Sunt ceea ce gândesc

Adolescenţa e o perioadă interesantă din viaţa unui om, au tot felul de schimbări.... mai plăcute, mai neplăcute. Mă rog, cred că în mare parte sunt neplăcute. Când suntem puşti atitudinea pe care tindem să o adoptăm este aceea de rebeli (că doar de-asta au şi făcut şi numit filmul Rebel Without a Cause, nu?:) )... Recunosc că şi eu am trecut prin ea, dar nu a fost o atitudine faţă de părinţii mei sau faţă de anumite persoane, ci doar faţă de subiectele zilnice, faţă de sistem... ştiţi voi "fuck the system". Argumentam cu înverşunare, scriam cu înverşunare... uneori mi-e dor de acea "înverşunare", dar anii mi-au potolit setea de teribilism... aşa cum trebuia să se şi întâmple.

Ca adolescentă am fost mult mai liniştită decât cei pe care i-am văzut în metrou acum câteva săptămâni. Întâmplarea fu aşa:

Vreo 4 indivizi cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani să zicem, îmbrăcaţi în haine "cool" dă hip-hapări vorbeau despre "părinţii" lor. În primul rând ei erau "cool" nu numai pentru că erau îmbrăcaţi în haine dă hip hapări, dar şi pentru că vorbeau unii cu alţii de pe o parte şi alta a metroului. Adică unul dintre dăştepţi stătea pe un rând de scaune care era paralel cu celelalte şi fireşte îşi vorbeau cu un sonor suficient de puternic să se audă între ei şi să audă şi tot vagonul ce căcaturi le ies din gură.

- Aualeu, frate, am vorbit aseara cu aia... m-a stresat mai rău ca maică mea, frate...

- Da, frate, să vezi maică mea ce mă enervează, frate... Mă sună mereu că aah, Florine să ajungi la 22 că ţi se răceşte mâncarea, Florine hai în casă să ne uită la televizor, Florine să ajungi devreme că vreau să stai în casă, că aşa vreau eu...

- Da, bă, da... aşa şi cu maică mea... Să vezi ce mă bate la cap şi începe să se roage de mine. Frate, păi io pă taică miu îl respect, că dacă nu fac ce zice nu stă la discuţii cu mine, îmi baga mâna în gât şi mă dă cu capu' de perete de nu mai zic nimic.

Mă rog, au mai zis ei nişte prostii pe acolo... pe-astea le-am reţinut pentru că mi s-au parut... epice. Deci dragi mame... daţi-vă copiii cu capul de pereţi la propriu, se pare că le place!

Şi când a coborât teribilistu' ăla mic, care se împiedica în pantaloni, le spune ceva băieţilor si foarte şmecheraş, cu o figură de poppin' le arată dej'tu mijlociu şi coboară. Vai di mini, ce cul eştimăăă, ptiuu....

Acum cateva luni (de fapt, cam juma de an-un an) am fost in Unirii sa caut un magazin de suveniruri, inscriptionari pe tricouri, cani, samd. Cumva am ajuns la etajul 4, unde am dat de multe mese, multi oameni (pentru ca era aproape de sarbatori si lumea era libera) si vreo 2-3 tipe, cu fluturasi in mana, care m-au intampinat si m-au intrebat ce caut. Probabil aratam total dezorientata, pentru ca habar nu aveam ca exista o asemenea portiune cu restaurante la ultimul etaj al magazinului Unirea. Le-am zis ce caut si foarte amabile mi-au zis ca nu se afla la etajul respectiv, mi s-au parut OK.

Azi chiar voiam sa ajung la etajul 4, la unul dintre localuri si am fost absolut asaltata de vreo 3 tipe care au inceput sa vorbeasca repede-repede, aproape legat si sa imi dea pliante de nu mai stiam ce se intampla. Una dintre ele, mai mica si blonda mi se pare a fost de-a dreptul terorista... Nu am dat in viata mea de o persoana mai disperata ca ea. O alta mi-a dat pliantul spunandu-mi "eu o sa va dau doar pliantul si o sa va las sa alegeti singura" si i-am zis "merci, chiar apreciez", pentru ca am apreciat chiar daca era si asta o strategie.

Jesus Christ, nu le-a spus nimeni oamenilor astora ca mai mult sperie clientii decat ii atrag? Jur ca primul instinct a fost sa fug, sa cobor inapoi cu scarile rulante. Chiar m-a speriat si sunt sigura ca in momentul in care o sa dea de cineva mai nervos, mai influent, mai important... care sa se duca la manager sa ii zica ca ii da in judecata pe motiv ca a fost agresat, o sa se potoleasca tipele... tipa... sau poate chiar o sa ramana fara un job. Cum sa te asezi in fata omului si sa nu il lasi sa treaca, sa ii scoti ochii cu pliante si... Doamne fereste :)) La momentul respectiv m-a socat si enervat, acum ma amuza teribil... totusi, daca mergeti la etajul 4 in magazinul Unirea, sa stiti la ce sa va asteptati.

Am avut serviciu... un an si opt luni de zile, dupa care departamentul in care am fost s-a desfiintat. In acest timp, am cotizat cu peste 55 de milioane la stat. Asadar, somajul meu a fost 75% din salariul minim pe economie si ceva din acei 55 de milioane...

In prima luna am luat 450 de ron. Ceea ce a fost OK pentru mine, chiar daca a trebuit sa imi cumpar un medicament de aproape 1 milion. Pentru ca stau cu ai mei si nu am facturi de platit si alte chestii de genul, 450 de ron mi-au ajuns pana azi, cand ramasesem cu 10 lei in buzunar. Si bine ca azi a fost zi de luat somaj pe luna iulie. Scaderile stiam ca se fac de la 1 august, dar surpriza... cat am luat eu somajul azi? 383 de lei. IIIIIiiiiii... seminteeeee... Si am facut un calcul...

Cu 383 de lei poti face urmatoarele (una din fiecare):

• sa joci la loto 6/49 in fiecare zi
• sa mananci de aproximativ 10 lei in fiecare zi (adica ori iti faci o ciorba pentru o saptamana, ori mananci shaorma in fiecare zi si asta pentru o singura persoana, nu cred ca iti ajunge sa faci de exemplu doua feluri de mancare sau sa hranesti mai multi oameni din banii astia)
• iti cumperi 2 perechi de blugi si 3 bluze sau 2 perechi de blugi si o pereche de incaltari
  
• platesti factura la telefon (dar depinde de factura)
• platesti factura la lumina sau cel putin o parte din ea
• iti platesti benzina/motorina pentru 3 drumuri
• sa mai zic de facultate? sau control la medic? medicamente si altele? Slava Domnului ca nu am nevoie. Bine ca am doi prieteni pe cale sa devina psihologi, desi statul isi pune mana in cap ca nu ma sinucid ca tre sa imi dea in continuare banii inapoi :)).
  

Am ajuns la intrebarea... ce mai poti face cu 383 de lei?

N-as fi crezut ca nu o sa ma multumesc cu banii astia, dar uite ca cu 383 de lei chiar nu ma multumesc. Si ma intreb, mai ales, ce faceam daca eram pe cont propriu? Ce faceam eu cu 383 de lei atunci?

Pe de alta parte... Romania e in criza economica. Au crescut si TVA-ul, au scazut si pensiile si somajul. Au scazut 70 de lei de la fiecare, cu aproximatie. Asta inseamna 70 de lei x 900.000 de someri (cu aproximatie ca nu am gasit cati sunt la ora actuala) = 63000000 de lei noi (later update pentru ca gresisem suma) pe luna (14651162,79069767 de euro). Atat "economiseste" statul numai de la noi, intr-o luna. Pai tata, in ritmul asta, pana in (later update) DECEMBRIE, scoatem Romania din criza :)) Cine stie ce or face ei cu banii si cine stie cat or lua si de la amaratii de pensionari... si din TVA, si din salarii, si din...

LATER EDIT: Gresisem titlul!!! Nu era 383 pe saptamana, ci 383 pe luna....

Azi am primit un fluturaş dintr-ăsta pe stradă. Era cineva care îi împărţea pe stradă, ca şi când ai împărţi pliante cu oferte de vacanţă... De fapt, asta am şi crezut că e... şi când mă uit mai bine...

Nu ştiam că există oameni chiar ATÂT de disperaţi...

Stau într-un oraş şi într-o casă pe care le iubesc şi le urăsc deopotrivă. Azi mă voi concentra asupra motivului principal pentru care urăsc oraşul în care stau. Motivul principal sunt oamenii nespălaţi. Maşina cu care merg zi de zi a devenit pur şi simplu insuportabil de împuţită. Din cauza oamenilor, maşinile pur şi simplu au prins miros. Azi am pierdut acea maşină, aşa că am aşteptat-o pe următoarea care nu numai că nu mirosea, ci ajungea să fie băgată şi în viteza a patra. M-am bucurat copilăreşte.

Am luat un loc, pentru că nu era nici aglomerat. Ultimul loc din maşină, în care era cald şi bine şi care mă îmbia să deschid cartea lui Preda, "Marele singuratic". După vreo 5 minute şi 1 pagină de citit, maşina opreşte şi se urcă un bărbat. Un muncitor, tare popular (i-a sunat telefonul de cel puţin 3 ori) şi tare împuţit. Dintre toate scaunele libere, nu a putut să se aşeze decât lângă mine. Îi miroseau hainele, gura, tot. La un moment dat chiar şi el a tras aşa de propriul păr... ca să verifice dacă are păduchi probabil. Şi cum eu stăteam la geam şi el pe scaunul de lângă, tot întorcea capul să se uite pe geam... moment în care simţeam şi mai mult duhoarea.

Am mai avut parte de experienţe din astea traumatizante, dar rareori cu maşina goală. Am stomacu' format pentru aşa ceva, sincer, tre' să te ţii tare. De la oameni care îşi respectă tradiţia de a traumatiza pe ceilalţi cu mirosul ce indică lipsa de apă şi săpun, până la muncitori şi boschetari betivi care mirosc a bere ieftină, le-am experimentat pe toate.

I-am mulţumit în gând fetei care stătea în faţa mea că mirosea frumos, a om curat şi parfumat şi mai venea aşa o pală de aer respirabil. Din nefericire şi micul capriciu a fost scurt, întrucât am trecut pe lângă nişte vidanjori care îşi făceau meseria şi m-a liniştit pe loc.

Prima gură de aer, după ce am coborât din maşina aia azi a fost... Rai, chiar dacă mergeam împleticit.

Poate unii dintre voi mă consideră nebună, dar trebuie să vă mărturisesc ceva: mă afectează ceilalţi oameni. Mă afectează oamenii pe care nu îi cunosc şi cărora li se întâmplă lucruri nasoale. Pun la inimă, asta sunt. Încerc să fiu altfel, dar nu îmi iese mereu.

Azi s-a întâmplat să fiu pe Pantelimon în jurul orei 14.30, în faţa magazinului Vodafone. Acolo a avut loc un accident. O persoană tânără a fost lovită de o maşină. La început eram curioasă, ce s-a întâmplat de e aşa multă lume la un loc. Am crezut că s-au ciocnit nişte maşini, dar când am văzut o persoană... Am întors capul. Am făcut asta din două motive: mi s-a făcut rău la gândul că acolo ar fi putut fi cineva pe care eu cunosc sau poate chiar eu şi pentru că mi s-a făcut silă când am văzut oamenii ciucure în jurul ei, de parcă ar fi fost a opta minune a lumii.

Eu nu înţeleg cum pot unii să reacţioneze aşa... am văzut un om cu un copil în braţe ducându-se exact lângă locu faptei, în mijlocul şoselei, să o vadă pe fată. Voi sunteţi normali frate?

Înţeleg să sari în ajutorul persoanei respective, dar de show.... Mi s-a zbârlit pielea pe mine şi am început iar să mă gândesc la prostii. Ş acum mă aflu într-o stare ciudată, sper că e bine tipa, mă rog să fie bine... oricum cert e că reacţia oamenilor de a se strânge ciucure.... NOT OK!

Well... am trecut si eu printr-o fază... câteva săptămâni... Şi anume, mi-am prins de geantă diverse insigne care spuneau lucruri.

Cu toate astea, nu am ţinut seama de tipurile de oameni care îmi văd geanta în fiecare zi şi nici de pătura socială în care mă învârt sau cu care îmi petrec timp destul de indelungat zilnic. Aşa arăta geanta mea înainte să îmi dau seama de prostia pe care o făcusem (asta apropo de greşeli pe care le fac în legătură cu propria ţinută)


Ei bine, geanta mea a fost citită greşit de mulţi oameni. Ea era făcută să arate aşa doar pentru tipii drăguţi care ştiu engleza, deci cu un anumit background, cu o anumită cultură, potenţiali prieteni (as in BF). N-a fost aşa... de fapt geanta mea striga "disperare", dar din păcate sau poate din fericire nu a fost "citită" nici aşa. În funcţie de om, fiecare înţelegea diferit, am văzut asta pe expresia feţei lor când întorceau capul după poziţia fiecărei insigne şi se scărpinau în cap....

Insigna cu Evanescence pun pariu că de cele mai multe ori era citită ca "E-va-ne... ce? ce căcat e aia?"
Insigna cu "Young, Free and Single" probabil de cele mai multe ori era citită ca "Ioung, free and sing... ce? Ah, asta se crede mare englezoaică, 'rasa în cur de spălăciţi"
Insigna cu "Suflet de cititor feroce" cu siguranţă era interpretată ca "Se crede mare cultivată"...

Nu asta voiau să spună... Trebuia citită ca "Sunt singură, sunt în căutare, ştiu să citesc şi o fac ocazional şi nu spun "nu" rock-ului alternativ" Iar buburuza ataşată adaugă "mă mândresc cu şi îmi place ceea ce fac". Sure, mi-am dat seama că totul se reduce la "sunt disperată şi patetică" aşa că am scos două dintre insigne şi am pus-o pe următoarea...




Şi cu asta vreau să zic "Nu-mi pasă ce crezi despre mine, sunt cine sunt", dar sigur va rămâne şi ea la stadiul de cap întors şi scărpinat în cap.

În următoarea postare voi scrie opiniile mele, nu trebuie să luaţi ca literă de lege ceea ce voi spune.

Ştiu că scriu mai rar pe aici şi probabil foarte puţini mai vizitează pagina, însă am o scuză... am două bloguri care trebuie întreţinute! În plus, nu vreau sa vă plictisesc cu subiecte neinteresante, aşa că mă apuc şi fac cercei de ciudă că n-am ce scrie şi uite aşa postez mai mult pe http://alte-lucruri.blogspot.com

Ei, astăzi am despre ce să scriu aici.

În ultima vreme am văzut foarte multe persoane îmbrăcate prost. Prost în sensul de fără gust... şi machiate la fel de prost. Culmea e că ştiu câte ceva despre estetic şi despre machiajul ce pune în evidenţă sau nu o tipă şi tocmai de-asta mă frapează.

Sâmbătă am văzut una dintre cele mai urâte femei... de care a dat ochiul meu în viaţa asta. Tipa nu era urâtă pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu, ci pentru că nu ştie să se machieze. M-a şocat pur şi simplu. Avea buze enorme... încep să mă întreb dacă era travestit ce îşi făcuse operaţii estetice sau pur şi simplu o tipă care şi-a făcut operaţii estetice la greu. Oricare ar fi cazul... acele buze enorme (clar nenaturale)... erau date cu contur... Arăta absolut grotesc. Şi de parca asta nu te hipnotiza suficient, sprâncenele erau desenate cu un negru puternic şi se întindeau pân' la urechi (exagerez bineînţeles) şi arcuite excesiv, aia nefiind clar linia naturală a sprâncenelor ei. Părul era lung, drept şi vopsit cu negru. Naomi sau Nikita arătau de o mie de ori mai prezentabil. M-am speriat. Vă spun sincer. Şi tot la fel am văzut diferite piţi exagerat de fripte la solar... şi blonde! Băi nene, voi nu vă uitaţi în oglindă? Arătaţi oribil... Când le văd pe astea îmi vine să arunc cu un ou, că poate o punem de-o omletă.

Şi am făcut şi eu greşeli de-a lungul vremii în ce priveşte look-ul, dar important e să înveţi din greşeli şi din fericire am învăţat de la o vârstă fragedă, atât încât să nu ajung la treij' de ani şi să mă machiez/îmbrac nepotrivit.

Uite unde am greşit eu în ce priveşte lucrurile care mă avantajează sau nu, câteva reguli pe care le-am învăţat din proprie experienţă:
1. hainele largi nu avantajează mereu persoanele supraponderale. Personally, am observat că pe mine mă fac mai mare decât sunt şi asta nu e deloc ce urmăresc. So, pentru persoanele supraponderale... hainele nici strâmte de să dea şunca pe afară, nici foarte largi nu sunt bune. Găsiţi ceva potrivit, care să vă acopere în totalitate burta, chiar şi când staţi jos. Acelaşi sfat se aplică pentru toate obiectele de vestimentaţie, pantaloni, geci, etc.
2. Tot pentru persoanele supraponderale: negrul subţiază mult! Negrul nu inseamnă numai doliu, înseamnă şi eleganţă, sobrietate, etc.
3. Sunt sigură că multe femei supraponderale au un bust mare. Scoateţi-l în evidenţă! Nu spun să purtaţi decolteuri care expun ţâţele cum atârnă, depinde de bust... Dacă sânii sunt foarte mari încercaţi să purtaţi ceva care vă descoperă doar pieptul, dacă sunt mai mici (adică dacă nu atârnă ca nişte omlete) puteţi apela la decolteuri mai adânci, dar nu exageraţi. De asemenea: purtaţi sutien pentru numele lui Dumnezeu! Ceva tre' să le susţină...
4. Nu purtaţi fuste scurte sub nicio formă (ăsta e un sfat obiectiv, n-am purtat niciodată fustă scurtă). Arată dizgraţios, purtaţi doar fuste medii sau lungi. Nu vreţi ca lumea să vă vadă celulita de pe coapse, trust me!
5. La partea de machiaj sunt multe sfaturi de dat... Nici nu ştiu cu ce să încep aşa că o să spun doar anumite lucruri. Dacă nu ştii să te machiezi, dacă nu vrei să înveţi... nu te apuca din start de asta. Trebuie să ştii ce te avantajează, încearcă acasă mai multe tipuri de machiaj şi vezi care te prinde. Nu exagera cu glossul, nu exagera cu negrul, nu exagera cu nimic mainly. Discret e bine! Vezi ce culori îţi pun în evidenţă ochii.

Ochii pot capta atenţia de la toate imperfecţiunile tale.
Câteva sfaturi de farduri pentru ochii de diferite culori:

• pentru ochii albaştri: arămiu, negru, roz
• pentru ochii căprui: negru (creion sau tuş), verde
• caprui spre verde şi verzi: roz-mov, negru, verde
• ochii negri: aici cam toate culorile, depinde şi de forma ochiului.

Alte sfaturi:

• dacă ai un creion ce curge sau un rimel care se întinde şi nu stă unde trebuie - pe gene, renunţă la produsul respectiv, nu vrei să fii Morticia Adams
• atunci când vrei să te fardezi cu mai multe nuanţe fii atentă la culori, ai grijă să se întrepătrundă corect, o culoare sau o nuanţă nu are voie să treacă brusc la alta.
• găseşte nuanţa potrivită de fond de ten. Nu îţi lua o nuanţă mai închisă decât pielea ta, te poate dezavantaja total. Şi pe de altă parte, nu folosi deloc dacă nu ai probleme cu tenul. Eu am folosit foarte mult la început şi mi-am dat seama că nu e nici comod (trebuia mereu să am grijă să nu ma ating de haine, etc), nici OK ca look. Acum folosesc mult mai puţin, doar pentru a acoperi cearcănele şi pentru a-mi defini pomeţii.
• ştiu că o să spuneţi că pentru definirea pomeţilor se foloseşte fardul de obraz, dar eu nu folosesc aşa ceva, nu prea îmi place. Din nou, folosit în exces poate arăta ca naiba, dar folosit corect poate pune în evidenţă frumos trăsăturile unei femei.
• dacă aveţi buzele ceva mai mari, nu folosiţi glossuri. Glossul măreşte. Folosiţi un ruj mat, iar culoarea să nu fie extrem de puternică....
  
• dacă aveţi buze subţiri puteţi folosi atât gloss, cât şi rujuri mate.
• creionul de contur am înţeles că are ca scop păstrarea rujului pe buze, adică nu rişti să te trezeşti că îţi curge... well, eu nu folosesc nici aşa ceva, dar am un sfat şi aici. Nu alegeţi o culoare cu mult mai deschisă decât culoarea buzelor/a rujului. Arată naşpa de cele mai multe ori.
• Încercaţi să scăpaţi de aspectul uleios/ strălucitor al feţei. Nu am văzut nicio femeie pe care să prindă aşa ceva.
• nu mai purtaţi 1500 de culori la haine. Aualeu, ştiu că ţine de stilul personal, dar frate, când văd o tipă din asta-papagal... mi se zbârleşte pielea pe mine. Înţeleg că personalitatea voastră e bubbly şi vreţi să arătaţi asta, dar puteţi să o faceţi doar îmbrăcându-vă în haine de nuanţe diferite din aceeaşi culoare sau maxim două culori!

Va urma....

Toţi oamenii pe care îi vedeţi în poză... sau cel puţin majoritatea, aşteptau un autobuz în care să se poată urca. Azi, unii au ales să meargă pe jos, mulţi şi-au luat maşina, bicicletele, trotinetele (chiar am văzut pe cineva) şi altele. Când metrorex este în grevă, un singur cuvânt poate descrie traficul bucureştean: IAD


Şi uitându-mă prin folder, am găsit şi o poză într-o zi normală...

Avem această gripă de care se face mare tam-tam. Mulţi au înţeles că e vorba de o altă gripă în bibliotecă, nu e nimic grav, nimic de care să ne facem atâtea griji. Şi mai mulţi au înţeles că gripa ucide şi că dacă nu poartă măşti şi nu se protejează riscă clar să facă această boală şi să moară. Instituţiile intră în carantină, se face dezinfectare, lumea e panicată şi aşa mai departe. Toate astea sunt efectele jurnaliştilor care exploatează subiectul la nesfârşit. Gripa nouă suferă încă o dată mutaţii când trece prin cuvintele jurnaliştilor. În orice caz, ideea de bază care ar fi ? Că lumea a început să poarte măşti sterilizate. Cei de la metrou poarta măşti, cei de la patiserii poartă măşti, toată lumea trebuie să se protejeze de "moarte" (că până la urmă nu de gripă în sine ne e frică ci de ce se speculează că urmează după ea).

Weekendul trecut, dimineaţa, în metrou am văzut o astfel de persoană care purta o mască de acest gen. Nu conta că eram 3 într-un vagon, omul se proteja de germenii noştri. Persoana de care vă vorbesc era un puşti de vreo 15-16 ani, ce butona în zor pe un telefon şi avea plete de Leonardo Di Caprio. Întâmplarea făcu că eram exact pe scaunul din faţa lui, astfel am observat că purta masca incorect. Masca îi acoperea numai gura şi iniţial am gândit "ce idiot" (sincer!), dar m-am lămurit în 3 secunde de când am avut acest gând de ce o purta aşa.

Nu mi-am dat seama pe moment, abia când am văzut ce forări făcea în nas cu degeţelul mi-am dat o palmă peste frunte în semn de "idioata sunt EU, evident ca de-aia o ţinea aşa".

Acum mă gândesc serios să îmi cumpăr o pereche de mănuşi.

Vineri dimineaţa, după ce am fost la emag să îmi iau scula de netbook, am zis să dau o fugă şi pe la SigmaNet să îmi ridic premiul. Nu mai ştiu dacă v-am zis, dar am participat pe Twitter un concurs foarte simplu şi am câştigat o cască handsfree prin Bluetooth (şi nu, nu sunt plătită să fac reclamă, am douăj de vizitatori pe zi).

În orice caz, am ajuns la Eroilor cu metroul şi am luat-o pe jos pe Ştirbei Vodă. Eh şi mergând eu cu scula în pungă, mulţumită nevoie mare, cobor capu' din nori şi văd în faţa mea un om al străzii. Acel om al străzii se uita în jos şi din gură îi curgea o mare-mare bală (singularul cuvântului "bale"). Acel "om al străzii" s-a transformat în fraza "aurolac la orizont!". Şi acest aurolac se holba la ceva jos. Erau nişte jucării pe care după bălire le-a luat şi le-a pus în buzunar. Am băgat eu viteză la mers, gândind paranoică că o să mă urmărească. Paranoia sau nu, pe trecerea de pietoni m-am trezit că strigă aurolacu' după mine cu punga la gură. Moment în care am belit ochii şi am mărit pasul mai mult.

Aaaaaaaaaaa... get away from meeeeeeeee

Am traversat de două ori intersecţia şi nu prea ştiam pe ce parte să o iau... o iau înainte, dar nu sunt sigură aşa că mă întorc să mă uit în urmă şi să întreb pe cineva. Aurolacul se apucase să traverseze după mine. Futui! Am întrebat repede pe cineva şi am luat-o înainte la ghicea pentru că persoana nu a ştiut să mă îndrume. Am găsit SigmaNet repede după asta, am luat premiul (am gândit: Wow! Ăştia chiar s-au ţinut de cuvânt) şi precaută, am păşit înapoi spre metrou...

În locul în care aurolacul şi-a lăsat balele ca firmituri de Hansel şi Gretel, zăcea o jucărie, un pitic de grădină în miniatură. Din fericire, nici urmă de aurolac. Piticul era de-a dreptul "creepy"... până la urmă, aşa pitic-aşa stăpân! Mă întreb ce vedea aurolacul în piticul ăla, dar bine că nu mai era prin preajmă să aflu. Pfiu!

Şi la metrou... în decurs de câteva zile, am fost întrebată aproape de 6 ori în ce direcţie e staţia cutare sau cutare... Bine că la metrou am învăţat binişor să mă orientez şi am putut să îi îndrum corect şi pe ceilalţi fără să mă abţin la a mă întreba dacă cineva mi-a lipit pe spate în glumă o hârtie pe care scrie "Birou de informaţii Metrorex". După ce am ajuns acasă mi-am reamintit faza cu aurolacul şi mi s-a părut amuzantă... eu fugind pe trecerea de pietoni de un arolac ameţit care probabil mă vedea ori Dumnezeu ori un cartof prăjit. Emoţionant.

Articol publicat de Lexis (AG)

Azi am cedat tentaţiei şi pe la 12 m-am apucat iar de lucru. De data asta mi-am luat inima în dinţi şi am încercat plastilina asta Fimo. Am deschis pachetul albastru şi am luat mai puţin de un sfert din el şi am început să mă joc. Este exact ca plastilina, puţin mai dură totuşi, dar destul de "modelabilă". Mi-a venit ideea să fac nişte steluţe de mare şi să le pun nu la cuptor, ci în sobă. Şi norocul meu că am găsit o cutie de metal ceva mai veche în care le-am putut aşeza la "copt", că altfel nu ştiu în ce le-aş fi băgat la foc. Eh, perechea asta am ţinut-o în jur de 10 minute şi a ieşit bine, am fost chiar încântată.

După ce am făcut steluţele de mare am zis să mai fac o steluţă şi nişte mărgeluţe tot din Fimo pentru o brăţară care să se asorteze. Am stat aproape o oră-două, nici nu ştiu sigur, peste o oră în orice caz şi le-am băgat iar la sobă, însă am făcut prostia de a închide cutia şi deci s-au prăjit bine de tot. Miroseau oribil şi arătau oribil, abia de-am recuperat cutia... După asta am mai stat o oră să fac alţi cercei, pe două culori, am inclus şi albul de data asta şi din pricina faptului că nu mai era aşa încins focul, când i-am scos şi am încercat să lucrez cu ei, s-au fărâmiţat. Deci am pierdut azi timpul pe nimic practic. Mă rog, până la urmă am mai făcut nişte scoici, care n-au ieşit chiar cum trebuiau... dar cel puţin au ieşit... normal. Şi acu' poze...



S-a ars o muncă de zeci de minute



Cerceii de tipul ăsta mereu sunt plăcuţi, sunt invidioasă...


Astea se voiau a fi scoicile...

Steluţele, prima reuşită Fimo....


Ah da... am făcut şi ceva de pus la gât... dar nu ştiu dacă ar putea cineva să placă asta Dacă sunt totuşi doritori, o dau pe gratis

Articol publicat de Lexis (AG)

Nu sunt fană a politicii, mă pricep foarte puţin la acest domeniu, ba chiar îl urăsc cu pasiune. Mă uit şi văd că peste 50% din presă e legată de politică şi înţeleg şi de ce, dar cert e că nu îmi place...

Tot mai mult aud fraza asta "Eşti în România" spusă sarcastic, de genul "eşti în căcat, nu te aştepta la ceva bun" şi o folosesc chiar eu uneori. Nu o detest numai că observ cât de des este folosită şi îmi dau seama că politica noastră se reduce la un singur cuvânt: corupţie.

Mai demult, în anii tinereţii mele, credeam că dacă vrei un lucru suficient de mult o să reuşeşti. Am mers pe premisa asta până de curând când mi-am dat seama că nu e corectă. Dacă îţi doreşti un lucru suficient de mult şi chiar depui toate eforturile pentru el, nu înseamnă că o să îl ai. Şi când eram mai tânără îmi spuneam "eu nu o să plec niciodată din ţară, sunt sigură că dacă depun efort şi muncesc mult o să reuşesc şi aici". Mă uit în urmă la cea care spunea cuvintele astea şi chiar zâmbesc de propria naivitate. Nu spun că este imposibil să reuşeşti aici... dar există anumiţi oameni care pot ajunge, anumiţi oameni cu un anumit caracter. Nu prea mă văd fiind unul din acei oameni.

Am văzut persoane cu bani care se plimbau în Volkwgenu' lor nou-nouţ (probabil a 5a maşină cumpărată pe anu respectiv) şi se duceau la mama naibii să cumpere diverse mărunţişuri pentru că erau mai ieftine. E penibil, eu n-aş face aşa ceva şi cu toate astea ei au bani. Şi sper că nu sunteţi suficient de naivi să vă imaginaţi că bugetul lor se măreşte pentru că strâng acei bănuţi jerpeliţi dintr-o pâine cumpărată cu 80 de bani în loc de 1 leu. Nu ştiu de ce fac lucrul ăsta, chiar mă întreb dacă ţine de zgârcenie, de educaţie sau de altceva... Oricum, mi se pare penibil şi stupid, să cauţi ce e mai ieftin e pentru cei care NU îşi permit, pentru cei care chiar contează acei 20 de bani.

Şi cei de care vorbeam în paragraful anterior sunt oameni corupţi, care merg pe şmen, care trag ţepe sau alte treburi de genul ăsta, pentru că ei se adaptează corupţiei... Poate cu mai puţină conştiinţă decât mine şi mulţi alţii, pentru ei merge numai zicala "banu' să iasă". Ei sunt viitorul, nu noi... Pentru că noi, cei cu mai mult de doişpe clase, cu puţin mai mult respect de sine şi cu mai multă demnitate o să plecăm dracu' de aici cu prima ocazie dacă nu reuşim să facem ceva. Este un act de laşitate, poate că da, dar nu prea mai văd nicio soluţie. Chiar cred, chiar sunt convinsă, că ţara asta nu mai are nicio scăpare şi chiar cred că se duce în jos pe zi ce trece tot mai mult... pentru că toata lumea îşi vede de propriile interese.

Scriitorii, oamenii culţi, cu facultate... îi vezi cum stau pe salarii de mizerie şi se chinuie să îşi strângă bani să îşi cumpere o amărâtă de maşină second-hand. Asta nu mai e o ţară pentru noi, asta e o ţară pentru cei care muncesc la negru şi nu le tremură izmenele să o facă, e o ţară pentru cei care pot fura bine.

Mai sunt excepţii de la regulă, dar nu multe. Mai sunt oameni care şi-au pus propriile afaceri pe picioare şi sunt în regulă... rari, ce-i drept, dar nu pot să neg că există excepţii. Ideea e că sunt EXCEPŢII şi încă rare pentru că majoritatea se încadrează în ce am spus mai sus.

Îmi place să ies în general. Aş ieşi tot timpul. Câteodată aş merge cu metroul de la un capăt la altul, doar ca să ies la suprafaţă şi să mă plimb. Câteodată aş pleca pentru o zi din oraş pentru că ador aşa mult senzaţia aia că într-o zi ai putut să fii într-un loc minunat, apoi ai revenit la vechea viaţă. Un timp scurt, multe văzute. O escapadă şi nimeni să nu observe. Să pleci în lume, să o vezi pe toată într-o zi. Câteodată îmi place doar să ies la o terasă, să vorbesc o zi întreagă cu prietenii. Să râd cu ei, să facem mişto de lucruri. Să încep să povestesc şi să îmi pierd ideile pentru că am atât de multe încât mintea mea se face muci. Alteori aş vrea pur şi simplu să trăiesc pe un nor, să mă duc să fac tot ce îmi trece prin minte. Să cânt la chitară într-un pasaj de metrou (dar şi să mă pricep :D), să mă arunc de pe un pod legată de o sfoară, să mă arunc din avion cu paraşuta, să plec cu maşina prin ţară şi să dorm în ea. Să trăiesc în propria maşină, ştiind totuşi că acasă mă aşteaptă patul în care dorm neîntoarsă şi o porţie de mâncare caldă făcută de mama.

Dorinţele astea le experimentez de cele mai multe ori. La asta visez cel mai des. Cum ar fi să plec? Cum ar fi să văd locuri, să cunosc lume... Cum ar fi...

Ei bine, weekend-ul ăsta, mai mult ziua de azi, m-a prins într-o stare de oboseală nemaipomenită. OK, so... săptămâna asta am revenit la serviciu. Weekend-ul trecut, ce-i drept.. nu am putut să dorm cât trebuie, am avut şi alte treburi, etc. Şi săptămâna asta a fost... oribilă. Cred că am aflat cum e să fii o legumă. Am zis să nu mai ies nicăieri sâmbăta şi duminica asta pentru că eram absolut toropită, ameţită... veştejită. Ăsta e cuvântul: veştejită. Am experimentat cea mai acută stare de legumă pe care v-o puteţi imagina. Bineînţeles, temperaturile nu m-au ajutat cu nimic. Capul mi-l simt greu de vreo două zile, zici că am pe umeri un pepene plin cu nisip. Uneori mă doare. Din cauza acestei senzaţii corpul abia îl mai simt. Azi nu a vrut să facă aproape nimic. Am stat pur şi simplu în pat crezând că nu o să îmi mai treacă vreodată. Am avut un fel de ameţeală continuă, în care nu voiam decât să ţin ochii închişi. Genul ăla de senzaţie stupidă în care nu ai vrea decât să zaci...

M-am măcinat psihic câteva zile, m-am culcat târziu şi astea nu au putut să îmi facă decât rău. De plecat, cel mai sigur e că nu mai plec nicăieri. Maşina n-am mai condus-o pentru că şi-a recuperat tata permisul şi nimic nu se întâmplă. NIMIC nu se întâmplă, mă disperă...

Acum mai puţin de o oră m-am trezit şi acum mă simt mai bine, dar mi-e cald, aşa că nu o să mă mişc prea mult din locul în care stau. Ştiu că ce am scris aici nu e prea important ca ultima postare cel puţin, dar nu puteam să nu vă descriu starea de "stand-by" în care a fost creierul meu azi.

Aşa... şi stând destul de mult la calculator, am tot văzut filme şi chestii. M-am apucat să mă uit la How it's made pe youtube. Un binevoitor a uploadat toate sezoanele, lucru pentru care îi mulţumesc enorm. Apoi la So you think you can dance, un alt binevoitor a uploadat toate sezoanele dar eu am sărit de la 2, la 5. Şi am mai văzut două filme: Keith (frumoasă gagicuţa care joacă în el) şi Stardust (ştiu, e vechi). Am mai avut azi o tentativă să văd un film cu avocaţi, dar mi s-a părut prea complicat pentru creierul meu amorţit aşa că m-am culcat.

Toţi avem câte o ciudăţenie care ni se întâmplă şi ne rămâne mereu în amintire. Ei bine, nu cred că v-am mai povestit de diriginta mea ţăcănită din generală. Din clasa a 5a până în a 8a am fost pur şi simplu terorizaţi de această femeie. Eu una nu o să o uit în viaţa mea şi nu neapărat pentru că m-a marcat în sens negativ ci pur şi simplu pentru că a fost o tanti... marcantă. Era de română şi în consecinţă habar n-avea materia pe care o preda... ştia sintaxă şi atât... din câte îmi aduc aminte, dar corect româneşte nu vorbea. Spunea "mascara" cu accent pe ultimul "a" şi altele.

Era o comunistă convinsă. Nu ne lăsa să venim cu bluze colorate, voia numai o clasă de trişti în alb, negru şi bleumarin. De parcă conta în pula mea cu ce culoare te îmbraci atâta timp cât stăteai la locu' tău. Poate ăsta e motivul pentru care acum mă îmbrac mai colorat. N-am decât o bluză albă în toată garderoba, bleumarin nici atât... mai am negre, dar oricum le port din motive serioase (adică îmi plac modelele, mă subţiază, chestii de genul ăsta ) Pe fete le punea mereu să poarte bentiţă... şi cum i se scula ei, ne spunea că unele modele sunt bune, altele nu. De exemplu într-a şasea a venit o gagică nouă la noi în clasă cu o bentiţă gen sârmă neagră care nici nu se vedea. Tovarăşa a zis "ia uite ce bentiţă drăguţă ai, aşa discretă". A doua zi, toate aveam bentiţă dintr-aia că nu se vedea aşa rău ca oribilităţile alea albe cu burete. Fireşte, faza n-a ţinut mult. Peste o juma' de an ne trimitea acasă să ne luăm bentiţe albe. Ah, ne trimitea acasă şi dacă uitam într-o zi bentiţă... dadada... La începutul clasei a 8a a ne-a trimis acasă exact în prima zi în care nici orarul nu era stabilit. De ce? Pentru că nimeni nu venise cu bentiţă, normal.

Orele nu le prea ţinea femeia. Venea şi începea să ne povestească de "copiii ei"... ne preda o lecţie pe săptămână şi apoi ne asculta din ea cum avea chef. Ah da şi altoia copii... Îmi amintesc... Doamne Dumnezeule... Avusese loc un incident în clasă, una de la o clasă mai mare i-a pus piedică şi a înjurat-o pe o colegă de-a mea. Cum s-a rezolvat problema la tovarăşa? A chemat-o pe respectiva în clasă la noi şi a întrebat-o ce a făcut... aia începuse să zică că "nu, doamna, nu io şamd" şi nici n-a terminat bine de zis că tovarăşa a început să îi tragă la palme fetei cu atâta sete încât îi înroşise ambii obraji. Mi-a fost o milă teribilă, serios. Şi gândiţi-vă că toate astea se întâmplau după '99. Aşa a fost "rezolvată" problema. Adică nu a mai fost nicio continuitate. A bătut-o pe aia în faţa noastră până au durut-o palmele şi c'est fini.

Era nostimă cu ce debita uneori. De cele mai multe ori plictisitoare, eu nu am îndrăgit-o... cu atât mai mult cu cât ne împingea pe absolut toţi să facem "matematică-info" când o să ajungem la liceu şi să dăm "geografie la capacitate că la istorie nu ştiţi nimic". Şi mark my words, am dat-o pe femeia asta în pizda mă'sii cu ideile ei şui şi am făcut exact invers. Nu am dat la materia asta ca să îi fac în ciudă, dar familia mă bătea la cap să dau istorie... pentru că la noi toată lumea dădea istorie... eu la şcoală nu făceam, deci trebuia să învăţ pe cont propriu... Îmi plăcea geografia drept să zic şi aveam şi o profesoară bună care îşi dădea interesul, dar iată-mă pe mine... singura care a dat la istorie. E ciudat, poate a fost greşit, acum e oarecum irelevant.

Avea un stil de a asculta elevii... lua catalogul şi îl deschidea unde pica sau spunea diverse numere. Cine era număru' respectiv la catalog pac... la ascultare. Să dea dracu mereu pica la mine, şi la număr şi când îl deschidea la nimereală. Eu eram la mijloc, mereu se deschidea acolo catalogul, în consecinţă mereu aveam note şi stăteam liniştită pentru restul semestrului. Bine, pentru noi, copii fiind, era tăierea mieilor. Niciunul nu stătea liniştit, nici măcar "şmecheraşii".

Într-a opta începuse să dea meditaţii. Aproape toată clasa făcea cu ea, eu eram nedumerită... ce făceau ei cu ea... când ea nu ştia să vorbească corect româneşte? Nici o clipă nu mi-a trecut prin gând să fac cu ea. Am făcut cu altcineva care m-a ajutat mai mult, mă duceam liniştită, nu mi-era frică că mă poate şantaja la note când ajungeam în clasă... Şi pentru că n-am făcut cu ea meditaţii în a 8a, fireşte că m-am trezit peste noapte cu diverse note mici menite să mă bage în boală. Au reuşit să mă bage în boală, dar asta n-a însemnat că nu mi-am dat capacitatea şi n-am intrat la un liceu bun. Nu la liceul la care voiam, dar la un liceu bun. Cel mai potrivit pentru mine. Şi mai mult, i-am râs în nas şi m-am dus pe limbi străine şi filologie şi am dat-o din nou în pizda mă'sii cu matematica ei.

Am avut o viaţă bună până acum datorită acelor decizii şi nu regret nimic, dar cu siguranţă nu o să uit cât o să trăiesc această persoană... cu personalitatea ei dublă, cu atitudinea ei tragic-comică şi cu regresul mental în care n-a mai vrut să iasă după revoluţie. M-am întâlnit cu ea acum 2-3 ani. Era mai trasă la faţă şi mai bătrână decât ultima oară când am vazut-o plângând de ciudă în clasă că nu i s-a dat şpagă mai multă pentru eforturile ei de a ne ridica în a 8a şi de a trece capacitatea. M-am aşezat lângă ea în maşină şi nu ştiam dacă să o salut sau nu. Am salutat-o. S-a uitat la mine cu ochii ei gri şi m-a recunoscut îndată. Eu, tipa cu filologia. Eu, tipa care n-a făcut meditaţii cu ea. Eu, cea care acum se căcase pe bentiţele ei şi le arsese cu benzină şi care umbla în haine colorate. Da, eu. I-am spus... că scriu, i-am spus că am câştigat diverse premii... şi de astă dată nu mi-a mai zis "nu faci nimic cu româna, uită-te la mine, sunt profesoară", ci mi-a zis "la facultate dai la matematică, nu?"

Glumesc, a zis "Bravo ţie" şi mi-a întors spatele intrând grăbită în curtea şcolii de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Începea furtuna.

Kiss ya, bitches!

Stiu ca multi dintre voi, cei mai inchisi la minte care nu vor sa inteleaga o carte, nu vor sa vada semnificatiile geniale atribuite povestirii lui J.K. Rowling, Harry Potter. Cei limitati si incapatanati vor spune ca "harry potter e o poveste de copii, n-ai ce semnificatii sa ii dai". Cacat, normal. Cat de inteligent sa fii sa refuzi o carte doar pe principiul ca "este de copii"? La fel de inteligent ca urmatoarele doua cucoane despre care va voi vorbi. Aaah, da, deci referirea la aceasta carte nu era ca o introducere, ci doar ca o avertizare. Cativa dintre voi au vazut filmul si stiu ca in partea a patra, Dumbledore, directorul scolii, ii arata lui Harry un lighean din piatra (imi scapa denumirea) in care din cand in cand isi mai lasa gandurile. Ca si cand ar fi bucati de film, taiate si lasate acolo, pentru ca vedeti voi... uneori unii oameni au ganduri in exces... cum as fi eu in momentul asta... si ar fi tare placut sa mai scap de ele exact asa. Sa mi le scot din minte si sa le pun undeva. Cu toate astea, sa fiu a naibii daca le-as mai lua inapoi pe unele....

Bine, si revenind la realitate, cum nu pot sa fac asta, o sa incerc sa imi ordonez putin gandirea scriind... pentru ca asta fac eu, asa mai scap de terifiantul moment in care cred ca 10.000 de idei o sa imi pocneasca tzeasta. Ziceam ca e o avertizare... nu stiu cat de coerenta o sa fiu in ceea ce voi scrie acum, dar cel putin incerc sa nu ma abat de la subiect.

Am mers ieri in parc cu doua prietene, in Tineretului am fost. Si cum stateam noi si vorbeam despre fascinantul subiect: facultate: vin doua tipe la noi. Una mai inchisa la culoare din Peru si cealalta alba cu niste ochi mari si albastri din SUA. Ne spune "Hi", raspundem, apoi intreaba daca "do you wanna talk about God, share opinions".... Am acceptat.

OK, stop! Multi dintre voi o sa gandeasca: de ce ai facut asta? Ce sa va zic, mi s-a parut interesant sa aud ce au de spus.

Revenind. Tipele aveau cele mai sinistre teorii ever. Adica, sinistre in ce sens... credeau cu atata tarie in ceea ce spuneau incat dupa ce am plecat m-au facut si pe mine sa ma intreb unele lucruri. La inceput nu am inteles care e scopu lor, eram chiar "OK, share opinions, why?", apoi Deea m-a lamurit "they wanted to share the cookie". Aaah, buuun. Si am vorbit cu ele cam 2 ore, in care eu le-am contrazis cu niste chestii atat de evidente (adica si un copil mic isi dadea seama de ele) incat au ajuns sa se contrazica intre ele.

Ma rog si a fost o tampenie de conversatie in care nu spuneau nimic decat "we love God, He's all that matters, we wanna marry God, we wanna fuck God" (exagerez, normal) si bullshituri din astea care ma amuzau teribil. Ma amuzau atat de tare incat la un moment dat nici n-am mai reusit sa ma abtin... am bufnit in ras, dar ele au ignorat.. probabil nu am fost prima care a facut asta. Da, se pare ca tipele calatoresc foarte mult, au fost printr-o gramada de tari... In fine si dupa conversatia asta despre Dumnezeu le-am intrebat si io despre ce ma interesa, adica ce studii au, cum li se pare Romania pe unde au mai fost si chestii din astea... mai normale.

Am iesit din parc cu capu' facut calendar la cate aberatii auzisem de la fetele astea doua. Erau cu Bibliile dupa ele... fanatice domn'e ce sa mai... Si v-am zis, erau atat de convinse ca ce spuneau ele era total adevarat incat m-au pus si mine putin pe ganduri. Nu ma gandeam la ideile pe care mi le-au spus ele, cu relatia cu Dumnezeu si Iisus Hristos blabla ca alea erau aberatii, dar am inceput sa ma gandesc asa, la credinta in general si uite care e faza: credinta nu ar trebui discutata. Eu una cred in Dumnezeu, dar nu cred in oameni. Nu cred in ceea ce fac oamenii, nu cred in biserici, preoti, Biblii si alte cacaturi. Eu doar cred in Dumnezeu si in liberul arbitru pe care ni l-a oferit si atat, restul e apa de ploaie si e un subiect atat de controversat incat nu cred ca ar trebui sa se vorbeasca despre ce crede fiecare si mai mult!! nu mi se pare normal ca cineva sa incerce sa isi impuna punctul de vedere.

Fetele astea exact asta incercau, evident, fara sa stie ca nu au nicio sansa sa imi dicteze (cel putin mie si cred ca pot sa bag un pic mana in foc ca si Andreei) ce sa cred si ce sa nu cred. Credinta e ca amprenta, e o chestie diferita pentru fiecare si e atat de diferita incat n-ai cum pur si simplu sa discuti despre ea. NU AI CUM!! In rest, ele erau destul de OK in afara de partea cu fanatismul...
Imi pare rau, sincer, sa vad ca exista astfel de nebuni in libertate... Si probabil o sa ajung in Iad pentru ce am scris, of, in pula mea ce pacatoasa sunt....


Kiss ya, bitches!

Tre sa stiti ca mie nu imi suna telefonul prea des in general. Ma suna mama cel mai des, apoi se mai intampla cam... o data pe saptamana sa ma mai sune cate un prieten-doi. Si daca sunt plecata undeva, sau io stiu, mai suna sor'mea, dar de fel, imi tin telefonul de mobila. De mobila, dar il tin. E o japitza. M-a posedat dracu cand l-am ales in favoarea Nokiei. In fine, am mai vorbit despre asta. Despre ce n-am vorbit...

Acum cateva zile am primit un telefon de la un numar, nu mai stiu, de zapp parca...
-Alo? zice.
-Alo? zic.
-Mami? (voce de baiat de vreo 14-15 ani)
- Uh... nu, ai gresit numarul, pa-pa.

Aseara am adormit dinainte de a pune capul pe perna. Am cazut pur si simplu ca o musca lesinata. Eh, la un moment dat ma trezesc (de fapt inca dormeam) si imi dau seama ca imi suna telefonul. Se opreste. (era 1 dimineata) Ma uit... '"numar necunoscut". Cine dracu ma suna pe mine cu numar necunoscut? Il inchid automat ca sa nu mai sune si ma culc la loc. Azi incep sa imi pun io semne de intrebare despre telefonul respectiv. Cine ma suna pe mine cu numar necunoscut? Cine imi stie numarul? Etc. Pe la 12 suna iar. "Numar necunoscut"...

-Alo? zic io.
- Auzi, as vrea si eu sa stiu cine esti... (pe un ton deloc politicos)
-Da, si eu as vrea sa stiu cine esti...
-Pai, uite ca am gasit numaru tau de telefon in telefonul unui baiat din Slobozia...
- Cui? Cine?
-Un baiat din slobozia are numaru' tau...
- Nu stiu, e greseala... pa-pa!
-Pai, nu stiu daca e greseala... pa...

Bai putzoilor, tineti-va dramele la voi acasa in Sloboz ia... ce fulgii mei. Sper sa nu mai sune ca nu o sa reactionez prea pozitiv.

Kiss ya, bitches!

Ma vad stand langa o gura de metrou, facand un reportaj despre gradina (zoologica) umana. Reportajul ar suna cam asa:

Ieri, langa gura de metrou Izvor doua maimute scapate din incinta gradinii umane Republica au facut ravagii printre oamenii care isi vedeau linistiti de drum. Specialistii spun ca maimutele reprezinta un pericol public, ele sunt extrem de violente si irascibile. S-a incercat o tranchilizare cu neuroni, insa nu a dat rezultate. Celulele maimutelor au refuzat cu incapatanare neuronii pe care nu scria Gutza sau Salam. Cele doua specimene NU sunt pe cale de disparitie din pacate, din contra, se pare ca se inmultesc tot mai mult pe zi ce trece. Acest lucru ingrijoreaza si autoritatile care spun ca daca se vor mai intampla incidente de tipul acestuia, se vor lua masuri serioase si se va mari doza de ignoranta si stat cu mainile in cur. Bineinteles, se vorbeste si de o posibila marire de salarii printre politistii care isi fac treaba atat de bine. Si o ultima noutate a venit chiar acum, iata in tipul emisiei, acum aproximativ 10 secunde, un membru al echipei noastre de stiri a fost atacat de una dintre maimute, aceasta bagandu-si pula verbal intr-un om cu o facultate terminata si un master in curs... Incredibil, Doamnelor si domnilor acestia sunt printre noi (uitandu-ma in jur speriata)

Pentru Arena Umana TV, Lexis. Coca, ai legatura.

(adaug, la alcatuirea reportajului a ajutat si sor'mea)

Kiss ya, bitches!

and it's raining.

And yes, this is a quote from The Power Puff Girls. It was an episode in which the girls were stuck at home because it was pourring like just about now. It's one o'clock in the after noon and it's been raining for hours. Thunders, lightnings, water everywhere and the wish to see you. I'm writting in english, i didn't know i could still do that- working with french makes me forget the english I learnt in 12 years of school :)). I bet you can find many mistakes but i always make mistakes. In general, I mean. I dream of what I shouldn't, I wish things that can't ever happen, I want what I bet I'll never have. It's just me. A person with a woman's heart and I know it sounds rather pathetic and all but I really miss the hope that you once gave me. I miss your face and your smile and your voice. I miss you and it's raining and it hurts like shit. Everything just hurts like shit.

And now something funny... from Britain's got talent, Gareth Oliver.

Kiss ya, bitches!

Sesiunea e pe sfârşite, mai am două examene. Simt că a trecut o veşnicie. Cred că vremea de afară amplifică starea de moleşeală şi senzaţia de timp ce trece greu. Şi ochii mi-i simt grei, cu toate că în ultimele douăj' patru de ore 12 le-am dormit. Parcă nu mai simt nimic cu adevărat şi nu mai reţin nimic, mă simt constant ameţită şi nu simt că mă scald în apele mele. Furtuna de aseară m-a zdruncinat puţin, dar nu suficient. Am crezut că o să fie mai frig azi, m-am îmbrăcat mai gros decât trebuia. Doamne, mereu mi se întâmplă să mă îmbrac nepotrivit pentru temperatura de afară. Ba mi-e frig, ba mi-e cald, niciodată cum trebuie... sau poate vremea e tâmpită, nu eu. Mi-ar plăcea ca în poşetă sa îmi încapă toată garderoba sau cel puţin o pereche de blugi cu craci lungi şi un pulover şi atunci când mi-e frig, hop să le pun pe mine şi gata. Suck on that weather! Mă enervează la culme fazele astea.

Şi am destule motive să urăsc vara. Făcând un top e aşa...

1. urăsc că peste tot e curent şi mă doare capul ÎN FIECARE ZI NENOROCITĂ!
2. nu prea nimeresc cum să mă îmbrac
3. aglomeraţia e mult mai puţin suportabilă când te despart puţine straturi de haine de ceilalţi străini
4. E CALD! Şi nu pot să respir pentru că totul e încins, asfaltu', clădirile... şi pulărăii ăştia de primari taie copacii care poa' să îţi ofere un mic răgaz în care să îţi tragi sufletu' şi care să te mai acopere de razele astea de soare. Of, unde o să ajungem oare cu tipul ăsta de gândire...
5. e naşpa să te simţi transpirat mereu.

Cam astea ar fi pe scurt. În fine, asta e.

Ultimul examen a fost un haos total şi m-am simţit aproape jignită de profesoara care ne-a informat despre cum vor decurge lucrurile. Adică sincer, într-un amfiteatru de o sută şi ceva de studenţi nu cred că era 1 care să nu ştie că tre' să îşi scrie numele pe lucrare. Ne spui să nu uităm, nu că trebuie trecut. Dă-o dracu' de treabă că nu suntem retardaţi. Unii profesori chiar nu ştiu cum să se exprime şi culmea, atrag altora atenţia. Adică să fim serioşi, nici tu, nici eu, nici nimeni nu e perfect şi a uita e omeneşte. Mie nu mi s-a întâmplat în atâţia ani de şcoală să uit să îmi trec numele pe o lucrare, dar nici nu mi s-a întâmplat să mă simt în acest hal de desconsiderată (scuzaţi cacofonia). Dintre toţi profesorii pe care i-am întâlnit, tipa asta a reuşit să mă scoată cel mai mult din sărite pentru modul în care tratează unii studenţi. Îţi scoate ochii pentru un typo evident (într-o lucrare scrisă la calculator) cu toate că DA există şi în cursul scris de ea greşeli de exprimare şi de ortografie, dar alea subit nu mai contează. Examenul-un haos total, total dezorganizat. Îţi spune că dacă termini n-ai voie să te ridici de pe scaun până nu termină toţi, dar nu îţi spune în cât timp tre' să termini. Mda... Şi cam atât despre asta. Restul e tăcere. Am obosit şi vreau vacanţă.

Kiss ya, bitches!