Sunt ceea ce gândesc

În reality-showul zilelor mele se întâmplă lucruri anormale care după un anumit număr de repetări devin normale. Şi am întâlnit în ultima lună... toate speciile pământului. Când credeam că le-am experimentat pe toate, că le-am văzut pe toate... mi se dă o palmă peste faţă şi mi se strigă "NU! Stai să vezi!"

Ma trezesc la 8... foarte devreme pentru mine, dar nu ma deranjeaza. Ma duc si fac dus, ma parfumez, ma machiez, ma accesorizez, imi calc hainele, ca scoasa din cutie (/a Pandorei) ma duc sa iau "căruţa". Si fireste, in jurul meu pute, dar nu imi acopera parfumul, asa ca e inca OK. Mai merg ce mai merg, dorm pe mine, apoi in minte imi vin cuvintele unui fost coleg de serviciu....

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Bănuiesc că e doar o pală de vânt venită dinspre persoana nepotrivită, aşa ca nu bag de seamă... apoi din nou...

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Încep să îmi pun semne de întrebare şi să dau din nări. Deodată mă doboară... un miros puternic de peşte... Stomacul meu protestează, ficatul la fel... până şi parfumul cu care mă dădusem s-a ascuns pe sub haine.

Mă uit în jur... şi când văd... ceva ce n-am mai văzut până acum în viaţa mea. Cineva lângă mine... mânca peşte... dintr-o pungă... pungă care se afla în geantă. Era peşte... peşte prăjit acasă, peşte care pute, PEŞTE! Cum dracu' să mănânci peşte... în... e ca şi când te-ai apuca să mănânci în autobuz piure sau fasole. DAR peştele puţea în ultimul hal, în primul rând, în al doilea rând persoana respectivă mânca cu ambele mâini, nu era însărcinată şi lovitura de graţie a fost când a început să sugă oasele. GAAAAAH... bine că mi-a fost distrasă atenţia când a urcat un tip foarte drăguţ cu ochi albaştri şi bine că a trebuit să cobor, ca altfel...nu aş mai fi trăit să vă scriu despre asta.

Şi întrebarea rămâne: cum poţi să mergi cu împuţiciunea în geantă? Chiar şi în pungă... CUM?? Şi de ce te-ai apuca să mănânci împuţiciunea într-o maşină în care merg şi alţi oameni? Mi se întoarce stomacul pe dos şi când îmi aduc aminte...

Uita-te la noi:
Doi straini cu sentimente,
Doi straini ce se cunosc.
Patru ochi ce se privesc
Si privesc in jur, in gol.
Cautam tacere.

Doua inimi care bat.
Doua guri care zambesc.
Un geam transparent
Langa care se intampla
Realitatea.

Ne zbatem intre o Tigara si o Cafea.
Ne muscam orgoliile.
Ravnim ca doi straini care vor
Cunoastere.

Doua lacrimi stapanite si
Ascunse intr-un buzunar de ochi.
Un cutit incins si rosu
Ce trece prin stomac
Dar pe care
Un strain nu-l vede.

Povestea mea începe cu faptul că Zâna Măseluţă m-a urât de moarte când eram mai mică. După ce mi-au căzut dinţii de lapte, care erau de o mie de ori mai frumoşi decât cei care mi-au crescut apoi, au început problemele fără-de- sfârşit.

Prima concluzie: I hate Zâna Măseluţă.

Am purtat aparat dentar de la 7-8 ani şi, ce-i drept, după chinul extracţiei de canin de pe partea stângă şi ani de purtat aparat dentar, am avut dinţii cât de cât drepţi. Dar oare a avea dinţii aliniaţi e suficient pentru un zâmbet frumos? Cu siguranţă că uneori nu şi sper să nu mă înţelegeţi greşit, îi mulţumesc mamei că m-a pus să port sârme în gură, pentru că realizez că m-au ajutat, dar nu au rezolvat mare lucru. Dacă aparatul dentar mi-ar fi rezolvat dinţii masiv crescuţi, ar fi fost OK, dar bineînţeles că nu a fost suficient. Au început să îmi apară carii peste tot şi aşa au început peripeţiile cu extracţiile de nervi, plombe, plombe căzute, plombe refăcute şi cea mai recentă problemă – măselele de minte.

Cum am zis mai devreme, dinţii mei sunt mai mari decât maxilarul. Cu toate astea, nu arată extraordinar de rău (doar „rău” din punctul meu de vedere) decât dacă eşti medic şi te uiţi de aproape. De fapt, să fiu sinceră... stomatologul care mi-a pus ultima plomba şi-a cam pus mâinile în cap când a văzut câte ar fi de rezolvat. Şi eu? Eu mi-am pus mâinile în cap de câţi bani ar trebui să dau la stomatolog ca să scap de toate.

De ce apar cariile astea? Nu ştiu dacă e demonstrat ştiinţific, dar eu cred că este şi genetic. Am făcut un mic experiment. Am găsit o carie nouă, în cele mai incipiente faze. Era doar un vârf de ac, aşa că am început să mă spăl mai des, cu mai multă atenţie, să folosesc aţă dentară, să nu mai mănânc dulciuri, sucuri oricum nu mai beau de ceva vreme. Asta se presupune că trebuie să faci pentru un zâmbet frumos, aşa tre’ să faci ca să previi cariile sau să le opreşti, nu? Nu aşa spune în cărţi? Dar care a fost rezultatul? Caria s-a mărit în câteva luni. Deci... ce??
N.B. : încă se măreşte.

A doua concluzie: I really hate Zâna Măseluţă.

În fine, pe lângă carii... ar mai fi încă 2 lucruri de rezolvat la dantura mea. Apropo de ce spuneam mai devreme, de măselele de minte. Bănuiam că o să am eu probleme şi cu astea când o să vină timpul şi timpul a venit, aşa că măselele mele de minte s-au hotărât să nu mai iasă la suprafaţă pentru că le era ruşine. 3 dintre ele au crescut sub gingie şi a 4a, mai curajoasă, a crescut perpendicular cu ceilalţi dinţi. Ultima problemă, care ar fi (aparent) cea mai simplă, ar fi faptul că nu am dinţii albi.

A treia concluzie: cine dracu’ a inventat-o pe Zâna Măseluţă?

Uneori, jur, visez că îmi cad toţi dinţii şi nu mă doare, pentru că ştiu că vreau alţii. Aştept bătrâneţea pentru a-mi pune placă, pentru a avea şi eu o dantură normală, chiar dacă falsă. Vă daţi seama cum sună? Eu îmi dau seama, dar îmi dau seama şi că mă chinui deja de peste 10 ani cu ei şi nu îmi permit să îi tratez nici de carii, nici de orice altceva... până la urmă, cine îşi permite dacă nu e o urgenţă? Oricum ar fi, consider că sunt un caz foarte special şi o adevărată provocare pentru medicii stomatologi. Chiar unii dintre ei au recunoscut asta, însă eu regret că nu îmi „permit” cu adevărat să îi provoc.

Ultima concluzie: am împuşcat-o demult pe Zâna Măseluţă.

(acest articol a fost scris pentru concursul organizat de dentist.ro)

"Căruţa", aşa am intitulat mijlocul de transport în comun cu care ajungem la metrou. De fapt, sor'mea e naşa, ea a venit cu ideea. O idee bună, după cum am tras eu concluzia azi, când am crezut că şoferul vrea să ne demonstreze că poate merge chiar mai încet decât o căruţă... ba nu! Mai încet decât o maşină ce conduce un cortegiu funerar!

Căruţa e un fel de reality show. Nu mai ştiu dacă am mai scris asta aici. Vezi numai stereotipuri şi majoritatea îţi cam taie calmul sau respiraţia. Calmul când se ţipă în ureche ta în ţigănească şi respiraţia când dai de vreun sconcs care nu ştie nici acum rolul apei, săpunului şi deodorantului (sconcşii îi întâlneşti cel mai des). Pe timpul verii, în căruţă este foarte aglomerat. Există câteva tipuri de oameni care nu deschid vara geamurile pentru că "îi trage curentul" şi există câteva tipuri de oameni care deschid geamul toamna sau iarna pentru că vor mai multă răcoare decât în maşinile neîncălzite. Există copii de 1-2 ani care strigă pe voce piţigăiată "Dă-te-n pula mea" şi scapă doar cu un zâmbet de admiraţie de la mamele lor care spun şoptit "măi, mamă, ţi-am zis să nu mai vorbeşti aşa".

Există şoferi care vorbesc tot drumul la telefon şi conduc cu o singură mână, şoferi amabili, şoferi mai puţin amabili, şoferi care conduc bine, şoferi care nu conduc bine, dar toţi au în comun faptul că merg încet pe o anumită porţiune a drumului. În orice caz, azi am mers cel mai încet... probabil şi când parchezi lateral foloseşti mai multă viteză. Azi chiar am crezut că o să se oprească motorul. În fine.

În general, fiecare om care urcă e într-o categorie. Cei mai mulţi sunt oameni simpli, nu prea sunt intelectuali. Nu cred că am văzut... 5 oameni care să citească în căruţă... vreodată! Eu am fost chiar mocked pentru că citeam într-o zi, deci ce pot să mai spun? Nivelul de cultură e scăzut, dar măcar cei cu bun simţ există. Încă mai există.

În sfârşit, ajungem la ce m-a mirat azi extraordinar de mult. V-am făcut o introducere a locului unde se întâmpla minunea. Pe la... 17 şi ceva, cred... Se deschide uşa căruţei şi în ea urcă un om... normal, ba chiar intelectual! Cel puţin părea intelectual... Purta ochelari, o cămaşă simplă (nu avea ghiul pe degete, fără zgardă de aur la gât, fără paiete pe cămaşă sau orice alt fel de accesoriu dubios), nişte pantaloni normali, de culoare închisă, adidaşi albi şi în mână îşi ţinea ghiozdanul pe care nu scria adibas, ci chiar adidas. Am rămas fascinată. Nu m-am holbat la el, pentru că ştiu că nu e frumos... dar în mintea mea se aprindea girofarul roşu care îmi spunea "Alertă de gradul 1! Temperatura din corpul tău a ajuns la nivelul maxim de 110 grade şi de aceea ai halucinaţii". Am pus mâna la frunte. Temperatura era normală.

Deci nu aveam nimic! Omul ăsta chiar exista, în carne şi oase.... şi a călătorit cu mine în căruţă şi a fost un sentiment plăcut de eliberare. În lume mai există speranţă.

Îţi mulţumesc, Oricum-te-oi-numi şi sper că în rucsac nu aveai droguri, arme sau ţigări de contrabandă.

Angel Popescu este "ultimul venit" in echipa celor de la Mondenii. Trebuie să recunosc că o perioadă nu prea mi-a mai plăcut emisiunea lor, a fost foarte slabă. Nici la ultima ediţie nu m-am uitat, însă am găsit pe youtube fragmente şi vrăjitoarea Samuela (interpretată de A. Popescu) este absolut bestială. Am râs până n-am mai putut când am viziont scena. Mi-am zis... uite un rol care i se potriveşte bine! Îmi mai place cum îl imită pe Hagi şi Mitică Dragomir. Bravo!

Pagina 41, D.H.Lawrence, volumul I din cartea "Fii şi îndrăgostiţi": "După aceasta scenă, Walter Morel se arătă câteva zile stânjenit şi ruşinat, dar curând îşi recăpătă nepăsarea brutală. Totuşi, s-ar fi zis că-i mai scăzuse siguranţa de sine, îi mai slăbise. Chiar şi fiziceşte se inchircise parcă, statura lui frumoasă, masivă, se gârbovise. Nu fusese niciodată corpolent, aşa încât, pe măsură ce ţinuta treaptă, impunătoare, i se pleoşti, trupul lui păru să se fi contractat, o data cu mândria şi forţa morală."

O nepăsare brutală mi-ar plăcea şi mie să am mai mult decât orice acum. Mi-aş dori să nu îmi pese de toţi proştii care se cred superiori tuturor, mi-aş dori să nu mai fiu judecată de către oricine pentru că eu nu dau socoteală în faţă nimănui în afara lui Dumnezeu. El m-a lăsat aşa şi numai El are voie să mă judece. Toţi avem limite şi eu le am pe ale mele, de la o vreme încoace nu mai suport zeii mici de pe pământ ce îşi permit să arunce în stânga şi în dreapta cu fulgere în formă de căcat, uitând de unde au plecat şi ce sunt de fapt. Îmi doresc în cazurile de tipul acestora să pot avea şi eu mândria şi forţa lor morală pentru a avea un suflet murdar şi rece. Sufletele murdare şi reci întotdeauna rezistă celor mai proaste condiţii şi întotdeauna li se pare ceva regesc bunătatea şi căldura atât încât sunt incapabili să le mai înţeleagă. Şi iată că nu ştiu dacă mai am cuvinte şi putere să exprim ce gândesc şi până la urmă nici nu cred că merită vreun cuvânt situaţia. Ce am scris e mai mult decât suficient. Mereu uit să merg pe principiul lui Ilie Moromete, "nu ştiu dacă eşti vrednic să îmi citeşti/auzi gândurile". Diferenţa e că ştiu răspunsul în cazul ăsta, tu ştii care e ?

Astea sunt ultimele cuvinte către fiinţele ca tine şi am capacitatea să învăţ a fi şi nepăsătoare, dar nu îmi cere să mă cobor la nivelul tău de prostie şi superficialitate pentru ca mi-e aproape imposibil.

Să clarificăm un lucru. Am spus că nu o să mai existe "Imagination is more important than knowledge" nu că o să renunţ la scris pentru totdeauna. Acestea fiind spuse, am revenit cu forţe peroaspete şi un look nou. Nu ştiu dacă aspectul pe care îl vedeţi acum va rămâne, nu susţin că e original numele url-ului şi titlul blogului, dar deocamdată cred că e OK. Probabil voi mai schimba lucruri pe parcurs, dar asta rămâne de văzut.

Poza de la header e clar că nu e a mea, nu ? A venit cu templateul. Mi-am dat seama că dacă ar fi fost făcută poza pe o plajă din România n-ar fi arătat aşa. Probabil prin spate s-ar afla manelari cu zgarde de aur la gât, în nisip cioburi de scoici şi gunoaie, iar pe talpa snickersului s-ar afla un mare căcat de câine(sau de altceva)/o flegmă/ o gumă de mestecat lipită/ mai multe gume de mestecat lipite. Asta ar fi ©România.

It's good to be back.