Sunt ceea ce gândesc

Zilele mele parcă ar fi vise. Nu îmi dau seamă unde sunt sau ce fac. Totul e robotic, vorbesc eu... dar nu vorbesc eu. Aş vrea să dorm. Mă uit în jur, merg... Un picior în faţa celuilalt. Îmi ţin echilibrul cu puţin efort. Un picior în faţa celuilalt. Metroul e vechi. Grafitti. Culori. Respir şi miroase a vechi. În dreapta mea e un cuplu. Ea e vopsită, e blondă. E simplă. Nu are cercei, nu are inele, nu are sutien. El e total îndragostit de ea. Se sărută des. Ea îi caută mâna pe şold. Mă uit insistent. Poate nu ar trebui, dar nu pot să îmi iau ochii de la ei. El nu îşi poate lua ochii de pe ea. Sigur sunt împreună de puţin timp. Se sărută iar, el ţine ochii închişi, parcă doarme şi el. O sărută pe gât. Da' nu e un sărut vulgar, nu e nici unul gol dat din obişnuinţă. E unul pur, plin de dragoste. E totul aşa simplu. Nu gândesc nimic, doar mă uit. Parcă ei ar fi gândul pe care nu îl pot avea. Ce ciudat şi plăcut de simplu e. Coborâm şi eu rămân pe peron. Mă uit după ei, nimeni nu mă vede. Ce bine e când nimeni nu mă vede şi totuşi parcă m-am săturat de atâta singurătate. Parcă aş vrea oameni în jurul meu, parcă aş vrea să vorbesc cu cineva şi totuşi sunt singură. Până acum ceva vreme oamenii m-au sufocat, acum nu mai e nimeni. E bine. E o fericire, e o libertate să nu gândeşti. Ce libertate lipsită de efort. Mă simt ca un balon. Goală plutind. Câtă libertate.

La 7-8 ani eu îi făceam mamei cadou lucruri banale, de tipul: spălam vasele, îi făceam lănţicuri de hârtie, conuri vopsite, felicitari decupate şi alte tâmpenii. Pentru mine erau lucruri mari, munceam la ele şi puneam suflet în fiecare colţ de hârtie din felicitările alea. Mama îmi mulţumea, se uita la ele, îi spunea lu' tata un "ia uite mă ce a făcut fi'ta" admirativ, apoi lăsa respectivul obiect deoparte şi se lua cu treburile ei. Eram OK cu prima parte a propoziţiei de mai sus (mă umflam în pene), dar cu ultima nu. Credeam aşa că e dat la o parte gestul meu de mare trudă. Îmi mai amintesc că la un moment dat, din marile mele economii i-am luat mamei un bibelou mic de moş Nicolae, lu' tata un pachet de cărţi de joc şi soră-mii un portofel cu oglindă. Of, ce mândră am fost.. mai ştiu şi acum preţurile la două dintre ele (bibeloul fusese vreo 40.000 ROL deh şi portofelul 16.000). Bibeloul l-a pus mama frumos să troneze, dar celelalte două cadouri n-au fost folosite vreodată.

Şi când eram mică, nu îmi plăceau hainele. Pfoai, uram cel mai mult hainele... dacă le primeam eram cel mai nefericit om de pe pământul ăsta... cu atât mai mult cu cât multe nu îmi veneau şi mă băga în depresie imediat. Şi cu toate că nu îmi plăceau hainele şi le spuneam asta DES! ei tot insistau cu ele. Nu înţelegeam de ce îmi tot zicea mama că-s bune că nuştiuce că mie NU IMI PLACEAU! şi mă enervam teribil. Fireşte că ce primeam dădeam mai departe din cauza faptului că eram o persoană dificilă şi la gusturi şi la numere. În orice caz, hainele au început să îmi placă teribil de pe la 15-16 ani încolo şi atunci, cum se întâmplă de obicei, îmi aduceau orice altceva numai haine nu.

Mie toate cadourile îmi plac dacă vin din suflet. Şi un pix dacă îmi dai şi ştiu că l-ai dat cu bunătate, apreciez... Până şi un covrig de la patiserie mă impresionează (că tot am primit când eram în sesiune şi mi-am adus aminte). Aşadar, eu am devenit pe parcurs persoana cea mai practică. Dacă mă cunoşti câtuşi de puţin, ştii că nu o să refuz niciodată: ceasurile, bijuteriile, bluzele de culori închise şi pe mărimea mea, gadgeturile, parfumurile, fardurile etc. E o gamă foarte largă, dar la fiecare ocazie oricum fac listă ca să fie mai uşor celor din jur (chiar s-a dovedit a fi foarte utilă) Ideea e una singură: apreciez din suflet gestul din suflet.

Cu timpul am crescut şi eu, mi-a crescut şi bugetul aşa că am putut face cadourile pe care am dorit să le fac. Cu toate că eu încă am impresia că fac cadouri OK, mi se întâmplă des să primesc contrariul. Replici spuse cu juma' de gură, cadourile lăsate deoparte şi niciodată folosite... Da, recunosc: sunt şi eu puţin paranoia. Adicăăăă... poate ar trebui să mă doară la banană de faptul că nu le place, ori că nu folosesc ei ce le daruiesc, dar... na, nu ştiu, aşa sunt eu. Şi azi am avut parte de o reacţie foarte... exagerată şi puerilă din partea cuiva căruia i-am făcut un cadou. Dar cadoul e ca o bluză, poţi să nu o îmbraci niciodată şi să o laşi în şifonier iar la curăţenie când mai dai de ea să îţi aduci aminte de mine. Ăsta e de fapt lucrul care mă deranjează, că voi nu mai faceţi niciodată curăţenie. Şi referitor la azi... mi-am promis, de acum înainte o să vă dau cadouri numai în plic măcar ştiu că o să vă fie mai de folos şi zâmbetul sincer e garantat.

Această povestire este 2% ficţiune.

Ieri v-am vorbit despre Gâlmă. A început să devină un personaj destul de haios, cel puţin pentru mine şi sper să nu uit să vă mai scriu despre el din când în când. Azi însă o să avem parte de un personaj care joacă alt rol important în viaţa mea şi anume inconştienţa. O să o numesc Mica Inconştienţă pentru că mi-o imaginez mereu ca pe un copil mic şi răutacios ce pune piuneze pe scaunul profesorului şi trişează cum ştie el mai bine pentru a ieşi în avantaj.

Mica Inconştienţă îmi spune lucruri în timpul zilei şi în timpul nopţii, în vise, în imaginaţie. Gândurile pe care Mica I. mi le adresează sunt de cele mai multe ori acaparate de Gâlmă cel Bun ori de cel Rau. Ei doi întotdeauna îi dau replică şi o pun la punct. Mica Inconştienţă mi-a bătut la uşă de dimineaţă, iar eu am lăsat-o să intre pentru că nu întotdeauna aduce lucruri rele. Când îmi asum riscuri şi iau deciziile dictate de ea, mă las purtată de valuri şi dau frâu liber primelor impulsuri, se mai întâmplă să aibă dreptate . Se întâmplă să mai şi am de câştigat. Dimineaţă Mica Inconştienţă mi-a dictat să închid telefonul când sună şi să las ochii închişi până telefonul va suna din nou, atât încât să ajung să mă dau cu forţa jos din pat, împleticindu-mă de-un scaun... care de fapt erau propriile picioare. Mă aşez în fund pe fotoliu, mă dezmeticesc puţin apoi pornesc spre baie. Când să pun mâna pe periuţa de dinţi, aceasta cade în chiuvetă şi ricoşează în jos direct în găleata de lături. Mă simţeam ca după o mahmureală forte. Ridic periuţa, apoi îmi pun pastă pe deget şi dăi cu drag şi spor. Trebuia să mă spăl într-un fel că altă periuţă n-aveam.

Termin cu baia, apoi mă apuc să îmi calc o bluză. Gâlmă cel Bun mi-a spus să nu o mai las pe mama să mi le calce pentru că nici ei nu îi place şi oricum face destule lucruri prin casă, pot să fac şi eu atâta lucru. Îmi iau bluza, bag fierul de călcat în priză şi cu ochii beliţi şi usturând de somn ca şi când toată noaptea aş fi tăiat cepe, dă-i şi încearcă să netezeşti materialul. După ce am dat de câteva ori cu fieru şi am văzut că nu vrea să arate şi ea decent, Gâlmă cel Rău se trezeşte din KO-ul pe care i l-au dat Mica Inconştienţă şi Gâlmă cel Bun şi îmi spune să las bluza în p... lui aşa cum e (el e mai vulgar de fel) pentru că oricum am pulover deasupra şi nu se vede.

"Nu are rost să îţi baţi capu' şi-aşa arăţi nasol orice ai face"

Eh, nu m-am împotrivit spuselor şi nu mi-am bătut capul prea mult în privinţa asta. Am fost eu însămi pentru ceva timp şi nimeni nu s-a mai bătut, totul a fost tăcut până în apropierea biroului când se punea problema ce să mănânc la micul dejun. Mica Inconştienţă îmi spunea să îmi iau pufuleţi, cornuri şi covrigei vanilaţi, Gâlmă cel Rău îmi zicea să nu mai mănânc deloc pentru că şi-aşa nu mai am bani cât să mă ţină până la salariu, iar Gâlmă cel Bun mi-a spus să îmi iau doi covrigi şi să îi mănânc împreună cu iaurtul cumpărat ieri. Aşa am făcut numai că Mica Inconştienţă a câştigat şi ea puţin prin faptul că am adăugat o clătită cu ciocolată.

După asta nu am mai avut parte de conflicte între cele două Gâlme. Mica Inconştienţă şi-a făcut de lucru cu mine azi deoarece am avut numai gânduri emo. M-am gândit la cum o să reacţioneze lumea dacă aş muri. Hai, hai.. nu vă pleoştiţi şi îngrijoraţi că am dat-o în psihoze, că nu îi aşa. Vorbea Inconştienţa, copilul cel rău. Şi pe când vorbea ea în capul meu, se trezeşte cu două palme de la Gâlmă cel Bun de nu-şi mai vede decât spatele. Năucă întreabă ce l-a apucat şi el îi zice că n-are voie să îmi implanteze mie astfel de gânduri că şi-aşa nu reuşesc deloc să fiu mai optimistă. Eu tăceam mâlc, că mi-a fost frică să intervin, mai ales că grămda cere vârf şi hop s-a trezit şi Gâlmă cel Rău să aţâţe focul mai tare. Gâlmă cel Rău zice că Gâlmă cel Bun are dreptate în felul lui f... ut, dar că oricum toţi o să ajungem acolo. Eh şi pe când vorbeau ei despre subiectul ăsta, eu stăteam mică cu anunţurile în faţă ascultând vorbele lor. S-a ajuns la concluzia că toţi murim o dată şi o dată, numai că noi toţi (Gâlmele, Mica Inconşienţă şi cu mine) am face-o diferit dacă am afla vestea asta mâine. Am pleca departe, în altă ţară şi am muri acolo, apoi ne-am incinera (şi ce dacă nu-i creştineşte zice Gâlmă cel Rău) şi asta ar fi tot. Aici oricum nu ne mai ţine minte nimeni şi nu o să fie decât o tristeţe tăcută, amărâtă şi trecătoare. Aici Mica Inconştienţă şi-a spus cuvântul clar şi Gâlmele au fost neutre în faţă mea, dar dându-i pe la spate dreptate. În drum spre casă au analizat modul de a privi lucrurile şi fiecare a mai expus nişte idei, însă Oboseala a început să îşi spună cuvântul şi eu nu am mai putut să aud nici Gâlmele, nici Mica Inconştienţă. M-am lăsat purtată de metrou spre casă precum o firmitură dusă de insecte în cârcă şi am ales să nu mai stau cu ochii în calculator. Peste 10 minute de linişte mi-am adus aminte că trebuie să vă povestesc despre vocile mele şi am ajuns din nou cu mâinile pe butoane tastând ce mi s-a întâmplat şi ce am gândit eu azi.

Noapte bună

Această poveste este 1% ficţiune.

Gâlmă. Aşa m-am decis să îmi numesc conştiinţa şi drăcuşorul de pe umărul stâng. Aşadar, Gâlmă este ca un fel de a doua persoană. Uneori am apucături schizofrenice, aştept să termine Andreea facultatea pentru a îmi da verdictul. Despre el veţi începe să auziţi din ce în ce mai des pentru că mi se pare nostim şi pentru că... aşa am eu chef. Gâlmă petrece foarte mult timp în capul meu. Când fac anunţuri, când merg, când dorm, când sunt la toaletă. El e mereu acolo să îmi facă viaţa amară sau să mi-o îmbunătăţească. Când lucrează ca Gâlmă cel Bun îmi spune că nu voi ajunge niciodată nicăieri, nici ca bloggeriţă, nici ca jurnalistă, nici ca nimic. O să fiu un nimeni. Asta de fapt este partea realistă a lucrurilor. Mulţi oameni ajung nimeni şi tot Gâlmă îmi spune să las totul baltă şi să intru în "whatever mood", cum numim eu şi Andreea starea latentă în care nu ne mai pasă de nimic şi doar lăsăm orele să curgă precum un râu de lapte în castronul cu cereale. Ador momentele în care chiar reuşesc să intru în starea de care vă vorbesc, dar atunci Gâlmă se transformă în drăcuşorul de pe umărul stâng şi îmi spune că trebuie să simt lucruri şi frustrări şi toată ziua se schimbă.

Aseară am intrat în whatever mood. Azi de dimineaţă Gâlmă cel Rău m-a trezit din ea spunându-mi că trebuie să mă enervez pe situaţii şi oameni. Am încercat din răsputeri să mă împotrivesc mâniei şi sentimentelor negative, dar drăcuşorul (că nu degeaba i se spune aşa) a învins. M-am enervat, am tunat, am fulgerat apoi din oboseală m-am lăsat din nou cuprinsă de Gâlmă. De fapt, el e partea bună şi partea rea a conştiinţei mele. Uneori pot să îl controlez, alteori nu. Da, asta e el de fapt. Gâlmă cel Rău este de câteva ori doborât şi de oboseală, nu numai de Gâlmă cel Bun. Oricât de mult s-ar împotrivi el, Oboseala câştigă. Ca şi acum de altfel, când el îmi spune să mai stau... dar oboseala spune NU. Oboseala câştigă aşa că mă duc la culcare.

1-0 pentru Oboseală, Gâlmă cel Rău... eşti veriga slabă, tată!