta "literatura". Toti cauta "marketing", toti cauta "economist", "contabil", "programator", pe cand al meu striga "literatura", adica "scriitor", adica "inutil", adica "muritor de foame". Nu striga numai asta, fireste, dar per ansamblu.... datorita (sau "din cauza"?) tuturor activitatilor/premiilor din liceu, CV-ul meu are stampila de "literatura".

Si iata-ma in seara asta, cu aceeasi carte a Cellei Serghi in fata, "Panza de paianjen", o carte pe care o savurez de o saptamana-doua si care nu as fi vrut sa ia sfarsit. Raspunsul imi apare din noua in minte, "Literatura", dar care este intrebarea?

Cum as putea sa descriu cartea acestei femei minunate? Autobiografie? Roman de dragoste? Nu. Nu este un roman de dragoste. In nici un caz asta. "Panza de paianjen" este de fapt o carte despre razboi. Da, e o carte cu lupte, cu victime si morti. E o carte trista, dar optimista in acelasi timp. E viata unui om. Oamenii sunt incredibil de barfitori in general, cum de cartea asta nu a avut mai mult succes? Cum de nu vorbeste toata lumea despre ea in sus si in jos? Cum de nu am citit recomandari? CUM??? Oamenii barfesc... si aici, in fata noastra, avem viata unui om. In pagini. In litere. In sentimente, emotii, trairi, descrieri, culori, dialog, naratiune, prejudecati, oameni. Oameni.

Nu am cuvinte sa descriu frumusetea acestei carti, complexitatea ei. Nu am puterea sa va spun de ce o recomand, pentru ca vorbele mele palesc in fata acestui talent. Si stau si ma gandesc... Stiti... in liceu... aveam de citit, ca fiecare generatie, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". In primul rand am gasit-o foarte greu la biblioteca. Mi-a cumparat-o sor'mea dintr-un anticariat si am inceput astfel sa o citesc, cu intarziere. M-am zbatut sa o duc la capat, m-a pierdut, m-a dezamagit pentru ca toata lumea era innebunita dupa ea si spunea ca e foarte misto si ca pe ici-si pe dincolo. Pe mine nu m-a prins. E un mister. Nu m-a prins niciodata. Am incercat in prima faza sa citesc rezumatul si sa invat pe dinafara ce se intampla in carte. Ca un papagal. Nu am reusit pentru ca eu de obicei nu reuseam sa scriu un comentariu sau o lucrare pe baza unui roman pe care nu il citisem. Si ce daca stiam ce se intampla in mare... era egal cu 0. Rezumatul imi intra pe o ureche si imi iesea pe alta.

Nu stiu daca acum l-as intelege diferit, daca m-ar atrage. Sincera sa fiu nici nu vreau sa mai incerc, la cat de mult m-am chinuit sa o duc la bun sfarsit. Nu, nu am reusit nici pana in ziua de azi sa termin "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Bate-ma. N-am putut. Asta e. Ma impac cu incapacitatea de a trece peste paginile romanului lui Camil Petrescu.

Fac aceasta comparatie si ma gandesc la Camil Petrescu pentru ca in cartile lui a fost un singur lucru ce mi-a lipsit si peste care n-am putut sa trec. E un lucru pe care l-am regasit din plin la Cella si anume, sufletul. Eu nu am simtit urma de sinceritate sau suflet in paginile scrise in 1930 de Camil Petrescu. Cine sunt eu sa critic? Un simplu cititor. E parerea mea. In orice caz, ma bucur ca Petrescu a fost unul dintre acei multi care au incurajat-o pe Cella Serghi sa scrie.

Viata ei, povestea ei, merita stiute, merita traite. Eu am trait si am plans alaturi de paginile ei. Si acum imi vine sa plang cand imi aduc aminte pasaje din carte, dar imi dau seama ca s-a terminat. Si viata ei si cartea. S-a terminat razboiul... s-a terminat lupta ei dusa cu viata. S-au terminat din momentul in care a inceput sa scrie tind sa cred.

Iata, ma regasesc in fata cartii inchise, cu intrebarea in gand... Ce i-a salvat pana la urma viata?

Si raspunsul mi se propteste in minte precum fulgerul care lumineaza firesc pe timpul furtunii: Literatura.

Si poate nu vi se pare mare lucru, intr-adevar scriitorii sunt muritori de foame. Nu ma consider scriitoare, nici macar cand mi-a aparut povestirea intr-o carte tiparita nu m-am considerat scriitoare. Poate norocoasa, dar nu "scriitoare" pentru ca nu ma vad capabila de asemenea maiestrie, de asemenea pagini, asemenea romane sau poezii. Nu mai scriu la modul serios de ceva vreme pentru ca... poate n-am suficienta incredere in mine, suficient curaj sau suficienta dorinta de afirmare. Poate n-am suficienta vointa sa scriu pur si simplu. Cui ii pasa? Nici nu vreau sa am poate, dupa ce ochii mei trec peste asemenea randuri, ca ale Cellei, am impresia ca nimic nu poate fi mai bun.

Ca sa inchei... pentru ca e foarte tarziu si mi-e somn. Raman cu o curiozitate: De cate ori "contabilitatea", "programarea" sau "marketingul" au salvat o persoana de la sinucidere, de la inec, de la mizerie si nefericire? Imi imaginez ca nu prea des. Ei bine, o sa pun capul pe perna in seara asta cu mandria ca CV-ul meu striga "literatura", chiar daca sunt somera, pentru ca cel putin stiu ca e mai mult decat un domeniu pentru cei care stiu sa inteleaga. Stiu ca e o stare. Stiu ca e o fericire pentru unii. Stiu ca unii o scriu si altii o citesc cu acelasi interes, cu bucurie, cu simplitate, cu usurinta, cu claritate. Stiu ca pentru multi e o salvare.

Noapte buna.

Ieri a fost o zi plina, care a inceput interesant, apoi a evoluat spre bine si s-a sfarsit in rau.

Sa incep prin a spune ca am condus din nou singura (adica fara un sofer experimentat langa mine)... Prima oara a fost acum mai bine de un an... si atunci aveam cat de cat experienta deoarece conduceam zi de zi. Acum a fost ceva mai special pentru ca nu am mai condus de vreo luna si apropo, sa va spun cum m-am hotarat sa o fac.

Trebuia sa mergem la posta, sa ne luam faimosul somaj... (v-am vorbit si despre el) si cu toate ca aveam masina acasa si nimeni nu avea nevoie de ea, am decis sa mergem cu minunata "caruta" din motive de siguranta. Cand asteptam in statie, vad inaintea noastra un grup vesel de oameni care radeau si se bateau pe spate cu o sticla de bere ieftina in mana. Dupa experientele nefericite de zilele trecute in care era (serios vorbind) sa vomit din cauza mirosurilor din jurul meu, dupa ce am mers cu un betiv care dadea viata atmosferei si cocalari-pustani care tipau si faceau ca toate maimutele din jungla, dupa baba-muratura care a zbierat ca ea nu sta cu geamul deschis langa ea ca "sa vii DUMNEATA sa stai aici" (bine ca nu tipa la mine), deci dupa toate astea... am zis "stop".

Mi-am zis "daca astia cu berea in mana si glumele ieftine la bord se urca in masina, plec, ma urc la volan, gata!" Toate bâtele conduc şi fac greşeli de n-au stres, eu de ce să merg cu fauna? Dupa ce s-au urcat cei 3 crai de la rasarit, m-am întors cu soră-mea acasă şi deci, l-am întrebat pe tata dacă mai are nevoie de maşină şi mi-a zis că nu, aşa că mi-a dat cheile şi am plecat.

Nu am mai stat să mă gândesc la îndoielile pe care le aveam în legătură cu cât de bine o să conduc, dacă lovesc ceva pe drum sau dacă o să am vreo defecţiune tehnică, dat fiind faptul că este o Dacie 1310... nu m-am mai gândit la nimic şi totul a venit firesc. Nu mi-a fost nici măcar frică. Şi de ce mi-ar fi fost? Drumul era scurt şi liber, iar eu am permis de 3 ani... din care, ce-i drept, am condus mai putin, dar ce conteaza? :))

Şi a fost foarte OK per total :) Cred că am condus chiar mai regulamentar ca niciodată. Singurele mici probleme au fost... cu faptul ca nu am parcat fix pe mijlocul liniilor care marcheaza spatiile de marcare, ba o lasasem chiar stramb, dar am indreptat-o, apoi am avut ceva probleme ca nu intra in viteza I... şi cam atat. La semafor am ajuns o data prima si nici nu se daduse verde bine că idiotul din spate a şi claxonat, cu toate că am plecat cu rotile scârţâind ( i love to do that :)) ) , dar ce să le faci ? În orice caz, am fost foarte multumită de mine însămi. E un sentiment interesant, pe care il experimentez de-a dreptul rar. Ah da, un alt motiv pentru care am luat masina, a fost pentru ca aveam cumparaturi de facut si de carat, banii primiti trebuie si cheltuiti...

Si check this out... pe distanta parcursa, benzina ne-ar fi costat maxim 5 lei, pe cand biletele la caruta ar fi costat 8, eh? Afacere.

Şi dupa ce am terminat cu aceasta aventura, care m-a ajutat sa fac pace cu propria persoana in ideea de "am facut si eu ceva bun si util azi", m-am apucat sa il ajut pe tata sa stoarca strugurii pentru must. Acestea fiind spuse, am mai muncit 2-3 ore... si nu m-ar fi deranjat daca nu as fi facut o salbatica febra musculara la maini, care m-a facut sa urlu de durere in timpul noptii, pe la 1.30.

Nu puteam sa imi indrept mana, ca durerea mi se ducea in tot corpul. M-am trezit aproape in lacrimi si am luat un Nurofen dupa ce m-am dus si am cautat ca disperata un unguent, cu mana indoita de parca as fi avut un handicap. A fost oribil si durerile de tipul asta le-am mai experimentat la picioare, cand eram mai tanara si am coborat pe Kalidenru, nici nu va imaginati cat de cumplit e. Una e febra musculara normala, alta e sa te doara de sa te treaca toate apele. Apropo, chiar imi ardea faţa de la durere cand m-am trezit.

Fireste, febra nu a trecut, dar mi-e ceva mai bine si pot sa imi intind mana... desi nu pot sa o tin perfect dreapta. Cam asta a fost ziua mea plina de realizari si peripetii, o zi cum demult n-am mai trait, o zi de care chiar mi-era dor.

Cheers.

Am descoperit azi cum poti baga burta in draci pe bani putini. Nu prea am mai dat de locuri unde sucu' la 330ml sa coste mai putin de 4 lei, dar iata ca cei de la Springtime mi-au facut ziua frumoasa... si mai putin frumoasa...

O sa scriu aici cate cuvinte despre experienta Spring, pro-uri si contra-uri. Nu e o postare platita de nimeni, nici facuta cu reavointa, asta-i doar un blog, eu sunt doar un om, care azi a fost client in acest fast-food. Asta ca sa clarificam posibile neintelegeri care ar putea aparea.

La PRO:

• Servire rapida
• Mancare buna (cel putin pizza) si proaspata
• Preturi exceptionale (a se citi foarte mici pentru centrul al Bucurestiului)
• Pozitionare buna, la indemana, aproape de metrou
• Cafea buna

La CONTRA:

• Personalul de cacat
• Putin cam inghesuit, tavanul jos imi dadea o teribila senzatie de claustrofobie. Si pe langa asta mai era si foarte cald pentru ca nu dadusera drumu la aparatul de aer conditionat
• Serviciul de servire e cam aiurea. Platesti, apoi te duci sa lasi bonul, apoi astepti pana e gata comanda, apoi te duci sa o ridici... apoi... apoi... si se mai uita si alea urat la tine ca nu stii cum merg treburile, de parca eu mananc in fiecare zi acolo, parca n-a fost a treia oara in viata mea cand am intrat la ei.. Pfff, ma lasi...

Cam astea ar fi. Stiu ca avantajele sunt mai multe decat dezavantajele, dar pentru mine conteaza foarte mult personalul... asa ca a reprezentat un MARE minus partea asta. Recunosc ca preturile mi s-au parut foarte bune, mai ales ofertele speciale. Spre exemplu, eu mi-am luat o pizza si o cola la doza cu doar 10 lei, iar pizza a fost foarte gustoasa si nici nu am putut sa o termin. Sa nu mai zic de cafea, care pe langa faptul ca a fost buna, a fost doar 2.5 lei.

Concluzia... ? Am aflat un loc bun unde poti manca bine si ieftin, dar trebuie sa ai nervi de otel sa comanzi... si multa ignoranta la bord. That's all.

Cya.

Muzica. Filme si seriale. Literatura scrisa si citita.

Muzica ma linisteste, imi permite sa fac lucrurile mai usor. Restul imi ocupa timpul si mintea, ceea ce e foarte relaxant.

Dupa ce am terminat Omul Invizibil, vazand-o si pe draga mea sora ca citeste Henry Miller cu asa patos, mi s-a cam facut si mie pofta de lecturat. Problema e ca nu stiu de ce sa ma apuc. Am 2 carti incepute, Marele Singuratic a lui Preda si Eat, Pray, Love de E. Gilbert. Eat, Pray, Love este o carte super tare, de care m-am indragostit si inca sunt indragostita, singura problema mi-e suportul. O am in format electronic si parca ma tenteaza sa o scot la imprimanta, dar... neah, nu stiu. Si Marele Singuratic... mmm, nu prea ma mai atrage, nu stiu de ce si e pacat ca am citit o parte considerabila din el, dar parca o lalaie... In orice caz, vreau ceva care sa imi placa de la inceput pana la sfarsit asa caaaa...

O sa pun un poll aici si o sa ii rog pe cei care au citit cartile pe care le enumar sa mi-o recomande pe cea care le-a placut cel mai mult. OK? O sa las poll-ul doar cateva zile, asa ca dati blogul mai departe, sa voteze cat mai multa lume si astfel sa ma apuc de citit. O sa fac si un review daca o sa imi placa foarte mult. Si probabil o sa fie un review care contine spoilere, dar o sa anunt de la inceputul articolului.

Pentru cei care iubesc filmele si care intra pe aici pentru reviewuri... Nu pot decat sa va fac o mica lista cu ce am vazut in ultima vreme, cu o parere si un scurt rezumat si sa va las pe voi sa decideti ce si cum.

Asadar, in ultima saptamana sa zic.... Am vazut in jur de 4-5 filme.

Mulholland Drive - film din 2001 cu o tipa superba, bruneta, de care pe parcursul filmului m-am indragostit. Sunt sigura ca si voua o sa va placa atat tipa cat si filmul (mai ales daca sunteti barbati.... ) Filmul incepe cu un accident de masina in care e implicata si bruneta de care va spun. Ea pleaca de la locul accidentului cu o rana la cap, ajunge intr-o casa si asa o intalneste pe Betty, o tanara talentata care a venit in Hollywood pentru a-si pune pe picioare o cariera. Bruneta sufera de amnezie, dar bine ca-i Betty acolo sa o consoleze si sa o ajute. Betty e blonda, apropo. Deci o blonda si o bruneta... ce poti sa vrei mai mult? Filmul e lung, are in jur de 2 ore jumate aproape, dar merita... dupa cum spuneam, oricum cred ca era de preferat sa fie mai lung.

Micmacs este un film frantuzesc, ingenios, facut de regizorul care a realizat si Amelie, adicatelea Jean Pierre Jeunet. E un film simpatic, care merita o vizionare, daca nu chiar doua pentru a-l intelege mai bine si pentru a observa detaliile.

Snatch, tot film mai vechi, de prin... nici nu stiu, 2000? Cam asa. Cu Brad Pitt. Un film... cu gangsteri, mafioti, care nu m-a impresionat. Adica are niste glume foarte simpatice si actorii joaca bine, dar modul in care e filmat.... te zapaceste de cap, mai ales ca nu eram in stare sa stau sa acord 100% atentie filmului. Deci daca nu stai sa macerezi filmul, sa ii acorzi atentia necesara, te pierde, te plictiseste sau poate s-a intamplat asta doar cu mine.

Ultimul film lansat al lui Edward Norton, Leaves of Grass, aduce in prim plan viata unui profesor de engleza, care ia o intorsatura neplacuta in momentul in care afla ca fratele lui geaman a murit. Si asta merita vazut bicoz.... e dragut, pune probleme interesante si Edward Norton... ramane Edward Norton... A DAMN HOT PIECE OF ASS!! :D

Cam atat pentru moment. Nu uitati de poll, please!