Sunt ceea ce gândesc

[FRAGMENT]

hai sa vorbim in randuri
stafie a trecutului meu moale

mai stii cine sunt?
imi mai cunosti fiinta vie
pustie
pulsand
agatata de conturul tau?

suntem fum pe o carare
luminata
de vise
ramase vise.

clipeste o data
daca m-ai VAZUT

vreodata.

clipeste de doua ori
si scrie o data cu mine
striga o data cu mine
canta o data cu mine
razi o data cu mine
atinge-ma o data cu mine
sufla o data cu mine
un zbor,
un fulg
o nea.
cazi...
o data cu mine.

pe pamant.

loveste-mi ochii
ce viseaza
la berze pe stalpi de ceara
la copaci mutilati de viteza masinii
la cantecul tau de vioara
la cerul privit in ochi
cu atata obraznicie,
de mine,
un copil.

arde-ma salbatic.

hai sa plecam
cuvintele-mi sunt cadavre
fara sicriu
si fara cruce
si-necate
litere imprastiate

[...]

cand m-am inecat
in gri
am vazut o pata de lumina alba
era capatul
unei lumanari
era visul unui copil
un geam aburit,
mazgalit.
coaja unei nuci verzi.
picaturi de ploaie sarata.
o imaginatie
plantatie
de iluzii.

am simtit mirosul proaspat
al ierbii sangerande.
atinge-mi ochii.
ma prabusesc
peste cactusi
si tulpini de trandafiri
si obsesiile-mi
stau la adapost
intr-un depozit de
mucegai.

m-am apropiat
cu pasi de aer
de ceramica
fara suflare
si-am atins lumina
cu palma vie
pulsand caldura prin arterele
principale
ale drumului meu.

te-am auzit
in gri.
transpirai ganduri,
iti scriai viata
cu un pahar de whiskey
in care puneai cuburi de ignoranta
si fumai tigari
din care ieseau lespezi
cu numele meu
gravat
macinat
de vreme
adanc
gresit
avid
de gura ta.

in cel mai intunecat mormant
apare o lumanare
cineva
in lume
stie.
ca exist.
lumanare de amintiri,
sa nu te stingi
nici la sfarsit...
pastreaza-ma
in trupul tau de ceara.

Am inotat cu draga inima in trecut si cand s-a terminat bazinul am iesit la suprafata unde m-a muscat ca un rechin, realitatea.

Cuvintele le-am tremurat si presarat peste al tau morman de suflet rece. Am strans din dinti si n-am lasat niciun suspin sa imi scape...

flacari albe,
lumina vie
si un nou munte de suferinta.

visul placerii,
strabate un corp
mort.

pierzania
tacerii
si umbra
unui sarut.

buze imbibate.
minciuni
sfaramate.
o dragoste
pura
lasata in pamant.

putrezeste
se transforma
in ura,
deznadejde
si o elice de vant
arunca in apropiere
suspine si ploaie.

2 pasi străini.
2 sfere metalice.
noi.

pleoape cazute,
ochi inecaţi,
voci ascuţite,
război.
eu.

raţiunea are bagaje în mână,
frica pândeşte după colţ,
durerea străbate drumul.
tu.

am aflat ce e dragostea:
o formă incurabilă a nebuniei.
nu există doctori,
doar cădere.
doar noi.

Uita-te la noi:
Doi straini cu sentimente,
Doi straini ce se cunosc.
Patru ochi ce se privesc
Si privesc in jur, in gol.
Cautam tacere.

Doua inimi care bat.
Doua guri care zambesc.
Un geam transparent
Langa care se intampla
Realitatea.

Ne zbatem intre o Tigara si o Cafea.
Ne muscam orgoliile.
Ravnim ca doi straini care vor
Cunoastere.

Doua lacrimi stapanite si
Ascunse intr-un buzunar de ochi.
Un cutit incins si rosu
Ce trece prin stomac
Dar pe care
Un strain nu-l vede.

"Deschideti citatul... "

Si toti elevii deschisera pe propria foaie de caiet, propriul set de ghilimele, ca atunci cand deschizi un capitol nou din propria viata.

"Adevarul e ca o picatura de apa salvatoare. O picatura din ploaia senina care acoperea orasul, o picatura tacuta, linistita, lina care avea sa salveze o persoana. Oare cel care tine picatura stie ca are sa se evapore? Oare alege sa salveze existenta picaturii? Sa ii dea un scop nobil? Alege sa salveze un suflet cu pretul propriului sacrificiu? Ma intreb acum daca tu ai... ce? ce? ce? Scurgatorul! Scurgatorul! Ca barfitoarele alea... ce? Ce? Nuuuuu... Inchideti ghilimelele".

Si toti elevii au inchis ghilimelele. Se mai termina un capitol.

Noapte buna.

- Sper ca intr-o zi sa apuc sa spun lumii intregi povestea noastra.
- De ce? E prostesc sa faci asta.
- Nu e. E o poveste grozava.
- E o poveste trista…
- Vrei tu sa fie trista?
- Nu vreau eu…
- Atunci nu spune ca e trista.

----------------------------------------------------------------------------------------------

- Mi-ar placea sa plec.
- Unde? Unde ai vrea sa fii?
- Departe, poate in Olanda. Visez.
- Viseaza. Imi plac visele. Imi plac visele tale.
- Mie nu imi plac ale tale.
- De ce?
- Nu cred ca ma includ.
- Habar n-ai.
- N-am, asa e. Mai bine spune-mi tu.
- Lasa.
- De ce? Nu vrei sa recunosti ca nu ma includ?
- Chiar vrei sa intram in discutia asta?
- Oricum nu exista.
- Si ce daca.. nu vreau sa iti spun nimic. Nu vreau sa stii nimic.
- De ce? E mai bine sa ma lasi in negura? Sa ma lasi singura cu presupunerile mele?
- Nu, imi place sa te las singura cu fanteziile tale.
- Dar ce? Tu nu ai fantezii ?
- Nu imi permit sa am.
- De ce? Toti ar trebui sa avem fantezii. Imaginatia e unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu. Daca lumea intreaga, planeta e o limita, imaginatia si universul sunt singurele lucruri infinite.
- Poate ca da, dar mie imi place mai mult imaginatia ta.
- Si mie imi place a ta. M-am plictisit de a mea.
- Vrei sa ne certam?
- Dimpotriva.
- Ce?
- Vreau sa nu ne certam. Vreau sa facem altceva.
- Din nou, ce ?
- Sa ne atingem mainile poate.
- Cam stupid.
- Nu e, deloc. Demult visez la atingerea palmelor noastre.
- Poate ar trebui sa incetezi.
- O sa incetez cand o sa vreau palma altcuiva.
- O sa vrei in curand.
- Nici macar nu stiu daca tu o vrei pe a mea. Nu stiu nimic. Imi lipseste zaua care ma prinde de lant, exact ca in poza. Zaua e la tine, dar nu stii daca e lucrul corect sa mi-o dai. Cand ai sa mi-o dai?
- Pai da, nu cred ca e lucrul corect.
- De ce ?
- Pentru ca nu stiu nici eu. Nu stiu nici eu ce trebuie sa fac.
- E simplu. Tre sa fii sincer, dar nu cu mine sau ceilalti, cu tine insuti.
- Nu pot nici cu mine insumi sa fiu sincer.
- Incearca. Pun pariu ca n-ai incercat.
- Ai dreptate. N-am incercat.
- Sa imi spui ce se intampla, dar sa fie curand.
- Nu stiu cand.
- Curand. Pierdem timp, pierdem momente.
- Mi-e teama.
- N-ai de ce. Sunt aici. Inca sunt aici.

Pe când recapitulam momentele mişto de la American Idol, am deschis şi fişierul în care cânta Adam Lambert. Mi-am adus aminte de machiajul lui bestial, pe care îl invidiez mereu aşa că m-am apucat să fac şi eu unul după cum văzusem într-un tutorial pe youtube. N-am respectat întru tot ce a zis tipa aia în tutorial, ci am adaptat la ce ştiu eu să fac ca sa zic aşa şi cam asta a ieşit...








Mie mi-a plăcut cum a ieşit şi îmi pare rău că nu pot să mă machiez aşa şi în timpul zilei, fiind un machiaj de seară. Pentru machiaj am folosit: creion negru, pensula, fard negru, fard alb, pudră şi fard albastru.

Ruşine să îmi fie că nu lucrez la teme mai mult, ruşineeeee...

Articol publicat de Lexis (AG)

Ei bine, am luat o mică pauza de modelat pentru a lăsa timp talentului să se acomodeze în mâinile mele. Gnihi. Şi uite că m-am apucat acum într-o seară să fac un suport de lumânare în formă de stea, dar l-am "copt" abia în seara asta când am făcut mai multe ca să nu aprind cuptorul doar pentru o singură chestie. Muza a fost iarna care vine şi vine însoţită cu dese pene de curent. Sper ca anul ăsta să fie diferit, să avem lumină de Crăciun nu numai în suflete, dar şi în casă. Mă rog, pentru orice eventualitate, uite ce mi-a ieşit...

Suport Stea
Cod: 0515
Preţ: 8 lei



Biluţele sunt transparente. Din cauza bliţului ies altă culoare. În orice caz, mă gândesc să deschid un alt blog separat pentru accesoriile create de mine. Ce ziceţi? Vă rog votaţi în dreapta, în poll, ajutaţi-mă să iau o decizie.

Al doilea suport care avea iniţial paiete pe el. Bineînţeles nu mi-am dat seama că în cuptor o să se topească, dar le-am dat jos şi am lipit manual altele. Nu arată cine ştie ce, dar am investit o grămadă de muncă în el.

Suport Simplu
Preţ: 4 lei



Ăsta e preferatul meu. E superb, nici nu mă aşteptam să iasă aşa de bine. Am investit iar o grămadă de timp, dar sunt mândră. Un suport din ăsta mi-aş cumpăra şi eu :))

Suport Ciupercă
Preţ: 15 lei



Yeap, o pereche de cercei nouă. Mie îmi plac foarte mult.

Cercei Rulou
Preţ: 8 lei

Un nou pandantiv. Repet: biluţa e transparentă, văd că în poza asta se vede mai bine lucrul ăsta. Oricum pandantivul îl consider o reuşită.

Pandantiv Rulou
Preţ: 8 lei



Şi ca fapt divers: azi am văzut Up (nu e comedie, este chiar un film de animaţie la care am plâns), ieri am făcut recenzie la ultimul episod din Private Practice şi mâine începem din nou săptămâna. Vineri si sâmbătă am făcut săpături după un netbook care să se potrivească cu ce vreau. Fireşte că nu am găsit. Am abandonat prin a mă resemna cu 1GB ram standard şi suportat şi 160 hdd. Asta e. E bine şi atât.

P.S. Pentru detalii în legătură cu lucrurile realizate de mine, contactaţi-mă la G_Lexis2005@yahoo.com

O seara bună şi o săptămână bună vă doresc!

Am incercat sa fac un scenariu pentru Mondenii. E ceva scurt, asa am vrut sa fie, sa nu plictiseasca. Sper sa va placa macar putin :)) So, enjoy...

Narator: Zilele toride de vara isi spun cuvantul in Romania, iar casa divortatilor/sotilor Prigoana nu ramane neatinsa de arsita dupa-amiezii.

[Prigoana sta pe canapea citind ziarul, soacra lui croseteaza pe un fotoliu si Adriana isi face aer cu evantaiul pe fotoliul paralel cu al mamei ei.]

Adriana: Prigoana?

Silviu: Da, Bahmu?

Adriana (isterica): Da’ de ce imi zici, draga Bahmu?

Silviu: Pai, n-am divortat acu’ juma de minut, draga?

Adriana (bosumflata isi lasa privirea jos) [pauza] : Auzi, P-p-Prigo.... Tie nu ti-e cald?

Silviu: Nu.

Adriana: Da’ mie mi-e... Nu mai pot.

Silviu: Pai, nu mai sta langa ma’ta...

Adriana : Da’ de ce, Prigoana, ce-are mama?

Silviu: Nu vezi ca deja ii fac dracii incalzirea pentru iad... Normal ca ti-e cald.

Soacra: Esti un nesimtit, Prigoana. Nu stiu ce-a vazut Adriana la tine.

Silviu: A vazut bine culorile pe bancnote. Hehehehe.

Adriana: Adica?

Silviu: Adica nu esti daltonista, draga.

Adriana (enervata) : Prigoana, daca nu pui aer conditionat in casa, DIVORTEZ!

Silviu: Da’ du-te draga la fast-food, au aia gratis. Hai ca iti dau eu bani de un brifcor.

Soacra [ridicandu-se in picioare]: Hai Adriana sa plecam, da-l naibii pe... gunoieru’ asta!

Silviu: Mama soacra, sa imi aduci si mie un suvenir.. O cruce cu numele tau pe ea. Hehehehee.

[Cele doua pleaca. Dupa ce se inchide usa, Prigoana mai asteapta putin apoi se repede la perete si da o placa la o parte descoperind un aparat de aer conditionat]

Silviu (multumit): Ah, ce imi place vara...

[aceasta povestire a fost scrisa pentru concursul deceiubimbucurestiul, voturile publicului conteaza 60% asa ca va rog sa votati daca v-a placut povestea domnisoarei M]

Domnişoara M. avea 6 ani când a făcut cunoştinţă cu Bucureştiul în care avea să-şi scalde restul copilăriei. Prin mintea unui copil trec zeci de poveşti în fiecare zi, iar acest 5 iulie nu era cu nimic mai prejos. Ajunsă acasă, mama domnişoarei M îşi aruncă şalul pe patul din sufragerie, luă un pahar cu apă şi rămase ceva timp cu el în mână şi cu ochii fixaţi în gol. Domnişoara M ura când mama ei făcea lucrul ăsta deoarece îi părea că seamănă cu un robot, iar domnişoarei M nu îi plăceau roboţii.

- Vrei să mergi cu mine în piaţă?

- Da, vreau.

- Hai, fugi de te îmbracă.

Domnişoara M se dădu jos de pe scaun cu pricepere şi alergă cu nerăbdare spre dormitor. După ce deschise uşile şifonierului ochii ei negri începură să caute îmbrăcămintea după culori. Într-un sfârşit ea alese o bluză roşie cu un ursuleţ mic în partea dreapta şi o fustiţă de blugi cu imprimeuri colorate conturând diferite forme.

Împachetă hainele de casă cu atenţie, aşa cum îi arătase mama ei cu mult timp în urmă.Rasuflă greu, ca un om mare obosit după o zi de munca şi îşi puse mâinile în şold zicându-şi că a făcut o treabă foarte bună. Uşa dormitorului se deschise şi chipul blând al mamei ei apăru:

- Eşti gata?

- Da, îţi place cum am împachetat hăinuţele?

- Da, e foarte bine şi foarte frumos, spuse mama sa pe un ton admirativ.

Domnişoara M se despărţi repede de păpuşa pe care o ţinuse lângă ea tot timpul acesta şi întinse mâna pentru a-i cuprinde mâna mamei.

Când a ieşit din apartament, domnişoara M a simţit binecunoscutul miros de bloc cu balustrade albastre şi lift verde. Un alt miros, de mâncare, se transformă într-o mână transparentă ce o îndemna să vină la sursă, dar domnişoara M nu se lăsă păcălită. Văzuse de atâtea ori manevra asta ieftină în desene animate încăt ştia deja cum se va termina episodul.

Drumul i s-a părut lung domnişoarei M, ea recunoştea de multe ori că „e mica şi totul e mare”. Până şi timpul era mai lung pentru ea.

În piaţă, totul luă amploare. Mirosul de legume şi fructe nu se mai transformă în mâna ademenitoare, iar când domnişoara M văzu tot ce se afla acolo se îndrăgosti lulea.

Alerga de la o taraba la alta şi privea culorile diferite ca şi când ar fi fost ceva nemaipomenit. Vânzătorii erau nişte bărbaţi cu burţi mari, cu mustaţă sau fără, cu şorţuri şi pomeţi îmbujoraţi. Din când în când mai erau şi femei la vânzare, ele aveau baticuţ pe cap, erau mai tinere sau mai în vârstă şi întotdeauna binevoitoare şi vesele.

Era un loc nou pentru domnişoara M, un loc nou şi magic. Din lădiţele albastre, ciupercile îşi ridicau pălăriile sfioase ca să vadă cine a venit, apoi se-mpingeau unele în altele nervoase pentru a nu fi alese şi despărţite de celelalte. Pepenii imenşi, verzi, cu dungile caraghioase şi inegale păreau flăcăi gata să înfrunte orice. Dar când venea momentul să fie tăiaţi aceştia se turteau pentru a părea mai mici şi mai pricăjiţi.

Domnişoara M era fascinată de tot ce se petrecea în acel loc. Oamenii păreau totuşi că ignoră magia lucrurilor ce prindeau viaţă, dar asta nu a făcut-o pe M să-şi desprindă ochii de acest carnaval.

Căpşunile făceau o plecăciune când trecea cineva prin faţă lor şi îşi scoteau repede codiţele verzi pentru a privi lumea demne şi neînfricate. Cireşele săreau fericite şi se învârteau în aer precum nişte elice, iar strugurii se certau de zor din cauza faptului că nu aveau loc pe ciorchine. Domnişoara M era absorbită de tot ce se întampla însă mama sa o aduse la realitate:

- M, vrei îngheţată?

- Da, mami.

Mama ei scoase din poşeta maro două bancnote verzi şi le dădu vânzătoarei. Aceasta le luă şi îi întinse restul. Doi bănuţi galbeni se aşezară în palma mamei fetei, dar ea întrebă:

- M, îi vrei tu?

Mama îi strecură fetei monedele în mânuţă.

- Mami, sunt de aur?

- Vrei să fie de aur?

- Da.

- Atunci sunt.

- Şi îi pot păstra?

- Normal, puiule. O să fie comoara ta.

Fetiţa puse bănuţii cu grijă în buzunarele fustiţei şi luă îngheţata de la mama sa. Aproape de ieşirea din piaţă exista o alee ce ducea spre un loc. Acel loc era şi el special. Domnişoara M şi mama sa ajunseră acolo. Pantofiorii fetiţei făcură cunoştinţă cu balustrada înaltă. Era ceva de nedescris. Lacul se întindea leneş până la blocurile şi casele construite de cealaltă parte a malului. Clădirile se vedeau din depărtare ca păstrătorii unor secrete, fiind mângâiate de razele soarelui ce mergea la culcare. Domnişoara M se opri din mâncat îngheţată pentru a asculta şoaptele oraşului de peste apă. Era sigură că avea să audă ceva, că totul va prinde viaţă. Cu toate astea ea dădu numai peste o tăcere dezamăgitoare. O întrebă pe mama ei dacă or să mai vina în acest loc apoi plecă capul şi se dădu jos de pe balustradă.

De obicei nu visam nimic in timpul somnului. De cateva saptamani, subconstientul meu imi ofera tot felul de imagini sau intamplari pe care le urasc. Prefer cel putin sa nu tin minte. Daca sunt vise frumoase, cand ma trezesc regret ca nu e adevarat. Cosmarurile sunt cu adevarat intense si iti dau niste emotii de te aduc in mormant. Traiesti intr-unul cat nu traiesti in viata de zi cu zi.

Visele au parti bune, uneori imi plac si uneori le urasc. In mod egal. Cine are nevoie de o alta realitate inselatore? O alta realitate care nu exista, de parca nu imi ajunge cea din timpul zilei...

Nope, visele nu sunt pentru mine. Cateodata sunt sursa de inspiratie, dar rar. In orice caz, vreau sa fie ca inainte. No dreams, no pain, no gain, no game, no nothing. Pai da, ce dracu...

Ce intelegi din durerea obisnuita
Ce trasare vie, ieftina, sleita
Plecand capul umilita?

Unde-ai vazut in asteroizi
Praf de stele si pasiune
Ca-n a noastra verde lume?

Cum iubesti, tu, prietene
Fara o inima bucata
Prin femei nestrecurata?

Cine ti-a taiat replica vulgara
Cu penita de aur, rosie, incinsa,
Fara a-ti tine flacara aprinsa
Pentru o ultima tigara?

Cand atingi trupul ei de straina,
Spart in spicuri de lumina
El te-aduna si imbina,
Cu minciuni neadevarate,
Curse in valuri de morfina?

Eu sunt un spiriduş mic, de 10 centimetri şi locuinţa mea se află undeva la adăpost, într-o casă călduroasă a unei familii de reni. De obicei port o tichie roşie şi o salopetă verde, pentru ca Rudolph şi soţia lui să mă observe când merg pe jos. Dulăpiorul în care stau e suficient de mare pentru mine. Pătuţul mic e în dreapta, lângă fereastra ce dă afară. În stânga se odihneşte un birou vechi ce l-am moştenit de la tatăl meu alături de un dulapior cu hainele identice. Eu am de lucru toată ziua. Nu consum multă mâncare, iar Rudolph are mai multă grijă de mine decât am eu.
De obicei, când mai erau câteva zile până la Crăciun simţeam bucuria sărbătorilor şi frigul năprasnic de afară, dar acum simt numai tristeţea singurătăţii în care mă înec. Prindeam elan şi trăiam ce peste an fusese o viaţă monotonă, o rutină continuă şi nesfârşită.
Am ajuns acasă după o zi de aranjat litere pe cărţile de copii ce vor zbura alături de Rudolph şi stăpânul său în noaptea Sfântă. Afară zăpada e de un metru şi cad fulgi mari, liniştit, precum lacrimile grele ale unui înger. În casă miroase a vin fiert şi pe masa plină de mâncare se află un pachet frumos ambalat. E un cadou pentru Moş Crăciun. E turtă dulce. Sefu’ adoră aceste prăjituri ce mie îmi seamănă a perne mari, frumos mirositoare.
- De ce eşti trist, spiriduşule?
- Rudolph, tu simţi că vin sărbătorile?
- Da, ca în fiecare an.
- Ei bine, eu nu.
- De ce? S-a întâmplat ceva? Îmi pari nefericit.
- „Nefericit”? Ce înseamnă?
- Adică trist, necăjit.
- Poate asta s-a sădit în mine. Nefericirea...
- Păi, atunci, fii fericit! Nu e greu.
- Nu? Păi, nu ştiu să fiu fericit, Rudolph. Poţi să mă înveţi?
Renul se uită la mine blând şi îmi zâmbi.
- Spiriduşule, gândeşte-te la.. zăpadă! La.. cadouri. Nu eşti nerăbdător?
- Nerăbdător să ce? Sunt singur în camera mea şi da, zăpada mă înalţă.... mă.. face fericit, dar trăind aici m-am obişnuit cu ea.
- Eh, atunci uite ce e. Spuse Rudolph serios. Cere-i lui Moş Crăciun. El îndeplineşte dorinţe.
- E o idee foarte bună, îţi mulţumesc, prietene. Mă duc să dorm, noapte bună.
- Să te odihneşti, micuţule.

Am visat că zbor, mii de stele îmi treceau desupra capului şi îmi formau o cunună. Tichia roşie îmi alunecă de pe cap. Am ţipat şi am întins mâna după ea, iar frica mă cuprinse deoarece cădeam în gol. M-am trezit cu picături de apă pe frunte, am deschis uşa şi a căzut peste mine bradul ce aveam să îl împodobesc. M-am ridicat, m-am scuturat şi l-am adus în casă. L-am aşezat într-un colţ. Era de fapt o crenguţă miiiiică, mică, mică. Abia avea 10 ace pe ea, suficiente pentru mine însă. L-am împodobit în grabă şi am plecat la atelier. Toţi ceilalţi colegi ai mei erau bucuroşi, râdeau, dansau şi mă întrebam care e motivul fericirii lor.
- E aploape Clăciun, mi-a răspuns Nătăfleţ.
Eu nu mai înţelegeam nimic. Era doar ajunul Crăciunului şi toate aceste pregătiri mă ameţeau. Toată lumea fugea din colo încoace, doar Moşul stătea îngândurat pe fotoliul lui albastru de catifea.
- Moşule, i-am spus temător.
- Da, spiriduşule.
Se uită în jos şi îmi întinse mâna. M-am urcat pe ea şi am ajuns pe umărul său, lângă ureche.
- Moşule, mă întrebam dacă noi, spiriduşii, putem avea dorinţe.
- Toată lumea are voie să îşi dorească ceva, toată lumea speră ceva.
- Ei bine, ştiu că în alţi ani nu ţi-am cerut nimic...
- Şi eu ştiu asta şi da, cred că a venit vremea să îţi fac un cadou. Spune-mi, ce ţi-ar plăcea să ai?
- E mai complicat decât credeam. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar anul ăsta mi-aş dori să fiu fericit.
- Fericirea, spiriduşule, este un cadou comun. Toată lumea îşi doreşte să fie fericit.
Mi-am lăsat capul în jos, ştiam că întrecusem măsura. Fericire... pf... cine mi-ar da mie aşa ceva, sunt mic... prea mic pentru a conta.
- Hahahaha... râse Moşul, roşu în obraji. Spiriduşule, chiar dacă e greu, o să încerc să îţi îndeplinesc dorinţa. Trebuie să îmi promiţi ceva, odată ce ţi-o voi da... fericirea... să nu o pierzi niciodată.
- Da, Moş Crăciun. Promit.

Seara se lăsă şi cerul se dizolvă într-un murmur cald. Eu mă legănam încet pe scaun. Citeam poveşti pentru copii şi fumam o pipă lângă brad. Bătu cineva în uşă.
- Spiriduşule, ai primit un dar. Se auzi vocea lui Rudolph.
- E de la Moş?
- Da, e foarte mic. Eu nu ţi-l pot da, aşa că vino afară să îl iei tu.
O cutie argintie, legată cu o panglică roşie mă aştepta la piciorul mesei. M-am dus nerăbdător spre ea, entuziasmat. Se ţinuse de cuvânt. Am prins-o cu două mâini şi m-am repezit în casă. Respirând greoi, am aşezat-o pe pătuţ. Mi-am pus o mână la bărbie şi cealaltă pe burtă. Să o deschid acum sau mai încolo?
- Spiriduşule! Se auzi vocea groasă a Moşului. Ieşi până afară.
- Da?
- Ai primit cadoul de la mine?
- Da, dar nu ştiu dacă să îl deschid acum.
- Oricând l-ai deschide... se află acelaşi lucru în el. Am venit până aici să îţi spun că mi-ar plăcea să vii cu mine în seara asta.
- Să să să... să... să... vin cu tine? Să împărţim cadouri? În noap.. noapt... noaptea de Ajun... spre Crăciun... Moşule?
- Da, spiriduşule. Am nevoie de ajutorul tău.
- Da, voi... veni. Îţi mulţumesc din inimă. I-am spus cu ochi înlăcrimaţi, fugind în casă.
Am deschis cutia argintie. Era goală.
- Moşule? Îl strig din urmă. Cutia e goală.
- Vars-o peste tine, fericirea nu se vede, spiriduşule... se simte.
- Am înţeles, aşa voi face.
M-am dus nerăbdător şi am cercetat-o atent. Era goală, „dar fericirea nu se vede” mi-am zis. Am turnat ce nu se zărea peste capul meu şi am simţit cum mă cuprinde un lichid rece invizibil şi mă încălzeşte. Am împărţit daruri, împreună cu Moş Crăciun, împreună cu Rudolph şi prietenii săi şi în acea seară am descoperit că fericirea copiilor, fericirea celorlalţi e fericirea mea.



[Aceasta scurta povestire este pentru concursul bookblog]

Cand stateam pe acoperis, un inger cu aripi gri mi-a soptit ca la noapte voi muri fericita. I-am multumit de veste si el si-a luat zborul lasandu-ma pe mine in urma cu toate temerile, toate gandurile si emotiile ce trebuia sa mi le tin in frau. Am inceput sa merg pe creasta casei, am ajuns la cos. M-am uitat in el si am zarit intuneric.

O sa vad lumina? Pot sa mor acum ca sa nu ma mai zbat precum o musca data cu insecticid...

Am pus un picior in aer, il tineam supendat. Si ma uitam in jos. Am inchis ochii si m-am lasat pe aer. Pluteam. Chiar pluteam. Cu aripile smulse, sangerand, ingerul ma prinsese.

„Mai rezista cateva ore, e ultima ta zi....nu mai e mult de indurat” mi-a spus cu o voce blanda si mi-a mangaiat obrazul stang. Inima mi-a tresarit speriata, iar ingerul mi-a zambit.

„Sunteti fiinte fragile si frumoase, dar sufletul tau palpaie precum o lumanare obosita, o lume ca aceasta nu iti poate face fata. Nu are rabdare cu tine, te va strivi cu un singur sunet...”

N-am plans, pentru ca avea dreptate. Atatia ani m-am tarat sub pamantul maroniu si rece incat acum... ingerul meu... avea dreptate.

Am ramas pe pamant, avea sa fie ultima zi de chin si tortura. Asociez pamantul cu un iad... dupa cum presupun ca e acolo, dar eh... voi afla in curand.

Aveam sa imi las trupul in urma pe creasta acestei case, aici voiam sa se intample. Cu aceasta idee am plecat sa ma plimb. Luminile orasului imi scobeau retina precum un copil cauta jucaria in oul de ciocolata.

Cutitele de frig mi-au trimis spasme prin tot corpul, iar din departare se auzea un tren de plumb ce-si plimba vagoanele pe râmele ruginite. Vazusem o lume fada, inodora si uscata. Nimanui nu ii pasa de nimeni, nici pasarile nu mai cantau la vioara. Ah, ca pe vremuri... cand se auzeau pana si corzile de chitara pe care le-atingeau inocent ramurile copacilor.

Totul era mort in jur, candva pe acest peron pasea un copil ce privea cersetorii ca pe oameni saraci nu ca oameni ce isi fac o cariera din asta. Candva acest copil le-a dat un banut din putinul cu care plecase in lume. Plecase in lume pentru ca voia alt destin si independenţă era un cuvant prea maret ca sa nu aspire macar la atingerea lui. Bineinteles, iluziile mi-au calauzit mereu alegerile, iar apa si uleiul aveau o relatie mai stransa decat o aveam eu cu parintii mei. Acum, la 26 de ani cand imi e soptita moartea, imi dau seama ca tot ce am vrut vreodata a fost sa traiesc cum vreau eu. Impedimentele imi erau sculptate pe palma si degete la fiecare sfarsit de amprenta.

Acum ce era de facut??? De fapt, stiam prea bine. Stiam prea bine ce aveam de facut. M-am dus la barul din gara si m-am asezat la o masa subreda, cu doua scaune. Stateam cu mainile incrucisate, ca un om ce avea sa ia parte la o intalnire importanta de afaceri.Am comandat o cafea cu un aer superior, neobisnuit si care, fireste, nu ma caracteriza sub nici o forma. Arcuiam sprancenele primejdios si ingustam ochii la o masa din faţă unde stateau doua persoane. Dada... cu siguranta.. mi-am adus aminte spontan de momentul celebru in care mafiotii sunt auziti de temiricine ca pun nu-stiu-ce crima la cale si se va intampla nu-stiu-ce cuiva care nici nu merita. Suspectari si nimic altceva, de unde era sa rasara pericol cand toata viata nu mi-o petrecusem decat sub umbrela. Cu toate astea ceva nu era in regula.

Mi-am schimbat pozitia la masa apropiindu-ma de cei doi pentru a fi sigura ca vorbesc despre lucruri cat se poate de firesti. Am scos o tigara din poseta si am aprins-o cu o bricheta kitschoasa, rosie, avand forma unei femei dezbracate. Haidade! Ce comedie, eu nu fumam! Nu fumam, dar aveam sa fumez acum. Stiti cum merg personajele la cazino si arunca toti banii pe masa? Asa si eu. Asta era momentul sa zic „What the hell!”
- Si unde ai zis ca aruncam cadavrele?
- Cadavrele... zise barbatul dispretuitor. In cabana de la Sighet.
- Departe...
- Simt eu frica? Sau mi se pare...?
- Nu, ziceam doar ca e departe.
- Departe-nedeparte, trebuie sa fie in loc sigur.

M-am ridicat brusc la auzul acestor cuvinte si m-am dus la tejghea sa imi iau cafeaua la pachet. Eram speriata, parca eu facusem sa aud asta. De fapt, ma intrebam daca nu era totul in mintea mea. M-am ciupit de mână si am inchis ochii murmurand „visez...visez...”
- Sunteti bine, domnisoara?

Am tipat din greseala, ma luase prin surprindere. Unul dintre cei de mai devreme venise chiar pe scaunul de vizavi. Simteam cum se zbat cete de copii in mine, cum jucau coarda in stomacul meu si la fiecare tropaiala inima-mi sarea in sus si in jos ca pe trambulina. Am incercat sa fac liniste pe locul de joaca, am tipat „shhhhhhhhhhhhh” apoi am reusit sa ma stapanesc.
- Nu am nimic, multumesc... imi.. imi.. ramasese ceva in gat.
- E bine atunci... adica e bine ca sunteti bine... Se uita la mine si imi zambi amuzat.

De ce dracu’ m-oi fi temand? Ce mi-era ca mor diseara ce mi-era ca mor acum? Trebuia sa imi pese cat i-ar fi pasat unui perete. Trebuia sa stau la masa, sa imi astept cafeaua, sa o beau. Trebuia sa ma intorc la masa, mi se racise spatarul. Dar ce pot sa zic? I-am spus „Multumesc” si i-am dat banii vanzatorului de acolo. M-am calmat, mi-am topit indoielile si sentimentele in plus asa cum se topeste ceara sub flacara. Bancutele din sala de asteptare erau ocupate asa ca m-am asezat pe jos, turceste. Ce daca aveam sa racesc? Muream. Ce putea oare fi mai frumos decat moartea?

- Mami... de ce zboara pasarile?
- Pentru ca au aripi, mami.
- Si daca o sa am si eu aripi o sa pot zbura?
- Probabil ca da.
- Ce mistoooooooo... mami, mami... da’ tanti cu mielu’ vinde si aripi? Sau, sau... de unde pot sa iau si eu? Mi le da Doamne-Doamne?

Mama rase, dar la auzul ultimei intrebari zambetul i se pierdu trist. Chipul ei parea secat de culori, iar ochii i se adancira intr-un nor gri. Copilul se aseza cu capul pe genunchii ei si inchise pleoapele. Era momentul oportun ca mama sa planga in voie. Insa ce se intampla? Isi sterse lacrimile care n-apucara deloc sa se scurga pe obrazul ei pătat de viata, apoi se uita la puiul ei, mangaindu-l lin pe capusor.

Puiu’ mamii... puiu’ mamii... o sa ai si tu aripi daca vrei, aripi care sa te inalte unde iti doreste inimioara, copil mic...

Ură. Asta simteam. Ma uram din tot sufletul. Iata-ma pe mine, plangandu-mi apele nemiscate si umbrelele nelipsite pe cand altii infruntau viscolul de lacrimi inghetate... pe cand altii... Si da, dupa ce-am urcat in tren m-am simtit bine. M-am simtit bucuroasa pentru ca mi-am dat seama. Moartea era ce meritam, mi-a fost dat un dar de care nu am stiut sa ma bucur. Merit.. dar oare... merit si atata lucru?

Coridorul era de-a dreptul obosit de atatia pasi pe care ii purtase pe umeri de-a lungul vremii. Mi-era si mila sa pasesc pe sarmanul covor rosu, subtire si jerpelit. Fumam o alta tigara alba si stateam sprijinita de peretele vagonului, langa geam. Treceam pe langa casele pieptanate ce aveau cararea dreapta pe mijloc.O voce pe care o auzisem mai devreme imi vorbi:
- Nu e bine sa fumezi, poate o sa te ineci din nou.
Incredibil de calma, indiferenta pot afirma, i-am raspuns:
- Si ce? O gura mai putin de hranit.
- Foarte neadavarat.
- Sunt om, deci mananc.
- Esti om? Asa deci... avem ceva in comun.
Am zambit...
- Si daca mai si mananci...
- Ar fi doua lucruri in comun...
- Exact.
- Si ce se intampla acum? Spuse el nerabdator.
- Ma duc sa dorm.
- Nuuuu... cum sa dormi, poti sa dormi dupa tigara?
- Da’ ce-are?
- Pai.. uite si tu ce privelisti... le pierzi daca dormi. N-ar trebui sa ne dormim viata.
Imi spuse asta de parca ar fi stiut... parca ar fi stiut...
- Ai tu dreptate.
- Cati sunt in compartiment?
- Doar eu.
- Cum asa? Ai dat şpagă sa ramai singura?
- Crede-ma ca nu, azi n-as vrea sa fiu singura, dar asa s-a nimerit.
- Aaaaaaaaaaaaaaa... perfect, lasa ca o sa vin sa stau cu tine.
- Si prietenul tau?
- Ce prieten?

Imi tranti un ranjet nostim, dupa care disparu. Am deschis usa, am inchis-o la loc. M-am uitat intr-un ciob de oglinda atarnata dupa o perdea CFR si m-am asezat pe scaunul de langa fereastra. Eram doar eu. Nimic inspaimantator.
- Ah, ai luat repede locul cel mai bun.
- Daca vrei putem face schimb.
- Nunu... lasa, pot sa stau fata in fata cu tine desi o sa am impresia ca merg cu spatele...
Se lasa liniste pentru cateva secunde.
- Ia spune...
- Citesc, i-am taiat-o scurt.
- Si? Mai lasa cartea aia jos ca ai avut destul timp sa citesti.
- Dar de unde stii tu cat timp am avut eu ?
- Nu.. sunt asa importante cartile.
- Pentru tine.
- Pentru mine. Vreau sa vorbim, se poate?
- Vorbeste, cine te opreste? Am spus ca un strut cufundat in nisip.
- Bine atunci, ia spune-mi ce-ai auzit in restaurant?
L-am privit pe deasupra cartii si am inceput sa respir greu ca un dihor ce isi tradeaza existenta. Autocontrol... autocontrol...
- N-am auzit nimic. Voiam sa beau o cafea.
- Voiai sa bei o cafea si de ce ai plecat de la masa?
- M-ai urmarit.
- Mi-ai atras atentia.
- Te mira palaria mea de clovn si faţa mea de vrajitoare?
- Mai taci ! tipa furios.
Am tresarit si am lasat cartea deoparte asezandu-ma picior peste picior incercand sa par indiferenta. Nu eram. Nu eram deloc ! Mi-era cu adevarat frica.
- Ti-e frica de mine?
- Nu.
- Minti?
- Da.
- Asculta-ma cu atentie. Am omorat.
- Si de ce m-ar privi pe mine?
- Pentru ca o sa te omor si pe tine.
- Si ce-astepti?
- Momentul oportun.
- Ah, la miezul noptii cand caleasca se va transforma inapoi in dovleac? Am spus batjocoritor.
- Taci. Doar taci !!!! Proasta fiinta!

Si am tacut pentru ca ce-i drept frica nu ma mai lasa nici sa respir. Iesi din compartiment, era pe coridor. Ce aveam sa fac acum? Nu eram pregatita sa mor pentru ca mai aveam ore ce trebuiau traite... mai aveam ore. Si pana la urma...
- Esti furios?
- Extrem, pleaca.
- De ce sa plec?
- Nu intelegi?
- Nu.
Scuipa pe geam si roti tigara intre degete ca pe o bucata de aluat fraged. Sorbi din ea si inchise ochii satisfacut. Simteam placerea pe care o simtea si el. Fiecare muschi mi se inmuia in trairile lui si trenul se opri. Acum eram doar intr-o camera verde.
- Tu chiar vrei sa mori?
- Unde suntem?
- Spune.
- Unde suntem, spune-mi, mi-e frica.
- Nu e intuneric, de ce ti-e frica?
- Taci si zi-mi.
- Nu-ti zic nimic, raspunde-mi. Vrei sa mori?
Am revenit pe coridorul trenului in miscare.
- Ce s-a intamplat?
- Po’ sa trag si eu un fum?
- Poftim.
Tinea tigara cu trei degete acum, iar spre surprinderea mea nu m-a lasat sa trag fumul decat din mana lui. Buzele mele i-au atins buricele degetelor si m-a sarutat pe obraz.
- Esti o fata cuminte.
- Ce spui acolo??
- Nimic.

Nu mai e nimic de povestit decat ce urmeaza. El a stat cu mine toata ziua, mi-a tinut cald ca unui caine vestejit de pe trotuarul bucurestean murdar. Mi-a spus ca atunci cand vreau sa fie cu mine sa il chem. Era nebun, cine ar fi stat cu o straina toata ziua? Eu n-as fi stat. In orice caz, se modelase plastilina neagra pe cer, iar eu ma aflam unde promisesem. Pe creasta casei. Nu simteam nimic deosebit. Aerul rece imi cresta plamanii in fasii subtiri ce scoteau zgomote metalice cand imi intorceam capul in cautarea unor aripi, dar nici un sentiment in plus.
Incepuse sa ninga. Totul se linisti, tacerea vie se lasa peste orasul ce-si trosnea coastele la picioarele mele. Atunci nu si-a facut aparitia decat barbatul de care ma temusem, pe care il indragisem, pe care il urasem, de care nu ma bucurasem in ziua aceea.. Credeam ca imi va tine morala, cum ca pana la urma stiu sa traiesc si nu trebuie sa mor. Ca am de ales. Dar nu. Cu o voce frumoasa, blanda ce ma facu sa ma injosesc plangand mi-a spus:
- Iata-ma, femeie...
Si-a smuls atunci o pana din aripa stanga si mi-a daruit-o. Este alba, lunga si fina precum a fost grija lui pentru mine. Cu ea v-am scris aceasta poveste pentru ca vreau sa nu se intample nimnui ce mi s-a intamplat mie. Deschideti-va jaluzelele inimii. Pe toti ne iubeste cate-un inger ce-si frange speranta asupra noastra cu dorinta pura si simpla de a-l vedea.

Salutari din Rai.

Lumea e parsiva, am invatat multe prin slujba mea. Imi place sa vorbesc si sa aflu povesti. Ma cheama Anton.

Viata mea e destul de palpitanta. Cu atatia natarai in orasu’ asta in fiecare zi iti imbogatesti vocabularul cu cate-o expresie/ injuratura noua. Sunt la curent cu toate melodiile difuzate la radio, iar diminetile reci nu sunt deloc neplacute. Ma retrag intr-un coltisor, fumez o tigara si beau o cafea cat sa ma trezesc ori de nu merge asta, trag un pui de somn cu capul pe volan si aia e. Nu am copii sau sotie. Parintii imi sunt in viata, iar fratele meu are o familie frumoasa. O nevasta buna la suflet, doi copii sanatosi si inteligenti... iti e mai mare dragu’ sa stai cu ei. Traiesc prin el adeseori. Cum eu nu am fost niciodata in stare sa pastrez o femeie langa mine, macar el sa fie fericit... si undeva in umbra sa ma bucur si eu de fericirea lui.
- Incotro?
- La Opera Nationala.
- Ce drum lung, e un leu cincizeci.
- Ma grabesc, nu e nici o problema.
- Clientu’ nostru, stapanu’ nostru.
Femeia mi-a zambit apoi s-a uitat pe fereastra. Avea niste trasaturi interesante, frumoase. Oglinda retrovizoare de sus nu o foloseam regulamentar, pentru asigurare, ci pentru a studia oamenii care imi aterizeaza pe bancheta din spate.
-Sunteti soprana? O intreb amuzat.
- Nu, am repetitii.
- Pentru?
- Dansuri.
- Ah, dumneavoastra sunteti dansatoare...
Femeia a zambit din nou. Nu era prea incantata sa vorbeasca despre subiect.
- Stiti, e cam tarziu, lucrati?
- Da, culmea mai si lucrez.
Se simti o anume indignare in vocea ei. Am oprit la rosu.
- Eh, atata timp cat faceti ce va place nu vad de ce n-ati sacrifica putin din timpul dumneavoastra liber.
- Eu vad, dar nu inteleg.
- Ce nu intelegeti?
- De ce continui cand sunt pusa in situatii asa dificile.
- La ce va referiti? Sunteti obligata sa urmati cursurile astea?
- Ei bine, nu, dar iata ca in seara asta am fost oarecum fortata de imprejurari.
- Am inteles.
Am tacut amandoi. Ea tot privea pe fereastra. La un moment dat a inceput sa isi maseze tamplele, iar luminile de oras cadeau pe fata ei precum un curcubeu cade pe un iaz rece. Era atat de frumoasa. Vorbi:
- Dumneata nu te-ai saturat de slujba asta? Nu e plictisitoare?
- Vai, dar nu. Cum puteti zice una ca asta. In fiecare zi invat lucruri interesante prin practica si nu ai nimic de pierdut cand intalnesti oameni noi.
- Da, cred ca pana la urma asa e... mai ales daca sunteti genul de om cald, sociabil si binedispus tot timpul.
- Eh, n-as zice asta insa.. na... fiecare cu destinu’. Importanta e diversitatea.
- Ce-i drept.
Se lasa iar liniste. Imi placea sa cred ca cineva o avea pe femeia asta in pat. Pentru ca ma consolam cu gandul, daca nu eu macar altul. In starea mea de bine, curiozitatea nu s-a putut stapani. Si-a pus fierul incins pe limba mea si m-a facu sa intreb:
- Si la spectacolul final (presupun ca exista un spectacol final) vine si sotu’ sa va vada?
- Haha... nu vine nimeni sa ma vada, poate doar profesoru’... oh, ce bucurie... (spuse oarecum sarcastic ultima parte a propozitiei)
- De ce vorbiti asa? Nu va intelegeti bine?
- Nu e vorba de asta, dimpotriva.
- Aş.. am inteles.
Era clar ce voia sa zica tipa, el, profesor se dadea la ea, ea-singura el-cu cineva, simplu. Si pana la urma aflasem ce voiam. Dar fierul incins nu se racise inca:
- Va asteapta cineva? Ca sunt destui derbedei pe acolo... mai ales ca e intuneric.
- Pai... uite sincera sa fiu nu cred ca ma asteapta nimeni, dar e in regula. Ma descurc singura. Stiu zona.
- Daca vreti sa va conduc eu pana la intrare, as fi bucuros...
- Nu, nu este nevoie, multumesc.
Ok, am fost prea de tot la faza asta. Am intins coarda prea mult. Era momentul sa tac din nou. Normal ca o astepta cineva, numai ca nu voia sa zica, doar nu o sa isi impartaseasca viata cu mine... pfff... era doar o clienta pana la urma si atata tot. Am si ajuns la destinatie.
- Spuneti, cat va datorez?
Am fost tentat sa ii raspund „Nimic”, dar mi-am reluat pozitia si am raspuns clar „Douaj’ de lei, domnisoara”. Scoase banii si mi-i dadu. I-am prins mana mai mult decat trebuia din greseala, iar parfumul ei mi-a aţâţat toate simturile atat incat mi-am revenit abia dupa ce coborase din masina.
Intr-adevar, o astepta cineva. Un barbat putin mai inalt decat ea o apuca de mana care fusese a mea mai devreme si o saruta gingas pe obraz. Ce noroc pe omul acela. Nu-i vazusem faţa, dar cu siguranta era chipes, instarit, talentat... un artist. Cel mai probabil, profesorul ei.

Cand stateam pe acoperis, un inger cu aripi gri mi-a soptit ca la noapte voi muri fericita. I-am multumit de veste si el si-a luat zborul lasandu-ma pe mine in urma cu toate temerile, toate gandurile si emotiile ce trebuia sa mi le tin in frau. Am inceput sa merg pe creasta casei, am ajuns la cos. M-am uitat in el si am zarit intuneric.

O sa vad lumina? Pot sa mor acum ca sa nu ma mai zbat precum o musca data cu insecticid...

Am pus un picior in aer, il tineam supendat. Si ma uitam in jos. Am inchis ochii si m-am lasat pe aer. Pluteam. Chiar pluteam. Cu aripile smulse, sangerand, ingerul ma prinsese.

„Mai rezista cateva ore, e ultima ta zi....nu mai e mult de indurat” mi-a spus cu o voce blanda si mi-a mangaiat obrazul stang. Inima mi-a tresarit vie si speriata, iar ingerul mi-a zambit.

„Sunteti fiinte fragile si frumoase, dar sufletul tau palpaie precum o lumanare obosita, o lume ca aceasta nu iti poate face fata. Nu are rabdare cu tine, te va strivi sub un singur sunet...”

N-am plans, pentru ca avea dreptate. Atatia ani m-am tarat sub pamantul maroniu si rece incat acum... ingerul meu... avea dreptate.

Am ramas pe pamant, avea sa fie ultima zi de chin si tortura. Asociez pamantul cu un iad... dupa cum presupun ca e acolo, dar eh... voi afla in curand.

Aveam sa imi las trupul in urma pe creasta acestei case, aici voiam sa se intample. Cu aceasta idee am plecat sa ma plimb. Luminile orasului imi scobeau retina precum un copil cauta jucaria in oul de ciocolata. Oamenii plecau la munca, era dimineata... inca noapte.

[to be continued]

Ma gandeam azi la fobii si iata ce a iesit:

fobia de calculatoare- calculatorofobie
fobia de gandaci - gandacofobie
fobia de mouse - mausofobie
fobia de scoala - scoalofobie
fobia de serviciu - servifobie
fobia de messenger - messofobie
fobia de filme - filmofobie
fobia de icoane - icoanofobie
- ||-de rock - rockofobie
-||- de manele - manelofobie
-||- de farduri - fardofobie
-||- de muzica populara - popolofobie
-||- de spor - sportofobie
-||- de curatenie - curatenofobie
-||- de supa - supofobie
-||- de masini - carofobie
-||- de prosti - prostofobie
-||- de biciclete - bicletofobie
-||- de flori - florofobie
-||- de gramatica - analgramaticofobie
-||- de bloguri - blogofobie
-||- de bloggeri - bloggerofobie

Mai continuu? :D