Sunt ceea ce gândesc

Ziua de azi a fost irezistibil de frumoasă aşa că nu puteam sa pierd ocazia să ies. Parcul IOR fremăta de oameni, n-am mai văzut demult un parc atât de viu şi frumos. Colorat cu zâmbete, cu sărutări de îndrăgostiţi, colorat cu prietenii vechi, prietenii noi, familii, colorat cu toamnă, chiar am simţit că am ajuns într-un oraş al reveriei.

Pe un ton mai non-literar, ne-am plimbat, am vorbit, am pozat (şi am dat de foarte mulţi cu aparatul foto în mână) şi am râs, lasând totul în urmă. Mâine e un nou început.

NB: ştiu, prima poză e cea mai bună... şi mie îmi place :D

Toamna e problematica atunci când vine vorba de sentimente şi gânduri. Cel puţin azi a fost un pic de haos la mine. Am fost cam morocănoasă, anti-socială (cu toate ca ce urmeaza sa va povestesc o sa demonstreze contrariul) si iar am dat atenţie cuplurilor. Nu vorbesc neapărat despre cuplurile el-ea, mă refer şi la grupurile de prieteni. Ştiu că anul ăsta o să fie şi mai singuratic decât până acum pentru că aveam o singură prietenă cu care mă înţelegeam la facultate şi ea de anul ăsta nu mai vine.

Am urcat în "căruţă". Mulţi copii, pentru că mai nou se ia căruţa la şcoală, nu se mai merge pe jos cum făceam noi "pe vremea noastră". Chiar mă scoate din sărite lucrul ăsta cu copiii... chiar încep să mă enerveze copiii şi dacă aveţi de gând să îmi daţi replica cu "şi tu ai fost aşa cândva" eat shit and die că nu eram aşa prost crescută, nu vorbeam tare şi nu împingeam lumea. Când căruţa e oricum aglomerată îi vezi şi pe ăştia că vor să se urce că le e lene sa meargă pe jos... şi asta pe orice timp. Hai că poate înţeleg dacă e viscol afară, poftim... că nici mie nu îmi era uşor, chiar dacă erau doar 10-15 minute de mers pe jos, dar când e acceptabil afară cred că poţi să îţi foloseşti picioarele că n-au să cadă.

După ce coboară plodărimea la şcoală, cineva în spatele meu se apucă să vorbească la telefon... Şi am aflat... aproape tot programul persoanei respective pe ziua de azi. Se ducea undeva la Foisorul de Foc, unde îi trebuia nu ştiu ce adeverinţă că "are grijă de ăla bătrânu" şi toate astea "pentru ce? pentru 10 pachete de biscuiţi şi 1 kg de făină? un rahat!"

Nu mai suport... îmi pun căştile pe urechi până îmi vine rândul să cobor. Când îmi vine rândul să cobor, o femeie mai în vârstă se bagă în faţa mea (moment în care a trebuit să strig şoferului peste ea unde să oprească) şi apoi se aşază într-o parte, semn că îmi lasă spaţiu să cobor... cobor şi apoi coboară şi ea... deci... ce ?

Ajung unde aveam treabă şi aştept nu mai puţin de o oră şi un sfert să las o chitanţă. Chitanţă pe care de altfel am mai încercat să o las şi mai devreme, dar nu mi-au primit-o pentru că "după 15 să veniţi"... şi continuarea era probabil "... pentru că atunci puteţi să aşteptaţi mai mult, acum suntem prea liberi să vă primim chitanţa". Nu-i nimic. Suntem în România şi sistemul e de căcat, de ce să angajeze pe cineva mai competent? Uite, mă ofer eu să le fac treaba contra cost.. acelasi pe care il primesc si ele, dar nuuuu... că ce experienţă am eu într-ale chitanţelor. Fine.

Şi mă întorc acasă, după 3-4 ore de stat în picioare şi mers pe jos. Vânez un loc în metrou, pentru că mă durea spatele de credeam că am să mă rup în două şi nimeresc în faţa unui om care se uita la mine fix. Ştiu că se uita prin mine, înţeleg, dar nu poţi să te uiţi prin încălţările mele? Prin geanta mea? Prin picioare? Mâini? De ce tre' prin faţă? E atât... de naşpa chestia. Urăsc să se uite oamenii prin mine aşa...

Şi urăsc ploaia mult de tot când trebuie să ies din casă pentru că o mână clar o ai ocupată cu umbrela. Mi se făcu foame şi poftă de o perniţă cu caşcaval de la Fornetti. Cum Fornetti era chiar lângă locul de unde luam "căruţa", am zis să îmi iau o perniţă... cu toate că într-o mână aveam umbrela şi într-alta o sticlă cu suc. Bag mâna în buzunar sigură că aveam banii ficşi, scot un leu... şi o moneda care s-a dovedit a fi de 10 bani, nu 50 cum ştiam.

M-am dat într-o parte (urăsc când se întâmplă chestia asta, fie că e la mine sau la alţii), mi-am pus umbrela între umăr şi gât şi apucă-te de scotocit după bani în portofel, portofel care era în geantă. Cu o mână ţineam sucul. În fine, dau 5 lei şi îmi rest 3,20. Mă uit... scumpiseră perniţa, deci chiar dacă aveam moneda potrivită tot trebuia să scotocesc după mai mulţi bani. Haos. Acum cum era să mănânc când într-o mână ţineam umbrela şi în cealaltă sucul? Până la urmă mi-am pus sucul în buzunarul hainei, de zici că eram boschetarul de la semafor care tre' să se hidrateze la locul de muncă sau tre să aibă cu ce să spele parbrizurile şi am mâncat.

Căruţa a venit mai târziu aşa că am avut timp să termin ce aveam de mâncat şi să revin la regimul sticlă de suc-umbrelă. Spatele încă durea chiar dacă avusesem privilegiul să stau câteva staţii jos în metrou. Fiind oră de vârf, mă aşteptam să nu prind loc şi aşa a şi fost. Acum vine partea amuzantă şi contradicţia stării mele anti-sociale de azi....

Plătesc biletul şi mă duc în spatele căruţei. Acolo ma uit la un băiat şi băiatul se uită la mine. Băiatul semăna foarte bine cu un vecin aşa că i-am zis "bună" şi la sfârşitul cuvântului rostit mi-am dat seama că nu era el şi m-am înroşit toată la faţă dându-mi palme invizibile peste frunte. M-am întors cu spatele simţind cum mă încălzesc toată. Tipu' n-a zis nimic, s-a uitat aşa... de genul... "cine eşti şi de ce m-ai salutat? eşti nebună", de parcă putea gândi altceva. În fine, după primul sfert sau jumătate... (cine mai ştie la cât de încet a putut să meargă) am prins loc şi fireşte mirosurile au început să apară precum fulgerele într-o furtună.

Am ajuns acasă pe la 17. La 18 am pus capul pe pernă şi am adormit instantaneu.

În reality-showul zilelor mele se întâmplă lucruri anormale care după un anumit număr de repetări devin normale. Şi am întâlnit în ultima lună... toate speciile pământului. Când credeam că le-am experimentat pe toate, că le-am văzut pe toate... mi se dă o palmă peste faţă şi mi se strigă "NU! Stai să vezi!"

Ma trezesc la 8... foarte devreme pentru mine, dar nu ma deranjeaza. Ma duc si fac dus, ma parfumez, ma machiez, ma accesorizez, imi calc hainele, ca scoasa din cutie (/a Pandorei) ma duc sa iau "căruţa". Si fireste, in jurul meu pute, dar nu imi acopera parfumul, asa ca e inca OK. Mai merg ce mai merg, dorm pe mine, apoi in minte imi vin cuvintele unui fost coleg de serviciu....

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Bănuiesc că e doar o pală de vânt venită dinspre persoana nepotrivită, aşa ca nu bag de seamă... apoi din nou...

Puiu', peştele şi p... se mănâncă cu mânuţaaaaa...

Încep să îmi pun semne de întrebare şi să dau din nări. Deodată mă doboară... un miros puternic de peşte... Stomacul meu protestează, ficatul la fel... până şi parfumul cu care mă dădusem s-a ascuns pe sub haine.

Mă uit în jur... şi când văd... ceva ce n-am mai văzut până acum în viaţa mea. Cineva lângă mine... mânca peşte... dintr-o pungă... pungă care se afla în geantă. Era peşte... peşte prăjit acasă, peşte care pute, PEŞTE! Cum dracu' să mănânci peşte... în... e ca şi când te-ai apuca să mănânci în autobuz piure sau fasole. DAR peştele puţea în ultimul hal, în primul rând, în al doilea rând persoana respectivă mânca cu ambele mâini, nu era însărcinată şi lovitura de graţie a fost când a început să sugă oasele. GAAAAAH... bine că mi-a fost distrasă atenţia când a urcat un tip foarte drăguţ cu ochi albaştri şi bine că a trebuit să cobor, ca altfel...nu aş mai fi trăit să vă scriu despre asta.

Şi întrebarea rămâne: cum poţi să mergi cu împuţiciunea în geantă? Chiar şi în pungă... CUM?? Şi de ce te-ai apuca să mănânci împuţiciunea într-o maşină în care merg şi alţi oameni? Mi se întoarce stomacul pe dos şi când îmi aduc aminte...

Ma intorc acasa. Drumul e lung. Iar am gresit, iar sunt o proasta. De ce fac eu asta? Raspunsul imi intra in minte firesc si mi se face frig si incep in jurul meu sa rasara ca niste ciuperci, intrebari. Intrebari peste intrebari... semne de intrebare, o curba, o linie dreapta si un punct stangaci, sters si totusi, un semn.

Intru pe strazi, stau in masina, intre alte 3 persoane. Sunt de fapt departe, in luminile strazilor, in parfumul lui, in ochii lui, atingerea lui, bratele lui. Si totusi femeia de langa mine ma loveste iar, ma impunge, sigur o sa imi invineteasca bratul pana ajung acasa si revin. Revin in masina in care sunt. Aud copilul mic care plange. Incerc sa inchid ochii, apoi sa ma uit pe fereastra, dar femeia iar ma loveste in brat. Iar. Iar. Iar.

Imi simt pleoapele foarte grele si iar gandul ma duce departe. E la Unirii, e noapte, dar e galagie. E multa lume pe strazi, toti sunt veseli, toti indragostiti, toti asteapta pe cineva, toti au un "cineva". Luminile sunt multe, frumoase, sunt reclame, afise, firme. Iubesc noaptea. Iubesc firmele luminoase. Imi plac cei care iubesc... da, in seara asta imi plac. Imi place sa ma plimb cu masina, imi place intunericul si imi plac luminile strazilor, imi plac mainile impreunate. Sunt numai tineri. Vreau sa ma asez pe sosea, sa ma uit la stele, la semafor. Nu vreau sa fiu singura, dar nu sunt. Esti langa mine si ma strangi in brate, ma saruti si mai mult decat mi-am imaginat vreodata, ma iubesti. E o iubire pura, de neclintit, de care nici nu ma indoiesc, care da clasa tot trecutului tau, o iubire care umbreste toata nefericirea din jurul tau. Esti fericit si sunt fericita. Imi place sa fim fericiti.

Alte ghionturi ma trezesc din vis, dar nu recunosc peisajul. Nu recunosc oamenii, nu recunosc casele, strazile. Unde sunt? Ma dau jos din masina, ii spun sa opreasca. Stiu unde sa ii spun sa opreasca, dar nu recunosc nimic. Nu stiu ce caut aici. Strazile nu mai sunt ca in copilarie, nu au dulceata tineretii in aer, nu mai sunt tantari cu roiul si gandaci pe stalpul de beton. Prietenii mei nu sunt aici. E doar un mare gol si am pornit la pas. Nu stiu unde sunt si nu stiu niciuna dintre strazile astea... nu cunosc nici orasul. Merg si merg incontinuu, imi vad umbra si cineva in departare imi face semn. Ma cunoaste. Cand vad persoana mai de aproape imi dau seama ca am ajuns acasa. Singurul loc pe care il cunosc. E singurul loc pe care il cunosc, pe care il iubesc, in care ma simt de cele mai multe ori in siguranta. E un fel de parte buna a marului stricat. Un mar stricat pe care zi de zi il urasc mai mult, in care nu ma regasesc. Casa mea e partea buna si tin la ea cu tot sufletul, asa cum tii la ultimele haine pe care le ai. Sunt multe de imbunatatit la ea, sunt multe defecte, multe lipsuri, dar e a mea, e locul in care sufletul meu rasufla usurat si spune "sunt acasa", apoi se scutura de praf, se asaza in fotoliu, isi pune un pahar de apa si incepe sa scrie pe blog.

"Căruţa", aşa am intitulat mijlocul de transport în comun cu care ajungem la metrou. De fapt, sor'mea e naşa, ea a venit cu ideea. O idee bună, după cum am tras eu concluzia azi, când am crezut că şoferul vrea să ne demonstreze că poate merge chiar mai încet decât o căruţă... ba nu! Mai încet decât o maşină ce conduce un cortegiu funerar!

Căruţa e un fel de reality show. Nu mai ştiu dacă am mai scris asta aici. Vezi numai stereotipuri şi majoritatea îţi cam taie calmul sau respiraţia. Calmul când se ţipă în ureche ta în ţigănească şi respiraţia când dai de vreun sconcs care nu ştie nici acum rolul apei, săpunului şi deodorantului (sconcşii îi întâlneşti cel mai des). Pe timpul verii, în căruţă este foarte aglomerat. Există câteva tipuri de oameni care nu deschid vara geamurile pentru că "îi trage curentul" şi există câteva tipuri de oameni care deschid geamul toamna sau iarna pentru că vor mai multă răcoare decât în maşinile neîncălzite. Există copii de 1-2 ani care strigă pe voce piţigăiată "Dă-te-n pula mea" şi scapă doar cu un zâmbet de admiraţie de la mamele lor care spun şoptit "măi, mamă, ţi-am zis să nu mai vorbeşti aşa".

Există şoferi care vorbesc tot drumul la telefon şi conduc cu o singură mână, şoferi amabili, şoferi mai puţin amabili, şoferi care conduc bine, şoferi care nu conduc bine, dar toţi au în comun faptul că merg încet pe o anumită porţiune a drumului. În orice caz, azi am mers cel mai încet... probabil şi când parchezi lateral foloseşti mai multă viteză. Azi chiar am crezut că o să se oprească motorul. În fine.

În general, fiecare om care urcă e într-o categorie. Cei mai mulţi sunt oameni simpli, nu prea sunt intelectuali. Nu cred că am văzut... 5 oameni care să citească în căruţă... vreodată! Eu am fost chiar mocked pentru că citeam într-o zi, deci ce pot să mai spun? Nivelul de cultură e scăzut, dar măcar cei cu bun simţ există. Încă mai există.

În sfârşit, ajungem la ce m-a mirat azi extraordinar de mult. V-am făcut o introducere a locului unde se întâmpla minunea. Pe la... 17 şi ceva, cred... Se deschide uşa căruţei şi în ea urcă un om... normal, ba chiar intelectual! Cel puţin părea intelectual... Purta ochelari, o cămaşă simplă (nu avea ghiul pe degete, fără zgardă de aur la gât, fără paiete pe cămaşă sau orice alt fel de accesoriu dubios), nişte pantaloni normali, de culoare închisă, adidaşi albi şi în mână îşi ţinea ghiozdanul pe care nu scria adibas, ci chiar adidas. Am rămas fascinată. Nu m-am holbat la el, pentru că ştiu că nu e frumos... dar în mintea mea se aprindea girofarul roşu care îmi spunea "Alertă de gradul 1! Temperatura din corpul tău a ajuns la nivelul maxim de 110 grade şi de aceea ai halucinaţii". Am pus mâna la frunte. Temperatura era normală.

Deci nu aveam nimic! Omul ăsta chiar exista, în carne şi oase.... şi a călătorit cu mine în căruţă şi a fost un sentiment plăcut de eliberare. În lume mai există speranţă.

Îţi mulţumesc, Oricum-te-oi-numi şi sper că în rucsac nu aveai droguri, arme sau ţigări de contrabandă.

Stau într-un oraş şi într-o casă pe care le iubesc şi le urăsc deopotrivă. Azi mă voi concentra asupra motivului principal pentru care urăsc oraşul în care stau. Motivul principal sunt oamenii nespălaţi. Maşina cu care merg zi de zi a devenit pur şi simplu insuportabil de împuţită. Din cauza oamenilor, maşinile pur şi simplu au prins miros. Azi am pierdut acea maşină, aşa că am aşteptat-o pe următoarea care nu numai că nu mirosea, ci ajungea să fie băgată şi în viteza a patra. M-am bucurat copilăreşte.

Am luat un loc, pentru că nu era nici aglomerat. Ultimul loc din maşină, în care era cald şi bine şi care mă îmbia să deschid cartea lui Preda, "Marele singuratic". După vreo 5 minute şi 1 pagină de citit, maşina opreşte şi se urcă un bărbat. Un muncitor, tare popular (i-a sunat telefonul de cel puţin 3 ori) şi tare împuţit. Dintre toate scaunele libere, nu a putut să se aşeze decât lângă mine. Îi miroseau hainele, gura, tot. La un moment dat chiar şi el a tras aşa de propriul păr... ca să verifice dacă are păduchi probabil. Şi cum eu stăteam la geam şi el pe scaunul de lângă, tot întorcea capul să se uite pe geam... moment în care simţeam şi mai mult duhoarea.

Am mai avut parte de experienţe din astea traumatizante, dar rareori cu maşina goală. Am stomacu' format pentru aşa ceva, sincer, tre' să te ţii tare. De la oameni care îşi respectă tradiţia de a traumatiza pe ceilalţi cu mirosul ce indică lipsa de apă şi săpun, până la muncitori şi boschetari betivi care mirosc a bere ieftină, le-am experimentat pe toate.

I-am mulţumit în gând fetei care stătea în faţa mea că mirosea frumos, a om curat şi parfumat şi mai venea aşa o pală de aer respirabil. Din nefericire şi micul capriciu a fost scurt, întrucât am trecut pe lângă nişte vidanjori care îşi făceau meseria şi m-a liniştit pe loc.

Prima gură de aer, după ce am coborât din maşina aia azi a fost... Rai, chiar dacă mergeam împleticit.

O sa vorbesc despre mai multe subiecte, deci dacă e cineva obosit pe aici şi nu se simte în stare să ţină pasul mai bine nu se mai apucă de citit.

În viaţă dăm de tot felul de oameni. Unii foarte ciudaţi, alţii foarte surescitaţi, majoritatea în lumea lor. Încep să mă gândesc că liceul nu mi-a făcut numai bine atunci când m-a învăţat să gândesc pe cont propriu şi nu după anumite reguli. Se pare că lucrul ăsta se întoarce împotriva ta când dai de alte tipuri de cadre pedagogice. Sunt unii oameni care vin în faţa ta şi... sunt pur şi simplu în lumea lor şi uneori te trag cu ei în lumea lor sau rămân singuri în lumea lor. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Nu le place să coopereze, să iasă din zona lor de confort. În fine, nu e nici ăsta un lucru mereu grav, dar e mai dificil să îţi dai seama cam pe unde e uşa în lumea aia specială a fiecăruia.

Am auzit pe cineva weekendul ăsta spunând că îi e frică să meargă pe bicicletă în capitală. Din cauza maşinilor, câinilor şi nu în ultimul rând, oamenilor. Şi persoana de care vă vorbesc nu e chiar oricine... este un bărbat de 1.90 dacă nu mai mult, destul de solid. Deci dacă lui îi e teamă de câini, maşini şi altele, eu ce să mai zic? Asta aşa ca fapt divers pentru că mai demult mi s-a zis că de fapt nu vreau să merg pe biclă şi încerc să inventez scuze.

Adineaori citeam despre Bikewalkul de luna asta la care s-au strâns aproximativ 400 de oameni. Mi se pare una dintre cele mai grozave iniţiative făcute în Bucureşti. Eu nu m-am dus pentru că nu am vrut, recunosc. Poate cândva într-un viitor apropiat o să iau şi eu parte la asta.

Oricum, prin evenimente de genul acesta (sau ţara lui Andrei), simt că Bucureştiul creşte. Parcă doar ele mai sunt zahărul ce îndulceşte negrul oraşului, dar bine că sunt.

De prin iunie-iulie începe o nouă etapă în viaţa mea sau reîncepe o etapă mai veche. Până şi eu sunt curioasă să văd care dintre cele două va fi. Cu alte cuvinte o să rămân şomeră :)) Şi cu toate că ne-am plâns de job, iată că acum e perioada în care o să plângem după el. Lăsând la o parte faptul că nu o să mai am salariu şi un loc la care să revin şi să îmi ofere un confort minim, propoziţia care mi-a venit în minte când m-am gândit la momentul plecării a fost una singură: I'll miss them.

Azi de dimineaţă, la ora 7, mă trezea mama să îmi zică să o duc la muncă şi după aia să îl ajut pe tata cu nişte treburi. Toate astea se reduc la un cuvânt "condus". După ce duminică am mers la ţară şi mi-am făcut nervi cu căcăţoiu' ăsta de maşină că nu intră în viteză şi altele, iată-mă azi... la 8, din nou pe şosele. Încep să cred că lucrurile astea îmi prind bine, adică... plimbările şi condusul. Pentru prima oară în viaţa mea pot să zic şi eu că ştiu cu adevărat să conduc şi că nu îmi mai e frică de nimic. Nu ştiu cât o să ţină treaba asta cu încrederea de sine, dar cert e că mă simt mult mai relaxată la volan şi mult mai... sigură. Ştiu ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum trebuie făcut. Mai sunt pe punctul de a greşi uneori, dar asta e firesc zic eu. Nu sunt nici Schumi, da' nici petardă fără pic de experienţă. Bine şi zilele astea, duminică şi azi, am întâlnit tot felul de proşti. Pietoni care traversează pe unde li se scoală lor puţa, dobitoci care nu semnalizează, dobitoci care vor să facă dreapta când este obligatoriu stânga... tot felul. Toate astea nu au făcut decât să arăt ca tipul din imaginea alăturată. Nici eu nu merg 100% regulamentar, dar 90%, da. În plus, eu încă am o scuză... ba chiar două, dacă pui la socoteală problemele tehnice.

Acum, seara, am venit pe jos cu metroul şi microbuzul. Şi microbuzul de azi a fost condus de un şofer... ori nebun, ori extrem de prost. Deci a fost printre rarele dăţi în care mie mi s-a făcut frică într-o maşină din cauza halului în care era condusă. Depăşiri aiurea, frâne de parcă transporta cartofi, înjurături, vorbit cu clienţii din maşină, viraje tăiate, viraje prost făcute pur şi simplu, băi, pericol... Când băga în viteză n-apăsa ambreaju' ăla până la capăt şi se auzea un hârcâit de ţi se făcea pielea găină... Şi pentru prima oară în viaţa mea am zis "până şi eu conduceam mai bine decât ăsta". De câteva ori m-am gândit chiar să cobor mai devreme decât trebuia ca să pun capăt chinului, dar am renunţat din cauza temperaturii ridicate de afară şi a oboselii acute. Am rezistat. Sunt vie, dar sper să nu îl mai prind. Serios.


Kiss ya, bitches!

Melodiile lui Kate Nash, de care am scris în postarea trecută, au început să mă tulbure. Cred că ar trebui să nu le mai ascult, nu îmi fac bine... dar sunt ca un drog... Aşa că până renunţ mai e timp. Timp... Mult discutata problemă.

În metrou îmi sună telefonu' (se aude ringtone-ul cu king julian din madagascar). E mama, îmi spune că nu avem curent din cauza faptului că s-au rupt nişte fire. Ajungem acasă pe la 18. O pun pe sor'mea să sune la Electrica (o să vă spun şi de ce nu am sunat eu) pe la 18.30. Blabla.. au zis că da, o să vină o echipă şi se va rezolva problema. Eu m-am aşezat în pat, mi-am pus pătura pe cap şi până la 20.30 am moţăit. Sună telefonul, număr necunoscut. (lucru rar asta cu sunatul telefonului... îmi vin în minte două opţiuni, mă emoţionez)

- Alo, da!
- Bună seară, suntem cei de la Electrica. Aţi făcut o plângere, mai este valabilă?
- Da, mai este valabilă.
Pauză de câteva secunde.
- Deci aveţi sau nu curent?
- Nu, nu avem curent, nu v-am spus?
- Păi şi era aşa greu să răspundeţi? Bun, o să vină cineva, la revedere.
- Păi, ar cam trebui...

Închid telefonul şi buimacă rămân pe loc încercând să îmi dau seama dacă am fost eu dobitoacă sau ăla. Mă pun la loc în pat zicându-mi că eram adormită. N-am mai putut să stau liniştită ori să dorm probabil din cauza stării în care mă aflam (o să vă spun) aşa că am vorbit niţel cu sor'mea şi ne-am apucat să jucăm cărţi la lumina unei lanterne. Au venit oamenii pe la... 21 şi în juma de oră au rezolvat-o, au închis curentul de peste tot cât au lucrat apoi pe la 21.40 toată lumea era mulţumită şi iluminată. Sper că aţi observat rapiditatea cu care oamenii s-au mişcat (cu toate că eu zic bine merci că au făcut-o) şi politeţea cu care aceştia au "tratat". Trecând peste asta pentru că nu m-a deranjat incredibil de mult. Better late than never spun mereu. Ajungem la partea cu de ce am lăsat-o pe sor'mea să sune şi m-am ascuns sub o pătură.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă şi vouă ce mi s-a întâmplat mie... Adică să nu am chef să mă ştie nimeni, să nu am chef să vorbesc cu nimeni, o stare de invizibilitate maximă. Dacă puteam să îmi dau ignore de pe lista fiecăruia ar fi fost perfect. Nu intru des în stări de tipul acestora, dar şi când o fac... chiar nu mai vreau să aud de nimeni şi de nimic. Este momentul în care pur şi simplu vreau să dispar, să mă ascund undeva şi să nu mai ştie nimeni de mine pentru că sunt prea obosită să vorbesc, să dau socoteli şi nu doresc decât să fiu lăsată în pace. Acum am ieşit din starea asta, dar... nu am putut să mă abţin să nu scriu despre ea, pentru că poate cuiva i se mai întâmplă şi îmi aduce aminte că nu sunt singura cu piticii de culoarea asta pe creier.

Noapte bună!

p.s. fi-mea nu m-a mai iubit în ultima vreme (probabil pentru că am ţipat la ea şi i-am dat vreo două palme la funduleţ când am prins-o cu motanul ala mono, dar deh... unde dă mama creşte!). Aseară am luat-o cu forţa în braţe să adormim împreună, a stat de-a vrut sau nu. Gniihihihihi... şi în seara asta a venit de bunăvoie, ce ţi-e şi cu copiii ăştia...

Nu m-am enervat că s-a întrerupt curentul aseară (24 decembrie 2008) pentru că mă aşteptam. Pentru că la noi nu există Crăciun în care să avem curent (de trei ani încoace, cu excepţia anului trecut) Faza e că a ţinut mai mult decât mă aşteptam. Fără exagerare, pe ceas, 24 de ore. De la ora 21-24 decembrie la ora 21-25 decembrie. Şi nu m-am enervat pentru că pe 24 m-am pregătit minuţios. Mi-am pus filme pe mp4, mi-am băgat la încărcat telefonul, am făcut bradul, am făcut duş, am împărţit cadouri etc. În mod normal ţinea mai puţin pana de curent. Cel puţin dimineaţa aveam, dar anul ăsta a fost special. Nici acum nu ştiu cât o să ţină. Să sperăm că nu se va mai întrerupe, văd că le-a luat ceva să se prindă că trebuie să stingă becurile de pe stradă pentru a face economie. Foarte inteligenţi...

În orice caz, nici acum nu sunt nervoasă, trebuia să se rezolve o dată şi o dată. Şi cu această pană lungă... că ce pana mea de curent vreţi... am avut ocazia să îmi limpezesc gândurile şi să petrec timp cu ai mei. Am jucat remi, şah, am cântat de nebună tot ce mi-a venit prin minte, am dormit... şi astfel a trecut a doua zi de concediu, prima zi de Crăciun. De sunat nu m-a sunat nimeni, apreciez. În schimb am primit câteva mesaje, apreciez pe bune de această dată. A primit maică mea mai multe telefoane decât mine, nu că aş fi invidioasă, Doamne fereşte... dar aşa ca idee. Eh, în fine... mă doare la bascheţi la al doilea gând. Ieri şi alaltăieri am avut probleme cu o măsea de am zis că îmi dau duhul de durere, cu atât mai mult cu cât mă durea toată partea dreaptă a feţei. Azi a fost mai bine, sper că n-am vreo infecţie sau ceva mai grav. Şi-aşa mă simt obosită ruptă, mais je ne sais de ce. Oricum, per total mă bucur de ce am... cu lumină e mai bine, am şi net şi cablu... dar şi fără, merg pe principiul noi să fim sănătoşi şi trec peste disconfort.

Sper să nu mă întrebaţi de Revelion că n-am chef să îmi aduc aminte de faptul că nu ştiu unde o să mă aflu în acea zi specială. Mai bine întrebaţi-mă dacă mi-e dor de birou... DA, mi-e dor! Ştiu, sunt o anormală, dar aşa e la modă. Anormalitatea e la modă. Sunt într-o stare de complet Zen. Nimic nu cred că mă poate enerva. Cred că merg şi pe principiul mă doare la bascheţi... Hm...

Şi apropo! Am condus azi. Am făcut pe şoferu'. M-am jucat niţel pe şoselele Bucureştiului incredibil de aglomerat (în special pe Pantelimon) pentru o zi de Crăciun. Ca să vezi! Şi până şi de Crăciun există şoferi idioţi pe drum... sau mai bine zis şoferiţe... în pana mea de curent... Era să intre în mine o tanti... Aşa m-am abţinut să o înjur... Chiori sunt unii să moară je. Deci să vă explic, îmi vedeam de drumul meu, înainte... si de pe prima bandă vrea una să intre în depaşire, deşi era aproape paralelă cu mine... a trebuit să pun o frână bruscă să o las să intre pe cretină, că e mai grea partea cu gânditu' pentru unii şi apoi să o iau iar din loc, oprind în spatele meu alte nu-ştiu-câte maşini. În fine, bine că nu s-a întâmplat nimic... Zen! Oricum, am fost foarte aproape de o coliziune...

Şi că mi-am adus aminte faza cu suportul de brad. Pfoai, deci ieri n-am fost Zen la faza aia. Nu ştiu dacă putea fi cineva calm la aşa ceva. Cică aveam un suport băşit de brad, vechi de sute de ani, de fier, înalt şi naşpa... şi acu vreo săptămână îi zic lu' taică-miu să cumpere şi el unul ca lumea, de lemn, frumos, ca să nu mai stăm cu prostia aia. Cât putea să fie? Şi mă trezesc în ajunul Crăciunului că suportul de brad cumpărat de curând este făcut prost... treabă de mântuială. Maică mea s-a apucat să cioplească bradu' să îl pună în urâţenia veche de fier. Şi io când am văzut... am zis... Neah-neah-neah... Let me work my magic. Şi ca să mă dau mare, am refăcut eu suportul de brad cumpărat, confecţionat de cine-ştie-cine. Şi io care sunt AS la tâmplărie puteam să fac suportul ăla mai bine *după cum l-am şi făcut de altfel* HA! Eat that... Şi suportul îl vedeţi în poză. Nu e perfect, i-am bătut câteva cuie şi i-am băgat nişte bucăţi de scotch ca să ţină ca lumea şi asta a fost.


Moş Crăciun a fost foarte generos. Ba, extrem de generos... Data viitoare de-a dreptul mă supăr dacă îl mai văd aşa. Mă face să mă simt prost. :D Eu nu i-am dat decât lapte şi biscuiţi... hehehe, glumesc. La noi fiecare a fost Moş Crăciun pentru fiecare şi toţi am primit câte ceva. Şi eu am fost moş crăciuniţă cu toate că am cumpărat pe ultima sută de metri nişte chestii de umplutură. Gnihi. (deci am primit un medalion superb cu o stea, un fel de lănţişor cu două cercuri pe el, unul negru si unul alb ce se suprapun, e foarte elegant, un alt lănţişor cu un zar, două pulovere, un balsam de buze cocoa butter care miroase yummy, dulciuri ofc, bani... o zi liberă -ba chiar mai multe, că tot erau pe listă lucrurile astea- şi linişte... deci destul de super tare, nu?)

Of, ce mult am scris, mă întreb dacă a citit cineva toate chestiile astea până la capăt. Per total, starea mea de spirit variază. Uneori sunt tristă şi îmi aduc aminte de unele chestii, uneori sunt OK, dar zilele astea mi-am păstrat optimismul în orice moment şi nu mi-a prins rău deloc. Îmi place să fiu o persoană optimistă chiar dacă nu îmi reuşeşte mereu.

Hai, e rândul vostru să îmi povestiţi ce-aţi făcut de Crăciun! Deci... ce-aţi făcut de Crăciun? Cum v-aţi distrat? Prin ce peripeţii aţi trecut? Ce cadouri aţi primit?

Şi ca urări: mulţumesc celor care mi-au răspuns la mesaje şi online şi cele de pe telefon. Vreau să mulţumesc şi celor care mi-au urat să am lumină de sărbători (chiar dacă s-au referit la cea sufletească) pentru că mi-au ajutat moralul. Şi de asemenea, vreau ca tuturor cititorilor acestui blog să le urez sărbători fericite în continuare! Să aveţi parte de lumină atât în casă, cât şi în suflete, să fiţi sănătoşi, calmi şi prietenoşi şi sper să zâmbiţi mai mult de acum încolo pentru că trebuie să vedem la vie en rose.

Cu bine,
Lexis.

... şi abia aştept.

Azi am stat de dimineaţă la o coloană de câţiva km, în rest, o zi fără incidente.

Ne citim mâine.

Noapte bună.

N-aveam io de gand sa mai critic societatea noastra, n-aveam de gand sa mai injur pe nimeni, sa ma plang de nimic, sa scot in evidenta partile rele... dar uite ca o fac altii, ca tot vorbeam de paza metroului... Ah si for the record, intr-una din zilele astea am vazut in postul de paznic o femeie de vreo 40-50 de ani, mica de inaltime si slabuta. Nu am nimic cu femeile, Doamne fereste! dar pentru asemenea posturi ne trebuie brute, pardon, barbati, puternici si ''cu coaie'' daca e sa fim sinceri...

Am pierdut această plăcere. Aceea de a scrie. Nu am mai scris de ceva timp. Am chef de ceva în proză, am şi idei dar îmi lipseşte luciditatea pentru un text literar. Cred că nu mai pot ieşi din cercul ăsta de oameni mari cu responsabilităţi. Sunt aici ca să rămân, dar nu vreau să îmi irosesc nesemnificativul talent de a produce un text literar. Am uitat să spun, nu mai am nici muză. Adică ceva care să mă inspire să scriu, nu să înjur. Să mă inspire să scriu ceva frumos, nu urât. Că muze care să te facă să scrii negativ sunt destule. Nu vreau să merg pe principiul esteticii urâtului. Nu e benefic sufletului. În fine.

Ma uitam la postările de anul trecut. WOW! Aproape scrisesem câte o postare în fiecare zi. Anul ăsta nici jumătate n-am scris. Bine, că am luat şi pauza aia de câteva luni dinainte de bac... deci am măcar o scuză. Am publicat pe Realitatea pozele cu starea deplorabilă în care se află strada noastră. Le puteţi vedea aici. Sunt nişte poze menite să vă încânte. Intenţionez să le trimit şi la Compact.

In rest...
NUMAI BINE!

Nici nu ştiu cum să încep acest articolaş. Ba ştiu. Uite aşa...

Când eram copil, în drumul spre şcoală treceam pe lângă poliţia din oraşul meu. În faţa poliţiei erau 3 copaci. Vara, cei trei copaci erau singurele bucăţi pe o raza de doi kilometri. 2 castani şi un tei. De dimineaţă, mama mă ducea la şcoală. Eu, ca orice copil tembel, adunam toamna castanele căzute şi le păstram în ghiozdan până la Crăciun, când îmi aminteam de ele şi le vopseam cu bronz argintiu, folosindu-le mai apoi ca decoraţiuni. (N.B. pe unele şi acum le am) Bineînţeles, era omor pe castanele alea, erai norocos dacă mai prindeai câte una-două. De obicei îmi plăceau foarte mult cele proaspăt scoase din coajă, pentru că erau curate şi lucioase.

Vara, sub cei trei copaci, lumea se oprea, se aşeza pe gardul poliţiei, îşi ştergea sudoarea de pe frunte, lua o gură de apă şi se uita îndărăt să îşi facă curaj pentru a continua următoarea parte a drumului în care mergeai cu soarele în cap. Da, cred că cei trei copaci au prevenit multe leşinuri vara şi da, cred că cei trei copaci au făcut mulţi copii fericiţi. Inclusiv pe mine şi de aceea eu iubesc copacii ăia. Am copilărit cu ei, am crescut cu ei şi mi-aş fi dorit să şi mor cu ei. Din păcate ei au murit înaintea mea, pentru că de vreo trei zile cei trei copaci s-au transformat în cioturi. Sunt tristă când văd rămăşiţele lor şi îmi vine să plâng de dorul zilelor în care fugeam dupa castanele de la poliţie. Au omorât trei suflete, şi cu al meu, patru.

Unii oameni, nu sunt pur şi simplu... oameni... Aşa cum unii copaci, nu sunt pur şi simplu nişte copaci.

Daca nu gasesti pe cineva in statia de maxi taxi atunci cand ajungi acolo, sa astepti, e de rau. Inseamna ca ai pierdut masina. Nu mai e alta linie care sa treaca pe aici, the middle of nowhere. Luni, cand am vrut sa ma duc la o policlinica sa imi fac un control oftalmologic, era o singura persoana in statie. O femeie mai in varsta. Dupa ce mi-am ocupat locul la umbra m-a intrebat daca stiu unde e spitalul Victor Babes. I-am zis ca nu stiu, eu si directiile... right. Apoi cu cat venea mai multa lume, ii intreba pe fiecare. Deh, normal, voia sa stie cum se ajunge. Intr-un sfarsit gaseste informatia la un domn de vreo 40-50 de ani. Au vorbit 5 minute si simteam ca innebunesc daca ii mai aud. Dialogul a fost dupa cum urmeaza (aproximativ):
- Stiti cumva unde e spitalul V. Babes?
- Da, luati 146 pan' la Socului si de-acolo va urcati in 335 sau 330 si mergeti...
- 335, da' pe asta de unde il iau?
- Va lasa domn'e in statie maxi taxi...
- Aha aha.... si... cate statii merg?
- Aaaaaaaaah.... Victor Babes? Nu, m-am incurcat. Nu e ala.
- Da, ala de care ati zis era altul.
- Dadada... (sta pe ganduri)... Asta e pe la muncii pe acolo...
- Si cum ajung?
- Pai luati 146 pana la Socului... dupa aia va urcati in 5... Asta, 55... nu 5... Ah ba nu, ca nu mai merge pe acolo... Stati asa...

SAMD

Slava Domnului ca a inteles femeia aia (oare?) sau cel putin a mimat ca a inteles si ne-am urcat in masina. Baba s-a asezat pe unul dintre scaunele duble de la geam. Dupa ce am platit, m-am dus in spate sa imi aleg si eu locul. Baba imi face semn sa stau langa ea. Chiar n-am luat in seama si nu am presupus ca e ciudat sau mai stiu eu ce. In mana ramasesem cu cheile de la casa. Chei care au atasate 2 breloace pe ele. Un breloc e o broscuta verde din burete, iar al doilea e unu' obisnuit cu "absolvent 2008". Ma uitam la broscuta si calculam cat de repede o sa se rupa, fiind din burete. Gandul mi-a fost intrerupt de baba care se uita la mine si mi-a zis:
- Iti poarta noroc broscuta?
- Ha... nu cred. Abia am cumparat-o, i-am raspuns.
- Ah, deci nu sti.

Nu stiam? Da, nu stiam si inca nu stiu daca imi poarta noroc. Nu cred ca imi poarta nici noroc si nici ghinion, e doar o... broscuta. Mi s-a parut ciudata faza. Probabil ca daca nu imi scoteam cartea sa citesc, dialogul ar fi continuat, dar sa ii multumim lui "Siegfried" pentru asta.

Dupa ce am sters geamurile, spalat jaluzelele, spalat perdele... venit moment oportun sa pun noua instalatie la jamuri. E o intreaga istorie la noi in oras despre decoratiuni, instalatii si alte gadgeturi luminoase de iarna, dar nu a spune decat celor care intreaba... Putin incoerenta in filmare, dar pun tot seama oboseli... sper totusi sa placa la cititori... Salut

Aici, unde locuiesc eu se obisnuieste ca omul sa fie prost. Daca iti merge mintea nu esti vazut bine, de aceea cel mai intelept lucru e sa taci cand mergi pe strazile astea. Am invatat multe lucruri la scoala si am vazut diferente drastice in ce priveste felul meu de a fi si felul celorlalti.

Acum o luna (cred) s-au inceput lucrari, asfaltari si altele pe una dintre strazile principale... de fapt nu pe strada cat la o intersectie de drumuri. Dupa ce am trecut de partea unde se turna asfalt, m-am intors absolut traznita de ce observasem cu efect intarziat. Vreo patru cinci oameni... locatari... vecini... stateau si se uitau cum se asfalteaza. Ei bine, pe moment mi s-a parut absolut... cretinoid sa stai ca bou' sa te uiti la cum se lucreaza :|. A doua zi insa totul a capatat sens. Tot asfaltul pus s-a lasat precum o prajitura nereusita. Ffffssss... si ce-au facut? Au venit, au spart iar si in loc de asfalt au pus pietrish. Eh, nu ma asteptam la altceva. Stam de o luna cu shoseaua sparta pe jumate.

V-ati dat seama acum? Ce faceau locatarii care stateau si se holbau? Pariuri mah !!!Se desumfla? Nu se desumfla... Doaaaamne... cred ca au castigat binisor, data viitoare ma bag si eu.