Sunt ceea ce gândesc

Am 2 noutati, tin să le scriu şi aici pe scurt, deşi ştiu că majoritatea sunt la curent cu activitatile mele pe Twitter şi Facebook.

În primul rând am deschis o nouă licitaţie pentru Ioana. Aveti sansa sa va pricopsiţi cu niste accesorii handmade dragute si sa ajutati un copil in acelasi timp! Pentru mai multe detalii intrati pe site-ul ei, linkul aici: http://www.helpioana.com/ro/licitatii-site/36-licitatii-site/85-cercei-handmade-scosi-la-licitatie

În al doilea rând am lansat în echipă cu Răzvan şi cu încă un prieten, site-ul de webcomics http://percivalcomics.com de care sunt foarte entuziasmată şi pentru care am muncit ceva vreme. Sper să vă placă cel puţin cât îmi place şi mie! :)

În rest... vă pup, mă!

De cateva zile exersez Adobe Premiere si ieri am lucrat la clipul de mai jos. Am folosit secvente din filmul From Paris with Love la care am facut si review acum ceva vreme. Pentru filmuletul de mai jos nu am folosit numai Adobe Premiere, ci si Windows Movie Maker. Eu sunt multumita de ce a iesit, pentru un incepator intr-ale publicitatii si A. Premierului.... Si da, nu stiu daca exista bautura la care am facut reclama gratuit aici, dar mai conteaza?

Astept comentarii cu parerile voastre. E nevoie apriga de un feedback !

Am reuşit să îmi resuscitez routerul.... futu-i mama lui de router, ce drag mi-e.... !

Hahaaa... ca să vezi... am reuşit.. a doua oară... singură... fără să mă ajute cineva! How's that? I say pretty f-ing smart... and ambitious, ca ai nevoie de ceva ambiţie (si modestie)... muhahahahahaha... I shall rule the Universe with WIFI! singing * cuz i has the wiiii-fi, cuz i has the wiiiii-fi *shaking my bootie*

Stiti cu totii ca de mult timp imi caut de lucru. Zilele trecute ma uitam iar peste CV, pentru a mai pune o virgula, un semn diacritic, sa fac ceva pentru a fi mai atractiv. M-am uitat per ansamblu si m-am intrebat "ce striga CV-ul meu? Ce domeniu? La ce sunt eu buna?". CV-ul meu striga "literatura" si raspunsul m-a intristat pentru ca nimeni nu cauta "literatura". Toti cauta "marketing", toti cauta "economist", "contabil", "programator", pe cand al meu striga "literatura", adica "scriitor", adica "inutil", adica "muritor de foame". Nu striga numai asta, fireste, dar per ansamblu.... datorita (sau "din cauza"?) tuturor activitatilor/premiilor din liceu, CV-ul meu are stampila de "literatura".

Si iata-ma in seara asta, cu aceeasi carte a Cellei Serghi in fata, "Panza de paianjen", o carte pe care o savurez de o saptamana-doua si care nu as fi vrut sa ia sfarsit. Raspunsul imi apare din noua in minte, "Literatura", dar care este intrebarea?

Cum as putea sa descriu cartea acestei femei minunate? Autobiografie? Roman de dragoste? Nu. Nu este un roman de dragoste. In nici un caz asta. "Panza de paianjen" este de fapt o carte despre razboi. Da, e o carte cu lupte, cu victime si morti. E o carte trista, dar optimista in acelasi timp. E viata unui om. Oamenii sunt incredibil de barfitori in general, cum de cartea asta nu a avut mai mult succes? Cum de nu vorbeste toata lumea despre ea in sus si in jos? Cum de nu am citit recomandari? CUM??? Oamenii barfesc... si aici, in fata noastra, avem viata unui om. In pagini. In litere. In sentimente, emotii, trairi, descrieri, culori, dialog, naratiune, prejudecati, oameni. Oameni.

Nu am cuvinte sa descriu frumusetea acestei carti, complexitatea ei. Nu am puterea sa va spun de ce o recomand, pentru ca vorbele mele palesc in fata acestui talent. Si stau si ma gandesc... Stiti... in liceu... aveam de citit, ca fiecare generatie, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". In primul rand am gasit-o foarte greu la biblioteca. Mi-a cumparat-o sor'mea dintr-un anticariat si am inceput astfel sa o citesc, cu intarziere. M-am zbatut sa o duc la capat, m-a pierdut, m-a dezamagit pentru ca toata lumea era innebunita dupa ea si spunea ca e foarte misto si ca pe ici-si pe dincolo. Pe mine nu m-a prins. E un mister. Nu m-a prins niciodata. Am incercat in prima faza sa citesc rezumatul si sa invat pe dinafara ce se intampla in carte. Ca un papagal. Nu am reusit pentru ca eu de obicei nu reuseam sa scriu un comentariu sau o lucrare pe baza unui roman pe care nu il citisem. Si ce daca stiam ce se intampla in mare... era egal cu 0. Rezumatul imi intra pe o ureche si imi iesea pe alta.

Nu stiu daca acum l-as intelege diferit, daca m-ar atrage. Sincera sa fiu nici nu vreau sa mai incerc, la cat de mult m-am chinuit sa o duc la bun sfarsit. Nu, nu am reusit nici pana in ziua de azi sa termin "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Bate-ma. N-am putut. Asta e. Ma impac cu incapacitatea de a trece peste paginile romanului lui Camil Petrescu.

Fac aceasta comparatie si ma gandesc la Camil Petrescu pentru ca in cartile lui a fost un singur lucru ce mi-a lipsit si peste care n-am putut sa trec. E un lucru pe care l-am regasit din plin la Cella si anume, sufletul. Eu nu am simtit urma de sinceritate sau suflet in paginile scrise in 1930 de Camil Petrescu. Cine sunt eu sa critic? Un simplu cititor. E parerea mea. In orice caz, ma bucur ca Petrescu a fost unul dintre acei multi care au incurajat-o pe Cella Serghi sa scrie.

Viata ei, povestea ei, merita stiute, merita traite. Eu am trait si am plans alaturi de paginile ei. Si acum imi vine sa plang cand imi aduc aminte pasaje din carte, dar imi dau seama ca s-a terminat. Si viata ei si cartea. S-a terminat razboiul... s-a terminat lupta ei dusa cu viata. S-au terminat din momentul in care a inceput sa scrie tind sa cred.

Iata, ma regasesc in fata cartii inchise, cu intrebarea in gand... Ce i-a salvat pana la urma viata?

Si raspunsul mi se propteste in minte precum fulgerul care lumineaza firesc pe timpul furtunii: Literatura.

Si poate nu vi se pare mare lucru, intr-adevar scriitorii sunt muritori de foame. Nu ma consider scriitoare, nici macar cand mi-a aparut povestirea intr-o carte tiparita nu m-am considerat scriitoare. Poate norocoasa, dar nu "scriitoare" pentru ca nu ma vad capabila de asemenea maiestrie, de asemenea pagini, asemenea romane sau poezii. Nu mai scriu la modul serios de ceva vreme pentru ca... poate n-am suficienta incredere in mine, suficient curaj sau suficienta dorinta de afirmare. Poate n-am suficienta vointa sa scriu pur si simplu. Cui ii pasa? Nici nu vreau sa am poate, dupa ce ochii mei trec peste asemenea randuri, ca ale Cellei, am impresia ca nimic nu poate fi mai bun.

Ca sa inchei... pentru ca e foarte tarziu si mi-e somn. Raman cu o curiozitate: De cate ori "contabilitatea", "programarea" sau "marketingul" au salvat o persoana de la sinucidere, de la inec, de la mizerie si nefericire? Imi imaginez ca nu prea des. Ei bine, o sa pun capul pe perna in seara asta cu mandria ca CV-ul meu striga "literatura", chiar daca sunt somera, pentru ca cel putin stiu ca e mai mult decat un domeniu pentru cei care stiu sa inteleaga. Stiu ca e o stare. Stiu ca e o fericire pentru unii. Stiu ca unii o scriu si altii o citesc cu acelasi interes, cu bucurie, cu simplitate, cu usurinta, cu claritate. Stiu ca pentru multi e o salvare.

Noapte buna.

Ieri a fost o zi plina, care a inceput interesant, apoi a evoluat spre bine si s-a sfarsit in rau.

Sa incep prin a spune ca am condus din nou singura (adica fara un sofer experimentat langa mine)... Prima oara a fost acum mai bine de un an... si atunci aveam cat de cat experienta deoarece conduceam zi de zi. Acum a fost ceva mai special pentru ca nu am mai condus de vreo luna si apropo, sa va spun cum m-am hotarat sa o fac.

Trebuia sa mergem la posta, sa ne luam faimosul somaj... (v-am vorbit si despre el) si cu toate ca aveam masina acasa si nimeni nu avea nevoie de ea, am decis sa mergem cu minunata "caruta" din motive de siguranta. Cand asteptam in statie, vad inaintea noastra un grup vesel de oameni care radeau si se bateau pe spate cu o sticla de bere ieftina in mana. Dupa experientele nefericite de zilele trecute in care era (serios vorbind) sa vomit din cauza mirosurilor din jurul meu, dupa ce am mers cu un betiv care dadea viata atmosferei si cocalari-pustani care tipau si faceau ca toate maimutele din jungla, dupa baba-muratura care a zbierat ca ea nu sta cu geamul deschis langa ea ca "sa vii DUMNEATA sa stai aici" (bine ca nu tipa la mine), deci dupa toate astea... am zis "stop".

Mi-am zis "daca astia cu berea in mana si glumele ieftine la bord se urca in masina, plec, ma urc la volan, gata!" Toate bâtele conduc şi fac greşeli de n-au stres, eu de ce să merg cu fauna? Dupa ce s-au urcat cei 3 crai de la rasarit, m-am întors cu soră-mea acasă şi deci, l-am întrebat pe tata dacă mai are nevoie de maşină şi mi-a zis că nu, aşa că mi-a dat cheile şi am plecat.

Nu am mai stat să mă gândesc la îndoielile pe care le aveam în legătură cu cât de bine o să conduc, dacă lovesc ceva pe drum sau dacă o să am vreo defecţiune tehnică, dat fiind faptul că este o Dacie 1310... nu m-am mai gândit la nimic şi totul a venit firesc. Nu mi-a fost nici măcar frică. Şi de ce mi-ar fi fost? Drumul era scurt şi liber, iar eu am permis de 3 ani... din care, ce-i drept, am condus mai putin, dar ce conteaza? :))

Şi a fost foarte OK per total :) Cred că am condus chiar mai regulamentar ca niciodată. Singurele mici probleme au fost... cu faptul ca nu am parcat fix pe mijlocul liniilor care marcheaza spatiile de marcare, ba o lasasem chiar stramb, dar am indreptat-o, apoi am avut ceva probleme ca nu intra in viteza I... şi cam atat. La semafor am ajuns o data prima si nici nu se daduse verde bine că idiotul din spate a şi claxonat, cu toate că am plecat cu rotile scârţâind ( i love to do that :)) ) , dar ce să le faci ? În orice caz, am fost foarte multumită de mine însămi. E un sentiment interesant, pe care il experimentez de-a dreptul rar. Ah da, un alt motiv pentru care am luat masina, a fost pentru ca aveam cumparaturi de facut si de carat, banii primiti trebuie si cheltuiti...

Si check this out... pe distanta parcursa, benzina ne-ar fi costat maxim 5 lei, pe cand biletele la caruta ar fi costat 8, eh? Afacere.

Şi dupa ce am terminat cu aceasta aventura, care m-a ajutat sa fac pace cu propria persoana in ideea de "am facut si eu ceva bun si util azi", m-am apucat sa il ajut pe tata sa stoarca strugurii pentru must. Acestea fiind spuse, am mai muncit 2-3 ore... si nu m-ar fi deranjat daca nu as fi facut o salbatica febra musculara la maini, care m-a facut sa urlu de durere in timpul noptii, pe la 1.30.

Nu puteam sa imi indrept mana, ca durerea mi se ducea in tot corpul. M-am trezit aproape in lacrimi si am luat un Nurofen dupa ce m-am dus si am cautat ca disperata un unguent, cu mana indoita de parca as fi avut un handicap. A fost oribil si durerile de tipul asta le-am mai experimentat la picioare, cand eram mai tanara si am coborat pe Kalidenru, nici nu va imaginati cat de cumplit e. Una e febra musculara normala, alta e sa te doara de sa te treaca toate apele. Apropo, chiar imi ardea faţa de la durere cand m-am trezit.

Fireste, febra nu a trecut, dar mi-e ceva mai bine si pot sa imi intind mana... desi nu pot sa o tin perfect dreapta. Cam asta a fost ziua mea plina de realizari si peripetii, o zi cum demult n-am mai trait, o zi de care chiar mi-era dor.

Cheers.

Timpul e un Joker. Ne-o trage bine.
Ne nastem, crestem, ne maturizam. Ne inaltam, invatam fiecare pas toata viaţa.
Am inchis ochii in seara asta. Afara ninge iar, a fost o iarna grea, cu ciorapi in geanta de schimb pentru ca ghetele cumparate din salariu full-time nu au rezistat nici 2 ploi. A fost o iarna cu caderi de curent, cu frustrări, cu momente grele. Am trecut prin lacrimi şi noduri în gât şi în stomac. Am trecut prin beţii, prin regrete, prin mâinile lui Dumnezeu. Şi uite că am ieşit din toate zâmbind... nu ştiu cum am făcut asta, am simţit că a fost un miracol. Vremea rea s-a terminat, chiar dacă afară ninge. Vreau să rămână aşa. Îmi convine aşa pentru că a ajuns să îmi fie teamă să cer mai mult, de frică să nu pierd până şi ce am. Şi am tot ce îmi trebuie, cu restul mă descurc.

Ştiu că trebuie să fac ceva cu viaţa mea, că o să mi se deschidă uşi şi dacă sunt suficient de "brici" o să reuşesc. O să am o viaţă spectaculoasă, o să vină vremea mea.

Răbdarea se învaţă. Am învăţat şi în curând se fac 3 ani de când scriu aici.
Pe 5 martie 2007 am postat o poezie aici.
Pe 5 martie 2008 am scris cu înverşunare de adolescentă despre homosexualitate şi discriminare.
Pe 5 martie 2009 am scris despre stările de izolare completă de lume pe care le am uneori. De atunci nu am mai avut niciuna. De atunci am învăţat să cresc frumos, în sus, nu strâmb.

Gândesc singurătate şi sunt singură şi mă descurc, e OK, pentru că am tot ce îmi trebuie.

Prima mea supă arată aşa.. bineînţeles, fără pătrunjel, piper şi smântână sau crutoane... ingrediente pe care şi le-a adăugat fiecare cum a vrut.

Supa e bună la răceli, e economică şi sănătoasă. Şi ce am aflat azi ? Că e şi foarte simplu de făcut. Sincer, am făcut cum m-a tăiat capu'. Adică am urmat doar un sfat al unui prieten (printre singurele lucruri pe care le-am reţinut, sorry) şi restul handmade :))

Pentru 4-5 porţii am folosit:
2 morcovi cât două degete arătătoare şi în lungime şi în grosime (mie îmi plac morcovii, aşa că nu m-am ferit să pun mai mult)
o jumătate de ţelină (ce am găsit şi eu prin casă)
o ceapă medie
2 cartofi medii (şi cartofii îmi plac)
sare/piper/zeamă de lămâie/smântână/pătrunjel/crutoane făcute la prăjitorul de pâine (adică fiecare şi-a pus ce a vrut)

Mod de preparare: Am fript o ceapă pe grătar, apoi am mărunţit-o şi am pus-o în apa care fierbea. După câteva minute am pus cartofii tăiaţi cubuleţe. După 15 min de clocot or so, am pus ţelina şi morcovul pe care le-am tăiat ba mărunt-ba le-am lăsat rondele.... Am amestecat mereu, am mai pus sare, am mai verificat să văd dacă s-au fiert bine, apoi am pus pastele. Dintr-alea în spirala, am pus şi io "la ochi" şi am mai lăsat să fiarbă puţin. Am pus şi nişte maggi sau ce condiment am mai găsit prin bucătărie şi asta a fost tot.

Eu am mâncat cu pâine (aka crutoane) şi piper. Aşa că poftim... prima mea supă... a fost comestibilă şi oarecum bună...

Poftă bună şi noapte bună!
P.S. Check out my new handmade stuff.

Articol publicat de Lexis (AG)

Ei bine, am luat o mică pauza de modelat pentru a lăsa timp talentului să se acomodeze în mâinile mele. Gnihi. Şi uite că m-am apucat acum într-o seară să fac un suport de lumânare în formă de stea, dar l-am "copt" abia în seara asta când am făcut mai multe ca să nu aprind cuptorul doar pentru o singură chestie. Muza a fost iarna care vine şi vine însoţită cu dese pene de curent. Sper ca anul ăsta să fie diferit, să avem lumină de Crăciun nu numai în suflete, dar şi în casă. Mă rog, pentru orice eventualitate, uite ce mi-a ieşit...

Suport Stea
Cod: 0515
Preţ: 8 lei



Biluţele sunt transparente. Din cauza bliţului ies altă culoare. În orice caz, mă gândesc să deschid un alt blog separat pentru accesoriile create de mine. Ce ziceţi? Vă rog votaţi în dreapta, în poll, ajutaţi-mă să iau o decizie.

Al doilea suport care avea iniţial paiete pe el. Bineînţeles nu mi-am dat seama că în cuptor o să se topească, dar le-am dat jos şi am lipit manual altele. Nu arată cine ştie ce, dar am investit o grămadă de muncă în el.

Suport Simplu
Preţ: 4 lei



Ăsta e preferatul meu. E superb, nici nu mă aşteptam să iasă aşa de bine. Am investit iar o grămadă de timp, dar sunt mândră. Un suport din ăsta mi-aş cumpăra şi eu :))

Suport Ciupercă
Preţ: 15 lei



Yeap, o pereche de cercei nouă. Mie îmi plac foarte mult.

Cercei Rulou
Preţ: 8 lei

Un nou pandantiv. Repet: biluţa e transparentă, văd că în poza asta se vede mai bine lucrul ăsta. Oricum pandantivul îl consider o reuşită.

Pandantiv Rulou
Preţ: 8 lei



Şi ca fapt divers: azi am văzut Up (nu e comedie, este chiar un film de animaţie la care am plâns), ieri am făcut recenzie la ultimul episod din Private Practice şi mâine începem din nou săptămâna. Vineri si sâmbătă am făcut săpături după un netbook care să se potrivească cu ce vreau. Fireşte că nu am găsit. Am abandonat prin a mă resemna cu 1GB ram standard şi suportat şi 160 hdd. Asta e. E bine şi atât.

P.S. Pentru detalii în legătură cu lucrurile realizate de mine, contactaţi-mă la G_Lexis2005@yahoo.com

O seara bună şi o săptămână bună vă doresc!

Articol publicat de Lexis (AG)

În sfârşit mi-a ieşit aproape tot cum trebuie. După o zi istovitoare la birou, am ajuns acasă nerabdătoare să creez alte accesorii după cum mă taie mintea. De data asta le-am băgat la cuptor, 10 minute, după cum am citit pe net. Cred că mergeau ţinute chiar 15 dar nu am vrut să risc chiar aşa mult. În orice caz, cert e că au ieşit BINEEEEEEE.... uhuuuuu... şi de data asta am folosit şi suportul de inel. Mi se cam termină materialele, sârma, tortiţele de cercei, dar asta e, văd eu de unde mai fac rost. Aşadar, primul meu inel handmade... tadadaaaaam....



Asta e pentru gât. E preferata mea şi mă gândesc cu amuzament că nu aveam nici o formă în minte când m-am apucat să modelez. Biluţele din mijloc sunt transparente, a iesit aiurea din cauza bliţului. Am făcut la repezeală pozele.



Mai ştiţi că postarea trecută v-am spus că iar s-a ars Fimo? Ei bine, făcusem 8 mini-steluţe, care s-au ars... adică s-au înegrit. Dar atât... doar şi-au schimbat culoarea, nu miros dubios, aşa că le-am ataşat panglicii şi am făcut o mică brăţară. Am cusut la ele de mi s-au topit ochii, dar a meritat, mie imi place rezultatul.



Asta e o pereche de cercei. Ochii sunt câte două paiete mov, nasul şi gura tot din Fimo. Nu le-am mai pus tortiţă. Când *dacă* o să îi vrea cineva, o să le pun.




Astea iar le-am făcut la nimereala. Dreptunghiurile le-am făcut cu o cutie de chibrituri şi apoi am adăugat paiete mov. Din cauza luminii ai zice că-s negre, dar sunt mov... Cercei şi pandantiv... aşa zis... :D

Deocamdată sunt mulţumită de rezultat. Mai aveam o pereche de cercei drăguţi, dar i-am rupt eu cu brutalitatea mea de amazoană (cum mi-a zis un prieten, descriindu-mi personalitatea la nervi. Era chiar "amazoană nebărbierită" dacă îmi aduc bine aminte. Bineînţeles, nu am ce să bărbieresc, e doar o metaforă ) Oricum, cei care s-au rupt nu au fost foarte greu de făcut, aşa că îi pot reface oricând. Urmează să încerc ceva obiecte decorative, într-un viitor apropiat... că tot vine Crăciunul. Până atunci, o porţie de somn bună merit şi eu...

Sper că v-au plăcut şi nu uitaţi pentru întrebări despre accesorii contactaţi-mă la : G_Lexis2005@yahoo.com

Noapte bună.

Articol publicat de Lexis (AG)

Toată săptămâna mi-am înnebunit prietenii cu ideea de handmade şi cu faptul că abia aştept să încerc şi eu să fac diverse chestii. Am fost foarte hotărâtă să mă duc sâmbătă la magazinul de care am aflat ca să îmi iau ce am nevoie. Am plecat la 11.30 de acasă şi am aşteptat o juma de oră maşina. Într-un sfârşit a venit şi am mers cu unul dintre cei mai cretini şoferi ever! Aproape în fiecare zi merg cu câte un şofer, eh... ăsta de ieri a mers extrem-extrem de încet şi mă enerva rău că nu depăşea deloc, mor după ăştia, zici că-s de la pompe funebre.

Magazinul se închidea pe la 14 aşa că mă cam grăbeam drept să spun. În orice caz, am ajuns pe la Piaţa Romană pe la 12.45. Pe drum mi-am dat eu seama că mi-am uitat harta acasă da' dacă-s cu capu'-n nori, asta e. Am zis că am în minte cum se ajunge la magazin şi mă descurc eu. Bineînţeles că am fost prea încrezătoare în propriile forţe. Adică dacă ştiu unde e Piaţa Unirii şi cunosc zona Timpuri Noi-Tineretului, nu înseamnă că mă descurc şi mai departe. Eh, glumesc... orientarea mea în spaţiu s-a îmbunătăţit pe parcursul anilor, dar mai greşeşte omu' direcţia.

Reţinusem că de la Piaţa Romană tre' să o iau în faţă până dau în Griviţei ş-apoi să fac dreapta. "Norocul" meu a fost că am uitat pe ce bulevard trebuia să o iau şi în loc să o iau pe Dacia, am luat-o pe Lascăr Catargiu. Şi am meeers până am dat de Piaţa Victoriei. Acolo m-am oprit şi mi-am dat seama că ceva nu e în regula (da, puteţi să vă căcaţi pe voi de râs) O sun pe sor'mea ca să se uite ea pe pliant să îmi spună pe unde să o iau. Nu răspunde. După care o sun pe Deea, care a fost pe fază şi mi-a răspuns... spunându-mi că nu mai are pliantul . În orice caz, am rugat-o să se uite pe salutbucureşti să îmi zică cum să dau în Griviţei şi cu ajutorul ei, am reuşit să ajung unde trebuia cam după o oră de mers pe jos. Slavă Domnului că a avut Internet şi a fost acasă Merci încă o dată...

O dată ce am ajuns în magazin am fost hipnotizată de ce aveau acolo. Fix ce îmi trebuia mie: mărgeluţe, pietricele, şnururi, pastă FIMO, tot! După ce am stat şi m-am chiorât îndelung la fiecare chestie ca să îmi dau seama de ce îmi trebuie pentru început, am început să pun în coşuleţ aproape din fiecare produs. Muhahahaha... şi pasta Fimo mi s-a părut un pic cam scumpă, dar am luat 3 pachete din culori diferite ca să văd ce reuşesc să fac cu ea. Suportul de inel mi s-a părut iar puţin cam scump... acum îmi dau seama de ce sunt preţurile mai mari la produsele făcute de mână, unele materiale nu sunt chiar ieftine. În orice caz, la 14 nu m-au dat afară din magazin. De altfel, nici nu mă aşteptam la ce vânzare le-am făcut În orice caz, am plecat de acolo dornică să mai cumpăr... dar ce să mai cumpăr cu buzunarul deja golit. Şi aşa mai sunt aproape trei săptămâni până la salariu şi am rămas în 50 de lei pentru supravieţuire .

Am ajuns acasă mândră de fapta mea măreaţă şi după ce am căutat informaţii pe net despre Fimo şi am văzut câteva tutoriale, m-am apucat de treabă. Am reuşit să fac 3 perechi de cercei şi o cutie de bijuterii. O să pun pozele cu cercei în ordinea în care i-am făcut. La cutie am pierdut o grămadă de timp cu vopsitul şi apoi era să îmi lipesc degetele cu superglue, nu a ieşit cine ştie ce, dar mie îmi place oricum şi îs mândră. Fimo n-am folosit încă, mi-e teamă că o să o stric şi la cât am dat pe ea... grrrr, n-aş vrea. Va las cu poze acum, că doar am vorbit destul şi nu vreau să vă plictisesc.

NB. Nu merge să încarc pozele pe blogspot, nu ştiu ce puii lui are, aşa că uite pozele de pe Twitpic... Doar cu primele două perechi şi cutia de bijuterii, aici, aici şi aici.

(postarea asta trebuie citită de la început spre sfârşit şi nu altfel)

Prima oară a mea a fost azi... Jumătate de zi am fost emoţionată ca naiba, mă tot gândeam dacă fac alegerea corectă. Mulţi deja au făcut-o, unii nici nu erau siguri pe ei.... şi tot au făcut-o. Şi mulţi o fac... fără probleme, mai ales fetele... unde e mai complicat.

Tre' să iau taurul de coarne, da... asta trebuie să fac.

Sor'mea m-a încurajat vertiginos...

Hai că nu e mare lucru, o faci şi gata...

Mi-a spus să am grijă, să îmi asigur protecţia.

Mama se întreba dacă o să o fac. Stătea şi ea în cumpănă, apoi s-a emoţionat. S-a speriat mai mult, serios. A recunoscut că i-a fost frică pentru mine, că nu ştia cum o să reacţionez, cum o să fie pentru mine. Am respirat adânc, mi-era frică. Speram să nu doară, să nu păţesc nimic, să fie totul bine. Am îngustat ochii sub lumina slabă a soarelui...

Am introdus cheile în broască, am deschis uşa, era acolo. Gata să mă îmbrăţişeze, era cald materialul pe care m-am aşezat, mă frigea la palme pielea lui ce stătuse toată ziua sub soare... nu i-a fost greu să facă primul pas aşa că am continuat eu...

Viraj stânga.

Asta a fost prima oară când am condus singură, fără tata în dreapta.

Drumul îl cunoşteam, dar ieşind dintr-o piaţă aglomerată, pe străzi care ar trebui să fie cu sens unic la cât de strâmte sunt... m-am întâlnit cu doi şi a trebuit să dau înapoi, ăia doi au râs când m-au văzut cât eram de concentrată. Nu m-am supărat, m-am bucurat că am trecut cu bine de ei... apoi mama a îndoit mânerul din spate de frică... LOL! Am ieşit pe Fundeni... unde m-au trecut toate apele la schimbarea benzilor ca să fac stânga că nu aveam loc... Am reuşit până la urmă OK, am luat un claxon parcă, da' cine mai ştie... Am făcut virajul la stânga... Am putut să îmi bag tot ce am vrut în maşină când nu intra în viteză. Oh, Doamne şi ce divin e să înjuri în voie...

Şi apoi nu mi-a mai fost frică... Pur şi simplu am zburat înspre casă, e foarte bine să cunoşti drumul cu ocolişurile de rigoare, trecerile de pietoni şi totul. Am ajuns acasă fără problemă. Tata mândru, io mândră... mama... păi... încă tremura de frică... :)) Bine şi mie îmi tremurau picioarele şi mâinile, dar doar pentru că stătusem mai încordată decât de obicei. OMG.... I just flied solo...
Încă nu îmi vine să cred... şi toată lumea e întreagă... şi maşina... şi ceilalţi... wow...

OK, să o luăm pe rând. Au venit doar două persoane: sor'mea şi Sandra. Şi vă mulţumesc încă o dată din suflet că aţi venit... am avut şi eu la cine să mă uit când eram în impas. Am făcut o grămadă pe drum. Trebuia să înceapă la 16 lansarea şi a început pe la cinci fără un sfert. Au fost prezenţi Adrian Ursu (moderatorul... şi un om super de treabă, da, numai prin prisma că m-a felicitat şi a schimbat o vorbă cu mine), Stelian Tănase, dl. Sorin Oprescu, dna. Ema Stere, Adrian Majuru şi Bruno Roche. Domnul Adrian Majuru a avut un discurs scurt şi la obiect, mi-a plăcut foarte mult, iar domnul Bruno Roche ne-a încântat auzul cu accentul lui franţuzesc. (şi nu, nu sunt ironică) Culmea, pe mine m-au aşezat exact lângă primaru' capitalei... :D Heheheeeeee... OK.. şi a început mai târziu, dar a meritat. Multă lume n-a fost... nici nu mă mir având în vedere ora şi ziua, dar mai bine, nu am fost prea intimidată. Apropo, am vorbit şi eu... şi pentru prima oară nu am făcut aşa multe greşeli gramaticale sau de exprimare. De asta mi-era mie frică, pentru că atunci când am emoţii o dau în bară, dar chiar a fost OK... oarecum... :)) Io mă pricep la scris, nene, nu aşa bine la vorbit... mai ales în faţa unor oameni aşa importanţi. Filmarea nu cred că o pun, dar iată câteva poze...
Kiss ya, bitches!

P.S. încă sunt hyper şi super obosită. Am o durere de rinichi cumplită şi de picioare.... dar sunt bucuroasă. Cred că am gustat puţin dintr-o lume în care mi-ar face plăcere să fac parte, aproape că uitasem că mai există altceva în afară de serviciu-facultate-acasă-serviciu-facultate-acasă. Şi asta e... bine... Şi încă ceva... acu pot să mor liniştită! Las şi eu ceva în urmă... :))

(acest post este scris fara diacritice din cauza faptului ca nu folosesc calculatorul personal)

Toata lumea care citeste acest blog si e cat de cat la curent cu el, stie despre faptul ca vand un mp3 si caut un mp4. Intr-o perioada ma razgandisem, nu mai voiam niciun mp4, niciun mp3, dar doar pentru ca interpretasem gresit semnele. Nu trebuia sa renunt la idee, ci doar sa caut mai mult. Si dupa ce am dat gata vreo 5-6 magazine cu electronice, online sau neonline, dupa ce am cautat de mi-a venit rau, dupa ce m-am gandit, am ales, m-am razgandit si tot asa... Duminica dimineata, cand eram in pijamale in fata calculatorului, mi s-a sculat sa plec de acasa la emag si sa imi cumpar un mp4 pe care pusesem ochii si pe care il studiasem vreo 2 zile. Probabil actiunea asta a fost facuta in mod inconstient, de frica sa nu ma razgandesc din nou. In mod spontan m-am imbracat si am iesit pe usa fara sa ma mai uit inpoi (tadadammmm) Am ajuns in Crangasi, am intrat in magazin si acolo am dat de un rand de vreo 20 de oameni care stateau sa comande produsele pe care le voiau. M-am informat despre cum se procedeaza ca sa cumperi un produs, apoi m-am resemnat si m-am asezat la rand. In mod curios, intr-un moment de neatentie, majoritatea oamenilor au disparut. In fata mea mai era o singura persoana care voia sa isi cumpere o camera foto (am auzit inevitabil) . Tipu' care se ocupa cu comenzile a anuntat-o ca nu au produsul respectiv si ca trebuie sa vina a doua zi sa il ridice (asta explica de ce se golise magazinul in no time). In capul meu s-au perindat tot felul de ganduri. Daca nu aveau produsul, daca daca daca... am ajuns eu la tejghea... am dat comanda... am platit si l-am si ridicat. Asadar de luni am avut un nou prieten. El sta chiar acum in fata mea pe birou, se odihneste dupa efortul pe care l-a depus sa imi redea ultimul episod din prison break pe care l-am fortat sa il inghita aseara.

Fireste, nu am stiut la inceput cum sa convertesc eu fisierele cat sa fie gustoase pentru el, dar era cum nu se putea mai simplu, trebuia doar sa le schimbi rezolutia (extensia ramanea .avi desi in descriere spune ca suporta numai mpeg4). E primul filmulet pe care l-am vazut cu ajutorul lui si sunt foarte mandra. Normal ca nimeni nu se multumeste cu putin in afara de mine. Nu stiu cati ar fi de acord sa isi urmareasca serialul pe un ecran de 2.4 inchi, ascultand la casti. Dar pentru mine este exact ce trebuie. Pot sa il tin in buzunar, pot sa vizionez pana si in metrou filme/seriale, pot sa ascult muzica, sa vad poze, sa ascult radio si bateria sa nu ma lase cand mi-e lumea mai draga. Castile sunt singurele care nu exceleaza, dar momentan ma multumesc si cu ele (dar cred ca le voi schimba candva in viitorul apropiat) Astfel dragii mei, imi face mare placere sa va fac cunostinta cu noul meu prieten, pe numele sau... iRiver E100 E de vis!

Cadoul pentru blogul meu a fost mai demult, adica acum cateva luni cand l-am imbracat asa frumos cu un layout nou. Eu si blogul meu am trecut prin multe si m-a sustinut din Februarie 2007 pana in ziua de azi. Mi-a acceptat ideile (de parca ar fi avut de ales) si le va mai accepta, a acceptat oamenii care au comentat si tot ce sa mai... chiar daca a mai strambat nasul la unele coduri html si s-a razvratit dand unora eroare, a fost si inca este un prieten de incredere.

Iti multumesc ca existi si multumesc celor care ne viziteaza si celor care ne sustin de atata timp. Nu vom renunta usor unul la altul, iar viitorul este in fatza noastra promitzandu-va postari pe masura timpului nostru liber :D

Asadar, micule blog, iti doresc din inima La multi ani! alaturi de mine si la cat mai multe vizite si articole...

p.s. si filmuletul youtube e tot pentru tine pentru ca iubim amandoi cafeaua

Mai tineti minte Povestea unui spiridus? Ei bine, mi-a adus premiul 2 la concursul surpriza de Craciun organizat de bookblog.ro. Ii multumesc din suflet intuitiei mele care m-a impins sa particip chiar daca mai erau 2 ore pana la incheierea lui si multumesc echipei bookblog pentru...tot!

E Craciun, e 25 decembrie si am condus pe strazile Bucurestiului -acum- liber. M-am abtinut sa bag botu' la beutura, dupa ce ieri am injumatatit sticla de vermut rosu (*Blush*). Azi, in trafic am gresit de doua ori. Nu zic cum :D ca sa nu imi sara lumea in cap, important e ca mi-am recunoscut greselile si am bagat la cap sa nu le mai fac. A trebuit sa fac viraje la stanga (my fav... not :|) si sa micsorez viteza la gropile imense ce le-am intalnit pe drum. Am invatat sa pun benzina si am suflat in capac pentru a se deschide -era inghetat-. Distractie mare, asa-i? Ei bine, a fost totul ok pana la urma.

In casa e cald, mancare si beutura(mai importanta) din belsug si afara e frig de trosnesc burlanele, dar e Craciun si n-ar trebui sa ne pese de nimic.

Hai noroc, poate revin...

Daca zilele astea sunt libere ce fac? Toata ziua pe bloguri, blog-glob-blog-glob.... si am dat de un nou concurs ce are drept premiu' carti... ceea ce chiar imi doresc. Asa ca poate pana la sfarsitul zilei imi iese pe taste o poveste frumoasa-originala de Craciun

Azi am aflat ca am castigat locul doi la usbmania cu manuta acvatica usb! Premiul rocks! si pe aceasta cale mai multumesc inca o data organizatorilor! Daca o sa mai fie ocazii, o sa mai particip.
Felicitari celor care au mai participat si care au castigat!

In schimb tot azi am aflat si premiile care s-au dat la concursul bloggeri.ro si am fost profund... surprinsa. Nu comentez si atat, ca ma tot intreba cineva ce parere am. Ma abtin sa am o parere.

Felicitari celor care au castigat... si spor la blogguit celorlalti!

Cand stateam pe acoperis, un inger cu aripi gri mi-a soptit ca la noapte voi muri fericita. I-am multumit de veste si el si-a luat zborul lasandu-ma pe mine in urma cu toate temerile, toate gandurile si emotiile ce trebuia sa mi le tin in frau. Am inceput sa merg pe creasta casei, am ajuns la cos. M-am uitat in el si am zarit intuneric.

O sa vad lumina? Pot sa mor acum ca sa nu ma mai zbat precum o musca data cu insecticid...

Am pus un picior in aer, il tineam supendat. Si ma uitam in jos. Am inchis ochii si m-am lasat pe aer. Pluteam. Chiar pluteam. Cu aripile smulse, sangerand, ingerul ma prinsese.

„Mai rezista cateva ore, e ultima ta zi....nu mai e mult de indurat” mi-a spus cu o voce blanda si mi-a mangaiat obrazul stang. Inima mi-a tresarit speriata, iar ingerul mi-a zambit.

„Sunteti fiinte fragile si frumoase, dar sufletul tau palpaie precum o lumanare obosita, o lume ca aceasta nu iti poate face fata. Nu are rabdare cu tine, te va strivi cu un singur sunet...”

N-am plans, pentru ca avea dreptate. Atatia ani m-am tarat sub pamantul maroniu si rece incat acum... ingerul meu... avea dreptate.

Am ramas pe pamant, avea sa fie ultima zi de chin si tortura. Asociez pamantul cu un iad... dupa cum presupun ca e acolo, dar eh... voi afla in curand.

Aveam sa imi las trupul in urma pe creasta acestei case, aici voiam sa se intample. Cu aceasta idee am plecat sa ma plimb. Luminile orasului imi scobeau retina precum un copil cauta jucaria in oul de ciocolata.

Cutitele de frig mi-au trimis spasme prin tot corpul, iar din departare se auzea un tren de plumb ce-si plimba vagoanele pe râmele ruginite. Vazusem o lume fada, inodora si uscata. Nimanui nu ii pasa de nimeni, nici pasarile nu mai cantau la vioara. Ah, ca pe vremuri... cand se auzeau pana si corzile de chitara pe care le-atingeau inocent ramurile copacilor.

Totul era mort in jur, candva pe acest peron pasea un copil ce privea cersetorii ca pe oameni saraci nu ca oameni ce isi fac o cariera din asta. Candva acest copil le-a dat un banut din putinul cu care plecase in lume. Plecase in lume pentru ca voia alt destin si independenţă era un cuvant prea maret ca sa nu aspire macar la atingerea lui. Bineinteles, iluziile mi-au calauzit mereu alegerile, iar apa si uleiul aveau o relatie mai stransa decat o aveam eu cu parintii mei. Acum, la 26 de ani cand imi e soptita moartea, imi dau seama ca tot ce am vrut vreodata a fost sa traiesc cum vreau eu. Impedimentele imi erau sculptate pe palma si degete la fiecare sfarsit de amprenta.

Acum ce era de facut??? De fapt, stiam prea bine. Stiam prea bine ce aveam de facut. M-am dus la barul din gara si m-am asezat la o masa subreda, cu doua scaune. Stateam cu mainile incrucisate, ca un om ce avea sa ia parte la o intalnire importanta de afaceri.Am comandat o cafea cu un aer superior, neobisnuit si care, fireste, nu ma caracteriza sub nici o forma. Arcuiam sprancenele primejdios si ingustam ochii la o masa din faţă unde stateau doua persoane. Dada... cu siguranta.. mi-am adus aminte spontan de momentul celebru in care mafiotii sunt auziti de temiricine ca pun nu-stiu-ce crima la cale si se va intampla nu-stiu-ce cuiva care nici nu merita. Suspectari si nimic altceva, de unde era sa rasara pericol cand toata viata nu mi-o petrecusem decat sub umbrela. Cu toate astea ceva nu era in regula.

Mi-am schimbat pozitia la masa apropiindu-ma de cei doi pentru a fi sigura ca vorbesc despre lucruri cat se poate de firesti. Am scos o tigara din poseta si am aprins-o cu o bricheta kitschoasa, rosie, avand forma unei femei dezbracate. Haidade! Ce comedie, eu nu fumam! Nu fumam, dar aveam sa fumez acum. Stiti cum merg personajele la cazino si arunca toti banii pe masa? Asa si eu. Asta era momentul sa zic „What the hell!”
- Si unde ai zis ca aruncam cadavrele?
- Cadavrele... zise barbatul dispretuitor. In cabana de la Sighet.
- Departe...
- Simt eu frica? Sau mi se pare...?
- Nu, ziceam doar ca e departe.
- Departe-nedeparte, trebuie sa fie in loc sigur.

M-am ridicat brusc la auzul acestor cuvinte si m-am dus la tejghea sa imi iau cafeaua la pachet. Eram speriata, parca eu facusem sa aud asta. De fapt, ma intrebam daca nu era totul in mintea mea. M-am ciupit de mână si am inchis ochii murmurand „visez...visez...”
- Sunteti bine, domnisoara?

Am tipat din greseala, ma luase prin surprindere. Unul dintre cei de mai devreme venise chiar pe scaunul de vizavi. Simteam cum se zbat cete de copii in mine, cum jucau coarda in stomacul meu si la fiecare tropaiala inima-mi sarea in sus si in jos ca pe trambulina. Am incercat sa fac liniste pe locul de joaca, am tipat „shhhhhhhhhhhhh” apoi am reusit sa ma stapanesc.
- Nu am nimic, multumesc... imi.. imi.. ramasese ceva in gat.
- E bine atunci... adica e bine ca sunteti bine... Se uita la mine si imi zambi amuzat.

De ce dracu’ m-oi fi temand? Ce mi-era ca mor diseara ce mi-era ca mor acum? Trebuia sa imi pese cat i-ar fi pasat unui perete. Trebuia sa stau la masa, sa imi astept cafeaua, sa o beau. Trebuia sa ma intorc la masa, mi se racise spatarul. Dar ce pot sa zic? I-am spus „Multumesc” si i-am dat banii vanzatorului de acolo. M-am calmat, mi-am topit indoielile si sentimentele in plus asa cum se topeste ceara sub flacara. Bancutele din sala de asteptare erau ocupate asa ca m-am asezat pe jos, turceste. Ce daca aveam sa racesc? Muream. Ce putea oare fi mai frumos decat moartea?

- Mami... de ce zboara pasarile?
- Pentru ca au aripi, mami.
- Si daca o sa am si eu aripi o sa pot zbura?
- Probabil ca da.
- Ce mistoooooooo... mami, mami... da’ tanti cu mielu’ vinde si aripi? Sau, sau... de unde pot sa iau si eu? Mi le da Doamne-Doamne?

Mama rase, dar la auzul ultimei intrebari zambetul i se pierdu trist. Chipul ei parea secat de culori, iar ochii i se adancira intr-un nor gri. Copilul se aseza cu capul pe genunchii ei si inchise pleoapele. Era momentul oportun ca mama sa planga in voie. Insa ce se intampla? Isi sterse lacrimile care n-apucara deloc sa se scurga pe obrazul ei pătat de viata, apoi se uita la puiul ei, mangaindu-l lin pe capusor.

Puiu’ mamii... puiu’ mamii... o sa ai si tu aripi daca vrei, aripi care sa te inalte unde iti doreste inimioara, copil mic...

Ură. Asta simteam. Ma uram din tot sufletul. Iata-ma pe mine, plangandu-mi apele nemiscate si umbrelele nelipsite pe cand altii infruntau viscolul de lacrimi inghetate... pe cand altii... Si da, dupa ce-am urcat in tren m-am simtit bine. M-am simtit bucuroasa pentru ca mi-am dat seama. Moartea era ce meritam, mi-a fost dat un dar de care nu am stiut sa ma bucur. Merit.. dar oare... merit si atata lucru?

Coridorul era de-a dreptul obosit de atatia pasi pe care ii purtase pe umeri de-a lungul vremii. Mi-era si mila sa pasesc pe sarmanul covor rosu, subtire si jerpelit. Fumam o alta tigara alba si stateam sprijinita de peretele vagonului, langa geam. Treceam pe langa casele pieptanate ce aveau cararea dreapta pe mijloc.O voce pe care o auzisem mai devreme imi vorbi:
- Nu e bine sa fumezi, poate o sa te ineci din nou.
Incredibil de calma, indiferenta pot afirma, i-am raspuns:
- Si ce? O gura mai putin de hranit.
- Foarte neadavarat.
- Sunt om, deci mananc.
- Esti om? Asa deci... avem ceva in comun.
Am zambit...
- Si daca mai si mananci...
- Ar fi doua lucruri in comun...
- Exact.
- Si ce se intampla acum? Spuse el nerabdator.
- Ma duc sa dorm.
- Nuuuu... cum sa dormi, poti sa dormi dupa tigara?
- Da’ ce-are?
- Pai.. uite si tu ce privelisti... le pierzi daca dormi. N-ar trebui sa ne dormim viata.
Imi spuse asta de parca ar fi stiut... parca ar fi stiut...
- Ai tu dreptate.
- Cati sunt in compartiment?
- Doar eu.
- Cum asa? Ai dat şpagă sa ramai singura?
- Crede-ma ca nu, azi n-as vrea sa fiu singura, dar asa s-a nimerit.
- Aaaaaaaaaaaaaaa... perfect, lasa ca o sa vin sa stau cu tine.
- Si prietenul tau?
- Ce prieten?

Imi tranti un ranjet nostim, dupa care disparu. Am deschis usa, am inchis-o la loc. M-am uitat intr-un ciob de oglinda atarnata dupa o perdea CFR si m-am asezat pe scaunul de langa fereastra. Eram doar eu. Nimic inspaimantator.
- Ah, ai luat repede locul cel mai bun.
- Daca vrei putem face schimb.
- Nunu... lasa, pot sa stau fata in fata cu tine desi o sa am impresia ca merg cu spatele...
Se lasa liniste pentru cateva secunde.
- Ia spune...
- Citesc, i-am taiat-o scurt.
- Si? Mai lasa cartea aia jos ca ai avut destul timp sa citesti.
- Dar de unde stii tu cat timp am avut eu ?
- Nu.. sunt asa importante cartile.
- Pentru tine.
- Pentru mine. Vreau sa vorbim, se poate?
- Vorbeste, cine te opreste? Am spus ca un strut cufundat in nisip.
- Bine atunci, ia spune-mi ce-ai auzit in restaurant?
L-am privit pe deasupra cartii si am inceput sa respir greu ca un dihor ce isi tradeaza existenta. Autocontrol... autocontrol...
- N-am auzit nimic. Voiam sa beau o cafea.
- Voiai sa bei o cafea si de ce ai plecat de la masa?
- M-ai urmarit.
- Mi-ai atras atentia.
- Te mira palaria mea de clovn si faţa mea de vrajitoare?
- Mai taci ! tipa furios.
Am tresarit si am lasat cartea deoparte asezandu-ma picior peste picior incercand sa par indiferenta. Nu eram. Nu eram deloc ! Mi-era cu adevarat frica.
- Ti-e frica de mine?
- Nu.
- Minti?
- Da.
- Asculta-ma cu atentie. Am omorat.
- Si de ce m-ar privi pe mine?
- Pentru ca o sa te omor si pe tine.
- Si ce-astepti?
- Momentul oportun.
- Ah, la miezul noptii cand caleasca se va transforma inapoi in dovleac? Am spus batjocoritor.
- Taci. Doar taci !!!! Proasta fiinta!

Si am tacut pentru ca ce-i drept frica nu ma mai lasa nici sa respir. Iesi din compartiment, era pe coridor. Ce aveam sa fac acum? Nu eram pregatita sa mor pentru ca mai aveam ore ce trebuiau traite... mai aveam ore. Si pana la urma...
- Esti furios?
- Extrem, pleaca.
- De ce sa plec?
- Nu intelegi?
- Nu.
Scuipa pe geam si roti tigara intre degete ca pe o bucata de aluat fraged. Sorbi din ea si inchise ochii satisfacut. Simteam placerea pe care o simtea si el. Fiecare muschi mi se inmuia in trairile lui si trenul se opri. Acum eram doar intr-o camera verde.
- Tu chiar vrei sa mori?
- Unde suntem?
- Spune.
- Unde suntem, spune-mi, mi-e frica.
- Nu e intuneric, de ce ti-e frica?
- Taci si zi-mi.
- Nu-ti zic nimic, raspunde-mi. Vrei sa mori?
Am revenit pe coridorul trenului in miscare.
- Ce s-a intamplat?
- Po’ sa trag si eu un fum?
- Poftim.
Tinea tigara cu trei degete acum, iar spre surprinderea mea nu m-a lasat sa trag fumul decat din mana lui. Buzele mele i-au atins buricele degetelor si m-a sarutat pe obraz.
- Esti o fata cuminte.
- Ce spui acolo??
- Nimic.

Nu mai e nimic de povestit decat ce urmeaza. El a stat cu mine toata ziua, mi-a tinut cald ca unui caine vestejit de pe trotuarul bucurestean murdar. Mi-a spus ca atunci cand vreau sa fie cu mine sa il chem. Era nebun, cine ar fi stat cu o straina toata ziua? Eu n-as fi stat. In orice caz, se modelase plastilina neagra pe cer, iar eu ma aflam unde promisesem. Pe creasta casei. Nu simteam nimic deosebit. Aerul rece imi cresta plamanii in fasii subtiri ce scoteau zgomote metalice cand imi intorceam capul in cautarea unor aripi, dar nici un sentiment in plus.
Incepuse sa ninga. Totul se linisti, tacerea vie se lasa peste orasul ce-si trosnea coastele la picioarele mele. Atunci nu si-a facut aparitia decat barbatul de care ma temusem, pe care il indragisem, pe care il urasem, de care nu ma bucurasem in ziua aceea.. Credeam ca imi va tine morala, cum ca pana la urma stiu sa traiesc si nu trebuie sa mor. Ca am de ales. Dar nu. Cu o voce frumoasa, blanda ce ma facu sa ma injosesc plangand mi-a spus:
- Iata-ma, femeie...
Si-a smuls atunci o pana din aripa stanga si mi-a daruit-o. Este alba, lunga si fina precum a fost grija lui pentru mine. Cu ea v-am scris aceasta poveste pentru ca vreau sa nu se intample nimnui ce mi s-a intamplat mie. Deschideti-va jaluzelele inimii. Pe toti ne iubeste cate-un inger ce-si frange speranta asupra noastra cu dorinta pura si simpla de a-l vedea.

Salutari din Rai.

5 ore am dormit az’noapte. Groaznic. De dimineata am mers cu Zuzu la scoala sa dau examenu’... si acolo m-am intalnit cu Ana si Alex care s-au trezit special pentru mine, pentru sustinere. Va salut pe aceasta cale si va mai multumesc inca o data... you guys rock! Si am fost nenica prima comisie de mi-a strigat ala numele si m-am si speriat, zic wtf... am intrat printre primii. Mai clar pe locul 13. Intotdiauna mi-a purtat noroc si am zis, e clar... daca imi pica si chestionaru’ 13...

Mi-a picat 15... m-am uitat peste el, totu’ ok. Raspunsuri foarte evidente. Era imposibil sa pic, ma duc la corector.. cu picioarele tremurand de emotie... bang, 24! Yeyyy... zburd afara din sala precum o capra si ma duc la „copii” sa le zic. Vine si taica miu... incep sa sun lumea, maica mea m-a intampinat cu o replica de genul „Ce-ai facut? Ai picat, nu?” Mrrrrr... Eniuei, am stat afara si am asteptat sa se anunte punctele de plecare... si de n-am raaaas cu cei doi prieteni de ma durea burta. Slava Domnului cu ei, ca nu stiu cum faceam faţă tensiunii. Tata s-a retras intr-un colt, sa lase copiii sa vorbeasca.. asa.. ca tinerii... : )) Dupa ceva timp, am aflat unde dam traseul si ne-am dus la locul stabilit. A venit si Zuzu... care mai avea pe cineva cu sala luata care astepta sa dea practica. Asadar, am picat primul candidat din a treia runda. Si ce sa va zic? Intrasem in panica.. pentru ca incepuse sa ploua si n-aveam vizibilitate buna si incepusem sa il ţăcăn la cap pe Zuzu cu „Da’ nu imi stergeti si mie geamul din spate? Da’ nu dati drumu’ la caldura ca sa se dezabureasca geamurile?” Ma rog.. si am stat de vorba cu unu’ dintre elevii lui... de 54 de ani : )). Foarte simpatic omu’... mi-a dat o mie de sfaturi, sa ma controlez, sa ma relaxez psihic, sa nu imi fie frica etc... In fine...

Vine monsiu politai, se urca in masina... zice „Puteti incepe” dupa ce completeaza niste hartii si am inceput. Stanga dreapta stanga stanga dreapta stanga stanga... „Opriti pe dreapta, sunteti admisa.”

The crowd was cheering... Yeeeeey!!!

Am coborat din masina toata un zambet si zic „Am luat”. Nu imi venea sa cred... aproape cu lacrimi in ochi... Doamne, mi se parea ireal... stai, inca mi se pare. Nu credeam ca o sa mai termin cu toata treaba asta vreodata. In orice caz, am ramas la campia libertatii... habar n-aveam sa ma intorc, da’ ce mai conta... Pe drum am sunat lumea si am anuntat ca am luat... Unii au raspuns, altii nu. Unii m-au ignorat, altii nu. Si am fost toata ziua euforica. Dragii mei, in sfarsit am terminat acest capitol. Am inceput pe blog si l-am terminat azi, tot pe blog.

Azi iubesc lumea.

Numele meu de acum inainte o sa fie Renu' Popandau! Se supara cineva? Hai, dati si la maica mare un vot aicisha... daca v-a placut articolul, fireste :D

Si raspundeti-mi la intrebarea asta:



p.s. va dau premiu' daca imi spuneti raspunsul corect